Europa Apărării – cui folosește?

Cel puţin 23 de state membre ale Uniunii Europene  au semnat la 13 noiembrie scrisorile de intenție pentru apărarea comună. Iniţiativa a fost promovată de Franţa şi Germania, într-o manifestare ce se vrea una a unităţii europene.

Decizia atât de rapidă de a semna un asemena act este dovada că Germania și Franța doresc cu orice preț să se depărteze atât de Marea Britanie, cât și de Statele Unite al Americii, aruncând cu inconștiență Europa în brațele Rusiei.

Armată fără strategie

În documentele Consiliului European se subliniază că în scopul consolidării securităţii şi apărării Europei în contextul actualelor provocări geopolitice şi pentru a îndeplini ambiţiile stabilite în Strategia globală a UE, Consiliul European este de acord cu necesitatea lansării proiectului ambiţios şi integrant al Structurii de Cooperare Permanentă (PESCO).

Acordul este elocvent însă lipsită de logică este contradicția dată de faptul că în documentele Strategiei globale a UE se dezvoltă extrem de puțin capitolul apărare, iar atunci când se vorbește aceasta stipulează că NATO rămâne cadrul primar pentru majoritatea statelor membre. Prin urmare, UE va aprofunda cooperarea cu NATO în complementaritate, sinergie și respectarea deplină a cadru instituțional, incluzivitate și autonomie decizională a celor două instituții.

Această stipulare are logică pentru că singura instituție care are strategie, instrumente decizionale, comandamente, forțe și mai ales planuri de contingență pentru apărarea membrilor UE, este tocmai NATO.

Ceea ce vedem în cazul inițiativei europene este clar o punere în operă a unor concepte și programe ce maschează interese economice, adică cele de utilizare a bugetelor naționale pentru apărare, precum  și cele politice, de preluare de către Franța și Germania a încă unui instrument european.

America –  scoasă din joc

Deși SUA și-au adus o contribuție enormă la securitatea Europei atât pentru apărarea statelor de acțiunile Germaniei, în cele două războaie mondiale, cât și împotriva Rusiei, în timpul Războiului Rece, se pare că astăzi europenii, prin decizii succesive, se îndepărtează de binefăcător și urmăresc excluderea acestuia din ecuația securității.

Europa a uitat foarte repede faptul că SUA, prin intervenția militară, care a costat sute de mii de vieți, dar mai ales prin perseverența politică a președintelui  Woodrow Wilson, viața cetățenilor și soarta statelor s-a schimbat. Mai mult, europenii trec ușor cu vederea că prin acordul semnat cu puterile învingătoare, SUA se angajau să ajute Europa în caz de conflict.

Memoria de scurtă durată a europenilor face ca și contribuția americanilor din cel de al doilea Război Mondial, precum și efectele planului Marshall, să fie trecute la capitolul istorie, fără a manifesta o minimă recunoaștere a aportului de reconstrucție a Europei centrale si de vest.

Perioada de peste un sfert de secol de slăbire a Rusiei și de dezvoltare a Uniunii Europene a redus percepția clară a contribuției SUA în perioada războiului rece. Astăzi, germanii, cei mai importanți beneficiari ai prezenței militarilor și investițiilor americane din Europa, doresc să îi vadă pe aceștia departe de politica europeană.

S-a utitat foarte repede Inițiativa de Reasigurare Europeană (IRE), anunțată de președinte Obama, în iunie 2014, inițiativă ce dispune de un un buget anual de un miliard de dolari ca răspuns de urgență la agresiunea rusă. Scopul acțiunii este acela de  confirma angajamentul SUA privind sprijinul militar pentru  a păstra independența și integritatea statelor memebre NATO.

Pentru a extinde prezența în regiune, armata SUA a început rotații periodice ale forțelor terestre în România, Polonia și statele baltice, forțele aeriene au suplimentat numărul de aeronave pentru misiunile de poliție aeriană, iar forțele navale și-au amplificat prezența în Marea Neagră și Marea Baltică.

Singurele state care, deși duplicitare în angajamente, mai cred că NATO, și implicit SUA, trebuie să fie garantul apărării, sunt statele Noii Europe, adică statele din estul european, care au ca trăsătură comună anxietatea în relația cu Rusia.

Banii vorbesc

„Uniunea Europeană trebuie să investească mai mult,  într-un mod mai eficient în apărare, pentru că statele membre UE alocă, în medie, doar 1,3% din PIB apărării, mult mai puţin decât Statele Unite, Rusia şi China”, sublinia Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene.

Acesta este un mare adevăr, dar cheia în care trebuie interpretate spusele se referă din nou la cine spune, pentru cine spune și mai ales cine aude.

Germania nu va asigura niciodată 2% din PIB așa cum cerea și președintele Donald Trump, pentru că nu dorește  și pentru că o armată germană puternică ar putea trezi suspiciuni în Europa.

Franța, determinată de starea economică, trebuie să reducă cheltuielile militare care, în mare parte, sunt grevate de misiunile și prezențele în diferite foste colonii din Africa, dar dorește să îi determine pe ceilați să facă investiții, pentru că în acest fel își poate vinde produsele militare.

Exercițiul BALTOPS16 din iunie 2016 a angrenat 9 țări ale NATO – Foto WO C. ARTIGUES

Celelalte state din vestul și centru Europei, precum Spania sau Italia, se mențin într-un procent al cheltuielilor de apărare care nu trece de 1,5% din PIB și rămân constante în a nu se angaja în acțiuni militare sub egida NATO și cu atât mai puțin în prezențe militare rotaționale în statele din estul Europei.

Și totuși, o acțiune de genul pactului pentru apărarea comună este profitabil pentru țări precum Germania, Franța, Italia sau Spania, care prin companiile multinaționale și prin capacitățile naționale de producție în domeniul sistemelor moderne de armament, vor fi beneficiare  de profituri serioase.

În acest proces, un rol important îl are Agenția Europeană de Apărare, care depune eforturi în vederea consolidării industriei europene a apărării și acționează ca facilitator și interfață între părțile interesate din domeniul militar și politicile UE care au impact asupra apărării.

Rusia câștigă

Politologul Aleksandr Dughin afirma că la baza construcţiei geopolitice a viitorului imperiu rus trebuie să stea un principiu fundamental, acela al duşmanului comun.

Negarea atlantismului, respingerea controlului strategic al SUA şi renunţarea la supremaţia valorilor economice, liberale, de piaţă, constituie acea bază civilizatoare, acel impuls general, care va deschide calea unei uniuni politice şi strategice stabile.

Influentul politolog subliniază că este mai logic să considerăm Berlinul capitală a Europei Centrale, în calitate de simbol al Germaniei care, la rându-i, este simbolul şi centrul întregii structuri. Doar Germania şi poporul german au toate calităţile necesare pentru integrarea eficientă a acestei regiuni geopolitice și pentru faptul că Germania terestră şi ideocratică a opus, în mod tradiţional, rezistenţă Angliei comerciale şi maritime.

Prin strategiile adoptate, proiectul energetic North Stream, care va aduce gazul rusesc în Germania ocolind Polonia, proiectul energetic oferit Ungariei sau prin susținerea partidelor naționaliste din țările vest europene, președintele Vladimir Putin nu se sfiește să arate că este interesat de divizarea Europei.

Recentele atacuri, lansate la întâlnirea clubului Valdai, îndreptate doar împotriva SUA, dau o notă clară că Rusia percepe că izolarea Europei de America este soluția optimă. O dovadă în sensul pașilor și așteptărilor Rusiei este dată de interesul scăzut pe care Putin îl manifestă astăzi pentru Marea Britanie, ieșită din Uniunea Europeană.

Conșientă de faptul că securitatea Europei este expusă Rusiei, Marea Britanie, ca membru NATO, dar și ca principal partener al SUA,  prin vocea prim-ministrului Theresa May, nu s-a sfiit să o catalogheze ca singura responsabilă pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina și cea care duce în Europa un real război informațional.

Rusia și președintele Putin, pe principiul picăturii chinezești, își urmăresc obiectivul, divizarea Europei și încurajează atât atitudinile antiamericane și antibritanice, precum și cele care ar putea slăbi NATO.

Odată atinse aceste obiective va urma slăbirea securității UE din interiorul acesteia, prin utilizarea Germaniei ca element soft-power, adică interesat în negocieri de orice tip, dar care la final să asigure liniștea economică a Europei.

România la mijloc

România este extrem de încrezătoare în parteneriatul strategic cu SUA și se manifestă vocal și volitiv, atât prin prezența sa militară în Afganistan, prin punerea la dispoziție a teritoriului pentru baza militară americană, sub comanda NATO, de la Deveselu, prin implicare în proiectul SUA privind Intermarium, dar și prin prezumatele contracte de achiziții de armament din America, contracte care se îndreaptă spre valoarea a 4 miliarde de euro.

Temătoare de izolare, România înceracă toate opțiunile, pendulând între Grupul de la Vișegrad, al Poloniei, Cehiei, Slovaciei și Ungariei și cel de la Varna, al României, Greciei, Serbiei și Bulgariei și căutând permanent să fie pe placul Germaniei și Franței.

Neavând statutul Maltei sau Portugaliei, România a semnat Scrisoarea de intenție, se pare că mai mult din mimetism și poate mai puțin din conștientizarea angajamentului.

Beneficiile de pe urma acestui viitor pact pot fi doar de natură economică, date de posibila angrenare a industriei naționale de apărare în proiecte și programe unionale.

Procesul va fi greu, de lungă durată și dificil de văzut cu care entități industriale, având în vedere faptul că pentru producția de blindate s-au semnat memorandumuri cu americanii, așa cum s-au semnat și pentru producția de elicoptere.

Tortul românesc nu este mare, dar în raport cu grosimea feliilor, va fi loc pentru germani de la Rheinmetall, pentru francezii de la BellHelicopter și poate chiar și pentru italienii de la Alenia.

În final, trebuie subliniat faptul că România este, în angajamente, extrem de voluntară dar, bazându-se pe profilul său psihologic, este extrem de lentă sau neimplicată în onorarea acestora.

Pornind de aici putem gândi în două direcții important de analizat pe viitor: prima, că România va rămâne fidelă NATO și implicit SUA, consolidând o alianță ce are istorie, valori și care oferă certitudini;  în varianta a doua, va cădea în capcana vestului care, așa cum subliniam încă de la început, a produs două războaie mondiale de pe urma cărora România a avut prea puțin de câștigat, ba chiar a avut de pierdut Basarabia și Bucovina și pentru care liantul principal nu este securitatea și apărarea, ci mai curând interesul economic.