Factura de energie a devenit locul unde se întâlnesc tot mai multe ambiții politice, economice și sociale

Energia este calul de bătaie al tuturor politicilor, iar factura a devenit bugetul ascuns al societății.

• Acum 3 ani, România avea cea mai ieftină benzină din Europa. Azi e la nivelul din cele mai scumpe state membre UE
• Proiect. Șefii instituțiilor care nu acționează pentru recuperarea prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi riscă închisoare până la cinci ani
• Factura de energie a devenit locul unde se întâlnesc tot mai multe ambiții politice, economice și sociale
• Oligarhul înșelat
• Lumea are primul ei trilionar

Există o imagine care îmi revine tot mai des în minte atunci când privesc evoluțiile din sectorul energetic european.

Imaginea unui cal puternic, obișnuit să tragă greutăți mari. La început i se pune în spate o încărcătură rezonabilă. Nimeni nu protestează. Calul poate duce. Apoi mai apare un sac. Și încă unul. Și încă unul. Fiecare nouă povară este justificată. Nu pare foarte grea privită separat. În fond, dacă a putut duce până acum, va putea duce și puțin mai mult.

După un timp însă, nimeni nu mai privește calul. Toată atenția este concentrată asupra sacilor. Asupra motivelor pentru care fiecare dintre ei trebuie transportat. Asupra importanței destinației. Asupra urgenței livrării.

Iar într-un final apare întrebarea pe care nimeni nu și-a pus-o la timp: cine mai verifică dacă animalul care poartă toate aceste greutăți mai poate merge?

În ultimii ani, energia a ajuns exact în această situație. Nu mai este privită ca fundamentul pe care funcționează economia. Nu mai este văzută ca resursa fără de care nicio fabrică nu produce, niciun serviciu nu funcționează și nicio gospodărie nu poate trăi normal. Energia a devenit vehiculul preferat pentru finanțarea unor obiective care, luate individual, sunt perfect legitime.

Vrem să reducem emisiile de carbon? Energia trebuie să contribuie. Vrem să accelerăm investițiile în tehnologii noi? Energia trebuie să contribuie. Vrem mai multe autostrazi? Energia trebuie să contribuie. Vrem fonduri pentru modernizare, pentru inovare, pentru sprijinirea consumatorilor vulnerabili? Energia trebuie să contribuie și aici.

Treptat, aproape fără să observăm, factura de energie a încetat să mai reflecte doar costul energiei. Ea a devenit locul unde se întâlnesc tot mai multe ambiții politice, economice și sociale.

Poate că aceasta este cea mai mare schimbare produsă în ultimele două decenii, energia nu mai este tratată ca o infrastructură a economiei, ci ca o infrastructură fiscală.

Iar diferența este enormă.

Atunci când taxezi un produs de lux, afectezi în principal consumul acelui produs. Atunci când încarci însă costul energiei, efectul se propagă în fiecare colț al economiei. Nu există fabrică, magazin, fermă, spital sau școală care să poată funcționa fără energie.

Nu există produs care să nu conțină energie în costul său final.

Din acest motiv, fiecare euro adăugat pe factura energetică nu rămâne în sectorul energetic. El se răspândește asemenea unei unde prin întreaga economie.

Ajunge în prețul alimentelor, în costul transportului, în competitivitatea industriei și, în cele din urmă, în puterea de cumpărare a fiecărui cetățean.

Paradoxul este că aproape nimeni nu contestă obiectivele care stau la baza acestor costuri. Nici reducerea emisiilor, nici modernizarea infrastructurii, nici protejarea consumatorilor vulnerabili nu sunt idei greșite. Dimpotrivă. Problema apare în momentul în care toate aceste obiective încearcă să fie finanțate prin același mecanism.

Este ca și cum, observând că un pod este solid, am decide să trecem peste el tot traficul posibil. Mai întâi camioanele. Apoi trenurile. Apoi conductele. Apoi rețelele de comunicații. Fiecare utilizare este justificată. Fiecare pare rezonabilă. Numai că rezistența podului nu este infinită.

La fel se întâmplă și cu energia. În fiecare an se mai adaugă o responsabilitate. O nouă obligație. O nouă schemă. Un nou obiectiv. Fiecare pare suportabil atunci când este analizat separat. Însă economia nu le suportă separat. Economia le suportă simultan.

Aici începe să apară adevărata problemă. Nu sub forma unei crize spectaculoase și nici a unui colaps brusc. Economia este mult mai discretă atunci când transmite semnale de alarmă.

O investiție care nu mai vine. O capacitate industrială care nu mai este extinsă. O fabrică ce funcționează la limită. Un proiect care se mută într-o altă jurisdicție. O companie care decide că riscurile sunt prea mari și alege să aștepte.

Aceste decizii nu ajung de obicei pe prima pagină a ziarelor. Dar ele reprezintă modul în care competitivitatea se pierde în realitate: nu printr-o explozie, ci printr-o eroziune lentă.

Tocmai de aceea, discuția pe care România ar trebui să o poarte la nivel european nu este despre abandonarea tranziției energetice și nici despre contestarea obiectivelor climatice. O astfel de abordare ar fi greșită și sterilă.

Discuția ar trebui să fie despre limite. Despre faptul că energia nu poate fi simultan instrument de politică climatică, sursă majoră de venituri fiscale, mecanism de redistribuire socială, finanțator al investițiilor viitoare și, în același timp, baza competitivității economice.

La un moment dat, una dintre aceste funcții începe inevitabil să sufere. Astăzi, semnele arată că funcția care cedează este competitivitatea. Nu pentru că Europa urmărește obiective greșite. Ci pentru că începe să trateze energia ca pe o resursă care poate suporta orice sarcină suplimentară.

Orice gospodar știe însă că și cel mai puternic cal are o limită. Nu îi testezi rezistența adăugând încă un sac și apoi încă unul. Pentru că momentul în care animalul se prăbușește nu este momentul în care ai pus ultimul sac. Este rezultatul tuturor sacilor puși înainte.

Acesta este riscul pe care îl vedem astăzi. Nu o decizie greșită. Nu o politică greșită. Ci acumularea. Iar istoria economică ne arată că marile probleme rareori apar dintr-o singură eroare. Ele apar atunci când multe decizii rezonabile, luate separat, se întâlnesc în același loc și împing sistemul dincolo de punctul său de echilibru.

În cazul României de astăzi, acel loc se numește energie. Iar întrebarea care ar trebui să preocupe tot mai mult factorii de decizie nu este ce altceva mai poate finanța energia. Ci cât timp va mai putea energia să susțină economia însăși. Și mai ales să înțelegem că niciodată nu vom avea prețuri mici la energie cu astfel de construcții.

În doar 3 ani, de la cea mai ieftină benzină din Europa la cea mai mare povară pentru români

În urmă cu doar trei ani, România era prezentată drept una dintre cele mai ieftine țări din Uniunea Europeană la carburanți. Astăzi, conform datelor Comisiei Europene, benzina din România este peste media UE, iar țara a urcat în prima jumătate a clasamentului celor mai scumpe state membre.

Aceasta nu este doar o statistică. Este certificatul de deces al unui avantaj economic pe care România l-a avut timp de două decenii.

În 2023, România avea a doua cea mai ieftină benzină și a treia cea mai ieftină motorină din Uniunea Europeană. În iunie 2026, prețul benzinei a ajuns la aproximativ 1,82-1,84 euro/litru, peste media europeană, iar motorina se află foarte aproape de media UE.

Sursa Weekly Oil Bulletin al Comisiei Europene

Problema nu este că astăzi România se găsește pe locul 11 la benzină sau locul 14 la motorină în UE. Problema este că România ocupă primul loc atunci când prețurile sunt raportate la veniturile populației. Asta înseamnă că, în termeni reali, românii cumpără mai puțini litri de carburant din salariul lor decât aproape orice alt cetățean european.

Câți litri de benzină+motorină poți să cumperi în medie în luna iunie 2026 cu un salar mediu

Eșecul unei țări producătoare de petrol

România extrage petrol. România rafinează petrol. România are acces la Marea Neagră. România nu este dependentă integral de importuri. Și totuși românii plătesc prețuri apropiate de Germania, Austria sau Belgia. Acest paradox nu poate fi explicat doar prin războiul din Orientul Mijlociu, prin Iran sau prin volatilitatea piețelor internaționale.

Toate țările europene sunt afectate de aceleași șocuri. Diferența este că alte state și-au protejat competitivitatea și cetățeni. Polonia, de exemplu, a redus TVA la carburanți și a prelungit măsurile de plafonare pentru a limita impactul asupra consumatorilor.

România a mers în direcția opusă, statul a devenit principalul beneficiar al scumpirilor. Când un litru de carburant ajunge la aproape 9,2 lei, o parte enormă din sumă reprezintă taxe (TVA, accize, taxe aplicate peste alte taxe).

În timp ce salariile reale au fost erodate de inflație, statul a încasat automat mai mult din fiecare litru vândut. Mai grav, chiar în 2026 au existat majorări și ajustări de accize care au împins suplimentar costurile către consumatori. Practic, statul român a devenit unul dintre marii câștigători ai inflației. Cetățeanul a devenit finanțatorul de serviciu al deficitelor bugetare.

Convergență de prețuri, divergență de venituri. Ni s-a spus ani de zile că România converge către Vest. Este adevărat. Dar convergența s-a produs mai ales la prețuri. Nu la productivitate. Nu la infrastructură. Nu la calitatea serviciilor publice. Nu la salariile majorității populației.

Am ajuns să plătim combustibil la nivel occidental, energie la nivel occidental, alimente tot mai apropiate de cele occidentale, în timp ce puterea de cumpărare rămâne printre cele mai scăzute din Uniunea Europeană.

Aceasta este explicația pentru sentimentul generalizat al românilor că „nu mai poți trăi din salariu”, chiar dacă indicatorii macroeconomici arată creștere economică.

Carburantul nu este doar un produs. El intră în costul fiecărui kilogram de pâine, al fiecărui transport, al fiecărei facturi și al fiecărui produs din magazin. Când România pierde avantajul carburanților ieftini, pierde unul dintre puținele avantaje competitive pe care le mai avea în regiune.

Rezultatul este simplu: transport mai scump, agricultură mai scumpă, logistică mai scumpă, inflație mai persistentă, competitivitate mai redusă etc.

Iar când o țară producătoare de petrol ajunge să aibă carburanți aproape la preț de Vest și putere de cumpărare de Est, problema nu mai este piața internațională. Problema este modelul economic intern. Și exact asta arată ultimul Weekly Oil Bulletin emis de Comisia Europeană că România nu e cea mai scumpă nominal la pompă, dar devine cea mai scumpă din UE când o raportezi la venitul net mediu..

Dar de ce suntem aici?

1. Salariile au crescut mult mai repede decât productivitatea. Între 2015 și 2025 salariul mediu și salariul minim au crescut foarte rapid. Este un lucru bun pentru angajați, dar firmele au transferat o parte din costuri în prețuri. Dacă un șofer, un casier, o secretară, un director, un muncitor sau un programator costă mai mult, aproape toate produsele și serviciile devin mai scumpe.

2. Deficitele mari au alimentat consumul. Ani la rând statul a cheltuit mai mult decât a încasat. Deficitele bugetare de 6-9% din PIB au injectat bani în economie prin salarii, pensii și investiții. Mai mulți bani care urmăresc aceeași cantitate de bunuri duc la inflație.

3. România nu mai are avantajul fiscal de altădată. La carburanți, aproape jumătate din preț este reprezentat de taxe (accize și TVA).

În ultimii 3 ani:

• accizele au crescut 61% benzină, 62% motorină
• TVA a crescut raportat la preț cu 30% benzină, 25% motorină;
• au existat ajustări fiscale successive (taxa pe stalp, impozitul pe exploatarea resurselor naturale, taxe specifice sectorului petrol și gaze, contribuții de solidaritate și alte mecanisme excepționale). Acestea au crescut cu 100%.

4. Prețurile energiei au rămas ridicate. Chiar dacă România produce gaze și petrol, prețurile sunt influențate de piața europeană. După pandemia COVID, războiul din Ucraina și tensiunile din Orientul Mijlociu, costurile energiei, transportului și materiilor prime au crescut pentru toată Europa.

5. Convergența către UE. Un fenomen mai puțin discutat este că România s-a apropiat de media europeană ca venituri și consum. Când salariile cresc, companiile văd că populația poate plăti mai mult și retailerii și producătorii urmăresc marje similare cu cele din Vest, prețurile tind să converge și ele. De aceea vedem situații aparent paradoxale benzina mai scumpă decât în Polonia, alimente la prețuri similare cu Germania pentru anumite produse și servicii (restaurante, hoteluri, reparații) care s-au scumpit foarte mult.

6. Lipsa concurenței în unele sectoare. În multe piețe românești există puțini jucători mari: carburanți, retail alimentar, energie. Când concurența este limitată, scăderile costurilor se transmit mai greu către consumatori.