Despre împăraţi şi supuşi

La Universitatea Yale, în 1961, Stanley Milgram a testat gradul în care oamenii au tendinţa de a asculta orbeşte de o figură asimilată autorităţii, chiar şi în condiţiile în care ceea ce li s-a cerut să facă contravenea conştiinţei subiecţilor.

Grupul testat era constituit din patruzeci de persoane care şi-au asumat rolul de profesor într-un experiment ce urmărea să observe efectele pedepsei asupra învăţării. Aşa zişii profesori au fost nevoiţi să întreprindă anumite acţiuni în cazul în care elevii (elevii fiind complici numiţi de cercetători) nu răspundeau corect sau nu răspundeau deloc la întrebările pe care cercetătorii le adresau prin intermediul „profesorilor”. Experimentul s-a desfăşurat astfel: „elevul” (complicele) era aşezat pe un scaun electric, iar în spatele electrozilor ataşaţi la încheietura mâinii elevului a fost aplicată pastă specială. „Profesorul” a fost dus într-o cameră separată din care nu putea vedea ce se întâmplă cu elevul. Sarcina profesorului, după cum a fost descrisă de cercetători, era să administreze şocuri electrice din ce în ce mai puternice ori de câte ori elevului îi era adresată o întrebare la care acesta nu putea răspunde, cu alte cuvinte: ori de câte ori elevul greşea. Butoanele pe care profesorul putea apăsa erau inscripţionate cu numere de la 15 la 450 volţi, la intervale de 15 volţi. Înainte de începerea experimentului, profesorii erau convinşi de către cercetători că tensiunile sunt reale, prin administrarea unui şoc uşor de 45 volţi ca urmare a apăsării butonului respectiv. „Profesorilor” li s-a cerut ca ori de câte ori elevul răspundea eronat să comute butonul cu 15 volţi mai sus. La 300 volţi deja falsul-elev era instruit să bată tare în peretele camerei şi să continue a nu răspunde. La 315 volţi, falsul-elev nu mai avea nicio reacţie, din camera unde acesta era închis nemaiauzindu-se nimic. Când din camera alăturată se auzeau urlete şi bătăi în perete, profesorii (subiecţii testaţi) întrebau de fiecare dată cercetătorul care îi asista, ce să facă, dat fiind că se instaurase teama că vor face rău elevului. Răspunsul cercetătorului era, cum altfel: „Dacă elevul a răspuns greşit sau nu a răspuns deloc, continuă să măreşti tensiunea cu încă 15 volţi”. Desigur, profesorii aveau diverse manifestări fizice evidente prin care îşi exprimau anxietatea, teama, frica, de genul: tremur, transpiraţii, mormăieli, proteste etc.  În acelaşi timp, majoritatea celor testaţi şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu ceea ce se întâmplă cu elevul în cazul în care tensiunea administrată ar fi fost prea mare.

Se pare că aproximativ 90% dintre cei testaţi au continuat să administreze şocuri electrice elevului, chiar dacă acesta bătea cu violenţă în perete din cauza aşa-zisei dureri. Cu toate astea, nu s-au oprit.  Descoperirea lui Milgram este sinistră: cea mai mare parte dintre cei testaţi vor continua să electrocuteze un om până la nivelul periculos de 450 de volţi doar pentru că un om în halat alb le-a spus să facă acest lucru. Ce este şi mai trist e că profesorii (subiecţii testaţi) nu ar fi fost sancţionaţi în vreun fel dacă s-ar fi oprit şi ar fi renunţat la cercetare în orice moment. Deci, deşi sancţiunea nu exista, totuşi simpla solicitare a unui om  cu autoritate (cercetătorul) a fost suficient de puternică încât subiecţii să uite complet de morală, de valorile după care îşi ghidau viaţa în restul timpului (de tipul: să nu faci rău nimănui).

Concluziile sunt triste. Noi, oamenii, se pare că acordăm exagerat de multă importanţă autorităţii şi suntem învăţaţi să nu punem niciodată la îndoială spusele celor mai deştepţi, mai inteligenţi, afirmaţiile şi solicitările celor realizaţi, cu funcţii mai înalte, încât deseori ne trezim făcând lucruri pe care în mod curent nu le-am face, uitând de dorinţele noastre, de valorile noastre, de credinţele proprii. Deseori mă întreb dacă viaţa noastră nu ar fi cumva mult mai reuşită fără această obedienţă oarbă cu care suntem crescuţi şi în spiritul căreia suntem educaţi. Oare dacă tu ai pune la îndoială îngrijorarea medicului, nu ai duce mai bine boala pe picioare? Oare dacă tu ai crede în capacităţile tale chiar dacă profesorul de matematică tocmai ţi-a transmis că nu se va alege nimic de tine, nu ai putea obţine reuşite în viaţă chiar în domeniul cu pricina? Oare dacă tu ai crede că ai dreptate şi ai solicita ca drepturile să îţi fie respectate, chiar dacă şeful tău tocmai a gustat puţin din „mierea” abuzului profesional, nu ai avea de câştigat pe termen lung? Eu cred că da. Se cuvine să punem la îndoială tot ceea ce nu ni se potriveşte, se cuvine să ne susţinem drepturile indiferent cât de importanţi sunt oamenii care doresc să ne subjuge şi să ni le anuleze.

În strânsă legătură cu experimentul lui Milgram, amintesc un episod din viaţa mea. Într-o zi, ne aflam atât eu, cât şi soţul meu la o clinică în aşteptarea medicului. Acesta a întârziat o oră (era dimineaţă, iar traficul intens). În faţa cabinetului aproximativ 20 de persoane. Nimeni nu a protestat în niciun fel. În momentul în care am întrebat recepţionera dacă ştie la ce oră ajunge medicul şi din ce motiv întârzie, ni s-a replicat scurt: „Aşa e cu medicii: ai nevoie de ei, deci trebuie să aştepţi după ei.” Când a ajuns doamna doctor, aproape toţi cei din faţa cabinetului „se căciuleau” în faţa acesteia, de parcă ne-ar fi făcut un serviciu că ne primea. Ajunsesem la dânsa printr-o simplă programare telefonică, deci nu prin intervenţii, aveam de făcut analize de aproximativ 1.000 lei (deci nicidecum ieftine) şi cu toate astea, lumea se aştepta să nu avem niciun fel de pretenţii cu privire la calitatea serviciilor primite, la modul în care eram trataţi, la respectul care ni se cuvenea în calitate de pacienţi. Pe lângă faptul că a ajuns cu o oră întârziere, a considerat oportun să redistribuie pacienţii într-o nouă ordine: mai întâi pe cei cu gratuitate de la casa de asigurări, ulterior pe ceilalţi. Noi nu aveam gratuitate. Aşadar ar fi trebuit să mai aşteptăm încă o oră şi jumătate – două, în condiţiile în care programarea fusese făcută la ora 7:30 dimineaţa (precizasem recepţionerei că la ora 9 trebuie să ajungem la serviciu, deci este obligatoriu să intrăm la prima oră). Inutil să spun că am plecat în căutarea altui medic. Ceea ce m-a frapat a fost pasivitatea oamenilor. Oameni cu probleme, oameni care se învoiseră de la serviciu, oameni cu copii mici programaţi dimineaţa, dar care prin simpla redistribuire ad-hoc ajunseseră să fie primiţi de abia după ora 11, bătrâni, bolnavi etc. Nu a contat. Un om în halat alb a schimbat regulile jocului. Şi nimeni nu a protestat. Nimeni nu şi-a cerut drepturile. De ce? Pentru că aşa am fost educaţi. Să ascultăm. Să fim docili, plecaţi, supuşi dacă o persoană cu anumite competenţe într-un domeniu afirmă sau solicită un anumit lucru. Trist. Jalnic. Aşa se creează o societate sănătoasă? Cu toţii ar trebui să ne punem această întrebare. Şi să reflectăm. Poate, cine ştie, avem de învăţat ceva. Dacă nu pentru noi, atunci măcar pentru generaţiile viitoare.

Milgram, S. 1963. Behavioral study of obedience. Journal of Abnormal & Social Psychology 67: 371-78