Din Crimeea în Kashmir? Jocul indian la două capete

Update. Sâmbătă, 10 mai. Vicepremierul și ministrul Afacerilor Externe al Pakistanului, Ishaq Dar, a anunțat că un acord de încetare a focului a intrat în vigoare. Oficialii indieni au confirmat la rândul lor anunțul. Primul care a dat vestea a fost președintele american Donald Trump, printr-o postare pe contul său de Truth: „După o lungă noapte de negocieri mediate de Statele Unite, India și Pakistanul au fost de acord asupra unei imediate și totale încetări a focului. Felicit ambele țări pentru faptul că au folosit rezonabilitatea și inteligența.”

Acesta este un armistițiu. De aici trebuie mers mai departe către o soluție durabilă. Deci SUA a evitat să ia partea unuia dintre beligeranți. Aceasta este o premisă pentru negocieri complexe cu toate părțile interesate. Poate și alții au mediat, dar noi nu știm. În orice caz, alții nu au pus gaz pe foc.

Textul inițial. Reinflamarea recentă a tensiunilor între India și Pakistan, ca urmare a atacului terorist de la Pahalgam, care a costat viața a peste douăzeci de victime inocente, readuce în atenție pericolele vecinătății a două state nucleare din care unul (Pakistan), lovit de importante dificultăți economice, este șantajat să găzduiască pe teritoriul său baze ale unor mișcări extremiste islamice, în timp ce altul (India), marcat de numeroase conflicte interetnice, și-a făcut un obicei din a încerca să le rezolve prin acțiuni externe sub steag fals.

• Polița privată de sănătate sau drumul către occidentalizarea sistemului public de sănătate
• Fostul ministru Darius Vâlcov a fost eliberat condiționat
• „Mircea Lucescu” va zbura spre marile capitale ale lumii
• Sinodul a aprobat retragerea din activitate a mitropolitului Petru al Basarabiei
• Guvernul dă ajutoare de urgență pentru sprijinirea celor afectați de prăbușirea dronei

Răspunsul Indiei la atacul menționat, pus pe seama Pakistanului, cu probe slabe spre zero, constând în lovituri armate asupra unor ținte de pe teritoriul pakistanez, s-a produs, de astă dată, într-un context în care ambele părți și-au dat involuntar mâna pentru a arunca în aer fragila arhitectură de securitate din Asia de Sud – în timp ce guvernul de la Delhi a „suspendat” aplicarea tratatului strategic privind gestiunea comună a apelor Indusului, din 1960, cel de la Islamabad a declarat „suspendarea” tuturor tratatelor bilaterale încheiate între cele două state, inclusiv a vechiului acord de pace indo-pakistanez din 1972.

Ca și conflictul din Ucraina, această nouă criză, izbucnită în Kashmir, trimite unde de șoc la nivel global, antrenând în dispută toate puterile globale relevante și sugerând chiar o posibilă legătură între ele. De acum, ambele țări nu mai cunosc nici un impediment juridic în încercarea lor de a-și soluționa diferendele pe alte căi decât cele pașnice. Ceea ce pare a favoriza India, mai puternică în plan militar, în timp ce Pakistanul probabil speră ca astfel problemele din relațiile bilaterale cu vecinul indian să poată fi internaționalizate și rezolvate într-un cadru multilateral.

SCURTĂ ISTORIE A RELAȚIEI DINTRE INDIA ȘI PAKISTAN ÎN CONTEXT GLOBAL

Pe când India căuta a-și obține independența față de Imperiul colonial britanic, cea care a oferit sprijinul cel mai substanțial mișcărilor de eliberare cu înclinații de stânga galvanizate de Mahatma Ghandi și Jawaharlal Nehru, a fost, bineînțeles, Rusia sovietică. Deși politica americană era, la rândul ei, anticolonialistă (nu din motive morale, ci din interesul de a deschide piețele imperiilor coloniale pentru mărfurile americane), SUA se plasa în mod natural de partea Marii Britanii atunci când aceasta se confrunta cu URSS. 

Mahatma Gandhi  a fost un avocat indian, părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sandcrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.

După câștigarea independenței, ajutorul sovietic nu a fost uitat și, pe toată perioada Războiului rece, raporturile dintre New Delhi și Moscova au fost cordiale. Foarte probabil, cu încurajarea Moscovei, liderii stângii naționale din India, Indonezia și Egipt (împreună cu Iugoslavia titoistă), au fondat și „mișcarea de nealiniere” care includea țările în curs de dezvoltare, așa zisa „Lume a treia”. Deși oficial se delimitau de cele două blocuri principale ale ordinii mondiale bipolare, nealiniații simpatizau, în cea mai mare parte, cu geopolitica și geoeconomia sovietică, căutau protecția sovietică și erau folosite ca factor de presiune asupra lumii capitaliste conform agendei internaționalismului sovietic.  

Pentru a contrabalansa tandemul indo-sovietic, SUA au luat sub protecție Pakistanul. În acest sens, cu îngăduința și chiar cu asistența tacită a Americii, Pakistanul, inevitabil mai slab decât India sub aspectul dimensiunilor populației și al capacității de performanță economică, nu numai că și-a sporit puterea armată, dar s-a dotat și cu arma nucleară.

Aceasta până la terminarea Războiului rece, dispariția blocului sovietic, dezmembrarea URSS, și, pe cale de consecință, decesul bipolarismului și mutarea centrului rivalităților globale ale Americii din Atlanticul de Nord și Eur-Asia, în Marea Chinei și Asia Orientală. După aceea, interesul Washingtonului de a alinia India la exigențele geopoliticii sale indo-pacifice a crescut neîncetat, ajungând în punctul în care, în disputa teritorială indo-pakistaneză, abil creată de perfidul Albion prin partajul coloniei sale indiene, la data autodeterminării ei, între hinduși și musulmani, să se plaseze mai degrabă de partea Indiei.

Pakistanul a rămas, totuși, important pentru SUA și după ce amenințarea rivalității ruse (post sovietice) a slăbit, atât timp cât geopolitica americană a stat sub semnul sfidării petroliere.

Strategia americană privind amorsarea de războaie în Orientul Mijlociu (extins de la țărmul Mediteranei de est până în Golful Persic și Asia Centrală) avea nevoie de cooperarea Pakistanului, plasat într-o poziție strategică importantă raportat la aceste obiective. Intervențiile militare americane în Irak, Afganistan și Siria (enumerate aici în ordine cronologică), ca și presiunile economico-militare asupra unui Iran pe punctul de a se dota cu capacități nucleare, făceau din Pakistan un aliat necesar.

Dincolo de rațiunile energetice, acțiunile respective, cărora li se adăugau cele de „americanizare” sau „atlantizare” a Caucazului de Sud și, cireașa de pe tort, a Ucrainei (fără de care Rusia ar fi fost condamnată să rămână doar o putere regională) erau de natură să creeze o cvasi încercuire sau o îngrădire a Rusiei care, în viziunea neoconservatorilor americani anchilozați în logica geopolitică a secolului XX, ar fi neutralizat orice ambiție neoimperială post sovietică a acesteia.

Adâncirea SUA în viesparul medio-oriental, ca și în cel transcaucazian, pontic și ucrainean, a profitat din plin Chinei, a cărei emergență în sfera superputerii globale s-a putut accelera și desfășura în relativă liniște și siguranță. Când strategii de la Washington și-au dat seama de asta, „cercul de foc” euro-asiatic a făcut treptat locul în ordinea de importanță „cercului de foc” indo-pacific. Astfel, interesul pentru Pakistan a scăzut considerabil, reducându-se doar la un control menit a nu lăsa alte puteri să ia locul Americii acolo, în timp ce interesul pentru India, încă rămasă în relația sa specială cu Rusia, a crescut exponențial. De astă dată, nu mai este vorba despre aventura îngrădirii Rusiei, altminteri o putere hard decadentă, ci de cea mult mai temerară și irealistă a încercuirii Chinei – o putere emergentă soft, dar cu dinți de oțel (militari).

Iată contextul în care China și Pakistanul au ajuns la o adevărată antantă cordială aptă a-i permite celei dintâi să construiască un tronson strategic pe traseul noului „drum al mătăsii” conceput în cadrul grandioasei inițiative cu valoare globală a „Drumului și centurii”, iar celui din urmă să își rezolve multe din complicatele sale probleme economice, cu periculoase conotații sociale.

China are, însă, și ea o serie de subiecte litigioase în relația cu India (de data asta în Tibet, iar nu în Kashmir), pe care încearcă din răsputeri să le rezolve pașnic. Ocazia acestei rezolvări a apărut odată cu nașterea parteneriatului strategic fără limite ruso-chinez, pe ruinele vechii rivalități între fostele puteri comuniste, grație războiului ruso-american / occidental din Ucraina. Dorind cu orice preț să aducă Ucraina sub ocupația NATO și crezând în capacitatea acesteia de a învinge Rusia într-o confruntare armată directă purtată cu sprijin militar euro-atlantic și în paralel cu un război economic anti-rus amorsat de Occidentul colectiv condus de America (relicvă a vechiului bloc anti-sovietic), Washingtonul a avut proasta inspirație de a traversa „liniile roșii” trasate de Kremlin, împingându-l nu numai în lupta cu NATO și UE, ci și în brațele Chinei.

În jurul acestei concentrări enorme de putere economică și militară, s-a creat apoi BRICS, ca o asociere economică, dacă nu ostilă alianțelor euro-atlantice, cel puțin străină de exigențele lor, ceea ce a adus sub același acoperiș geoeconomic cu inevitabile deschideri geopolitice China și India.

Istoria conflictului dintre India și Pakistan Foto armscontrolcenter.org

Din anul 2017, India și Pakistanul au devenit membre ale Organizației de Cooperare de la Shanghai, un fel de NATO asiatic, având în centrul său, din nou, Rusia și China. Cu certitudine, vechile raporturi de încredere și cooperare ruso-indiene și mai noile raporturi de parteneriat strategic sino-pakistaneze, racordate la alianța ruso-chineză, au permis ca state altminteri aflate în relații cronic tensionate, să găsească drumul solidarității de interese și pe temelia acestora să promoveze proiecte critice comune. Iată opera neoconservatorilor americani care, prea încrezători în capacitatea SUA de a rezolva toate problemele prin forță și care, obsedați de dorința lichidării definitive a vechii rivalități cu Rusia, au uitat cine este rivalul principal actual, și-au adus țara, împreună cu aliații / protejații europeni, într-un raport global de forțe net defavorabil.

Pașii esențiali imediați pentru minimizarea efectelor negative ale acestor erori strategice sunt, pentru SUA, pacea cu Rusia și alianța cu India. Nici unul nu este ușor de făcut.  

„NAȚIONAL-GLOBALISMUL” PREMIERULUI NARENDRA MODI

Retragerea SUA din Europa (în primă urgență din Ucraina) și din Orientul Mijlociu sau, în orice caz, diminuarea prezenței și angajării americane în aceste regiuni, concepută de administrația Trump 2, pentru a se putea concentra pe frontul indo-pacific, face vitală, din perspectivă americană, aducerea Indiei în coaliția anti-chineză bricolată pe malurile Potomacului. În această tentativă, nu se putea găsi un partener de negociere mai dificil și mai impredictibil decât premierul indian Narendra Modi.

O personalitate clădită parcă după rețeta Principelui Machiavelli: temerară ca leul și vicleană ca vulpea.

Narendra Modi este, în termeni europeni, și un fel de național-populist care a susținut în mod constant o agendă anti minoritară. Ascensiunea sa politică este legată de reprimarea revoltelor din Gujarat, în 2002, când mai mult de o mie de persoane, în majoritate musulmani, au fost ucise. Organizațiile internaționale l-au acuzat nu de masacru, ci de faptul că nu a făcut nimic, în calitatea sa lider local, ca să îl împiedice, iar SUA și mai mulți membri ai UE, i-au interzis intrarea pe teritoriul lor. Interdicția a fost ridicată după ce a devenit prim ministru al Indiei, ca un gest de realism politic, iar nu de exonerare. În această calitate a guvernat pe o linie antisecularistă, susținând activ supremația hinduismului. Consilierului său de securitate națională i se refuză și în prezent viza de călătorie în SUA și UE, iar state arabo-musulmane precum Emiratele Arabe Unite, Qatarul și Arabia Saudită îl acuză de acțiuni menite a le destabiliza.

O asemenea orientare politică are avantajul de a-l face pe Modi popular în rândul uriașei majorități hinduse; popularitate de care se poate folosi apoi pentru a calma nemulțumirile acesteia față de dificultățile sociale cu care se confruntă. Dezavantajul este că în locurile în care hindușii și musulmanii trăiesc împreună, izbucnesc confruntări interetnice extrem de greu de stăpânit și imposibil de conciliat prin compromisuri (în materie de identitate culturală compromisurile sunt practic excluse). Această combinație de revolte sociale în fierbere și de ciocniri etno-culturale frecvente creează stări de criză a căror perpetuare trezește tentația exportării lor prin amorsarea de dispute externe.

Cea mai simplă, dar și cea mai periculoasă cale pentru a scăpa de crizele interne este aceea de a le transforma în crize externe.

Pentru a controla aceste procese violente cu un mare potențial revoluționar, guvernul indian are nevoie de bani și de tehnologie. Acestea sunt reclamate de procesul de dezvoltare economică, în curs de desfășurare, de care depinde și obținerea resurselor pentru realizarea coeziunii sociale a sub-continentului indian. Deja, nivelul de performanță atins de industria indiană, susținută și de un sistem de învățământ competitiv (consolidat prin oportunitățile create pentru studii în străinătate), permite Indiei și actualului său guvern să aspire la statutul de actor global de prim rang (într-o anumită concurență cu China), iar premierul Modi nu ezită ca, inclusiv prin tot felul de capricii diplomatice, să își afirme poziția (reală sau imaginară) de lider internațional (cel puțin la nivelul continentului asiatic). În adoptarea unei asemenea atitudini curtea făcută de SUA este un teribil stimulator.

Narendra Modi aplaudat în Congresul Statelor Unite ale Americii

SUA este, însă, și aproape singura sau principala putere capabilă a-i oferi Indiei creditele și tehnologia de care are absolută nevoie. Este, oare, acesta prețul suficient pentru a aduce India în tabăra americano-australiano-britanico-nipono-sud coreeană proiectată pentru a constitui arcul indo-pacific apt a frâna ascensiunea Chinei ca superputere globală? Este gata premierul Modi să dea vrabia rusă din mână, pentru vulturul american de pe gard, renunțând la o alianță care s-a vădit a fi profitabilă pentru țara sa încă de la nașterea ei în epoca modernă?

JOCUL INDIAN LA DOUĂ CAPETE IMPUNE RUSIEI PACEA CU SUA ÎN UCRAINA

Rusia poate fi o garanție a securității indiene în relația cu China și un factor esențial care să asigure durabilitatea actelor de conciliere indo-chineză. Din cooperarea cu China, în cadrul BRICS și în cel al Organizației de Cooperare de la Shanghai, ambele acoperite de garanții rusești, India are, pe termen lung, mult mai mult de câștigat decât din războiul cu China, fie el și numai un război rece, purtat conform priorităților geostrategice ale SUA. În plus, dacă raporturile sino-indiene sunt calme și sigure, India rămâne cu mai multe resurse pentru a-și regla conturile cu Pakistanul.

Așadar, politica guvernului Modi este tactic flexibilă (până la impredictibilitate) ea incluzând, pe termen scurt (mai exact până se trece puntea către creditele și tehnologiile americane), sinergia cu agenda geopolitică indo-pacifică a SUA, dar strategic există fermă în menținerea pariului (geopolitic) pe cartea rusă. Pentru altceva Washingtonul nu are cum face o ofertă de nerefuzat.

Vicepreședintele american J.D.Vance și Natendra Modi

În această cheie ar putea fi citită și „operațiunea specială” indiană sub steag fals în Pakistan din aceste zile, declanșată curând după vizita vicepreședintelui SUA, J.D. Vance la Delhi.

Ce are ea cu politica americană? Pe de o parte, orice tensiune războinică în Pakistan înseamnă o amenințare pentru tranzitul pe drumul mătăsii care trece pe acolo; deci, este o lovitură dată inițiativei chineze a „Drumului și centurii”, cu efecte psiho-strategice de durată. Ceea ce, desigur, servește intereselor americane.

Aceasta pune Beijingul, ca partener strategic al Pakistanului, în situația inconfortabilă de a alege între a onora zisul parteneriat și a proteja fragila reconciliere cu India.

Pentru moment, China s-a solidarizat cu Islamabadul (nu avea cum face altfel), dar s-a menținut doar la un discurs și un demers diplomatic; altminteri, în consnonață cu apelurile la reținere și deescaladare venite atât din SUA (ipocrit) și din UE (confuz). De la o superputere globală emergentă de anvergura Chinei și un partener strategic se așteaptă, însă, mai mult decât o simplă pledoarie în favoarea rațiunii.

Pentru a o face, și a dovedi că este în măsură să își asume și să își joace eficient rolul de lider global, fără a deteriora relația cu India, China are nevoie de sprijinul Rusiei. Acest sprijin este cu atât mai urgent cu cât, dacă temperatura conflictului indo-pakistanez nu scade repede, situația poate derapa către un conflict regional, dacă nu chiar mondial. De asemenea, Moscova trebuie să intervină înainte ca Modi să ceară și să primească ajutor american. Problema este că Rusia este angajată în războiul din Ucraina, referitor la care negocierile de pace bat pasul pe loc.

Aceasta poate fi a doua șaradă a atacului indian. Criza creată, mai mult sau mai puțin artificial în relația dintre partenerul tradițional al Rusiei, India, și cel de dată recentă al Chinei, Pakistanul, ambele puteri nucleare, implică activarea parteneriatului ruso-chinez, aceasta impunând o degajare cât mai rapidă a Moscovei din complicația ucraineană. Debarasarea de povara acestei complicații, prin intermediul negocierilor cu SUA, ar putea pune Rusia și în situația de a feri, tot în înțelegere cu administrația Trump, structurile cooperative create de ea în Asia, de vreun nou sabotaj american realizat cu mână indiană.

Că așa a calculat Washingtonul sau așa a ieșit din întâmplare, perspectiva unui război între cele două state rivale dotate cu arma nucleară, Pakistanul și India, a adăugat în coșul negocierilor ruso-americane un nou element care complică problema dar, paradoxal, o face mai ușor de rezolvat. Când juniorii înarmării nucleare, vor să se ia la harță, seniorii au obligația și interesul de a interveni. Pentru a o face împreună și de manieră consensuală acum este nevoie să tranzacționeze și asupra celorlalte chestiuni aflate pe rolul dezbaterilor lor.

Narendra Modi și Vladimir Putin

Cum condițiile unei păci definitive și durabile în Ucraina nu sunt întrunite, Rusia și SUA pot conveni deocamdată (cu conștiința că nimic nu durează mai mult decât provizoriul) asupra unei soluții de tip sud-coreean, ranforsată cu o înțelegere privind neutralitatea Ucrainei, precum și cu un sistem de echilibru al forțelor armate în Europa de est de-a lungul unei linii de demarcație despărțind Rusia și aliații săi regionali, de statele membre ale NATO. Aceasta ar permite un răspuns pozitiv comun – rus, american și chinez – dat apelului pakistanez, dar și celui al Secretarului General ONU, la auto-reținere, responsabilitate și căutare de soluții în context global / multilateral pentru conflictul dintre India și Pakistan (unde tot SUA și Rusia, împreună cu China, stau față în față). Un asemenea răspuns ar putea cuprinde cererea respectivelor puteri globale privind:

i. încetarea imediată a ostilităților;

ii. declanșarea unei anchete internaționale imparțiale asupra incidentului de la Pahalgam;

iii. restabilirea mecanismelor de dialog bilateral între India și Pakistan, dar sub supravegherea și cu bunele oficii ale ONU;

iv. punerea în aplicare a rezoluțiilor ONU referitoare la statutul Kashmirului;

v. stabilirea de potențiale sancțiuni internaționale economice, politice și diplomatice în cazul în care una dintre părți revine, în mod direct sau indirect, la recurgerea forței ca mijloc de soluționare a disputelor lor.  

Un asemenea deznodământ ar echivala cu o remiză pentru toți cei implicați, de la Kiev la Delhi și la Islamabad, precum și de la Washington la Beijing și la Moscova, dar chiar dacă nici unul nu ar fi fericit cu aceasta, cu toții ar căpăta un respiro din care ar ieși cu o viziune mai clară în legătură cu ceea ce este realist de întreprins pentru a se conveni o nouă ordine mondială, pe cât se poate, justă, fezabilă și durabilă.