Fake news: Germania a legiferat, Franţa promite

O întâlnire cu presa pe care toată lumea o aştepta cu sufletul la gură: fidel stilului său, inovând în orice ar face, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a surprins şi de data aceasta, miercuri, 3 ianuarie.

Pentru început, nu un preşedinte care vorbeşte, ci un preşedinte care ascultă: mai mult de 10 minute în care Emmanuel Macron asculta cuvintele  nu tocmai tandre ale preşedintei Asociaţiei Presei Parlamentare, o jurnalistă care sublinia, cu umor dar ferm, lipsa de canal de comunicare dintre preşedinte şi presă. Care critica decizia preşedintelui de a suprima tradiţionalul schimb de întrebări şi răspunsuri, instaurând discursul fără urmări.Timp în care Emmanuel Macron zâmbea, sprijinit uşor în cot, direct pe  pupitrul de la care urma să-şi rostească ulterior discursul.

Un discurs care nu a  fost totuşi anodin. Fără să amintească, aşa cum făcuse jurnalista, ţările din care “democraţia a plecat” (Polonia şi Ungaria), Macron a remarcat că rolul presei este astăzi, mai mult ca niciodată, să lupte pentru adevăr şi pentru dreptate. Incepând, de  ce nu, prin a se dota cu o lege anti-defăimare, anti fake news, pe care guvernul său s-a angajat să o legifereze înainte de sfârşitul anului. Subiect care a monopolizat într-adevăr  toate buletinele de ştiri din dimineaţa aceasta, şi pe bună dreptate.

Lupta împotriva ştirilor false pare să fie un adevărat călcâi al lui Ahile pentru toate statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv pentru România (aşa cum remarca foarte pertinent Radu Magdinîntr-un interviu acordat site-ului clujean pressone.ro).

Dacă Germania are deja o astfel de lege, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie, Franţa promite şi chiar cere o armonizare europeană în acest sens, şi pe bună dreptate. O legislaţie comună ar permite coerenţă şi capacitate sporită de acţiune, ca şi imposibilitate pentru cei care fac din răspândirea veştilor false un subiect cotidian de a se refugia acolo unde vidul legislativ permite acţiunea.

O acţiune care totuşi are posibilitatea de a profita de unele limite: această lege dorită de preşedintel Macron ar aplica sancţiuni doar în perioada campaniei electorale, sau şi după alegeri? Din momentul primarelor? Care ar fi instituţiile care ar deveni ad-hoc jandarmul presei? Instituţii juridice, instituţii specifice breslei jurnaliştilor? Comisia Cartei de presă, instituţie care acordă faimoasele cărţi de presă ,legitimaţii care acordă avantaje dar şi presupune obligaţii din partea jurnaliştilor ? O multitudine de întrebări care au rămas fără răspuns.

Un  alt subiect atins de Macron, extrem de important pentru presa actuală, în condiţiile în care deşi se vorbeşte din ce în ce mai des de moartea presei, în lipsa unui model  fiabil de finanţare, independent de dorinţa şi voinţa magnaţilor de  presă, care să asigure un jurnalism obiectiv, este posibilitatea de a recurge la fundaţii de presă. La un tip de mecenat care să nu presupună şi ingerinţă. O idee lansată deja în urmă cu câţiva ani de Julia Cagé, în volumul “Sauver les médias: capitalisme, financement participatif et démocratie”, în curs de apariţie în limba română la editura SNSPA. În momentul apariţiei acestei cărţi, Cagé, profesor la Sciences Po, explica faptul că presa franceză suferă de o crasă lipsă de calitate. Se întâmpla în 2015. Situaţia nu este diferită acum, însă peisajul media francez înregistrează salturi interesante în căutarea calităţii. Cum ar fi de exemplu apariţia unui nou săptămânal, imprimat, numit Lebdo.

Nu în ultimul rând, preşedintele francez a anunţat că primul pas făcut spre această viitoare lege a audiovizualului care va conţine şi detalii importante privind pedepsele instaurate pentru răspândirea de veşti false va fi “impunerea unor obligaţii de transparenţă asupra tuturor conţinuturilor sponzorizate, plătite [aşa numitele “native”], cu scopul de a face publică identitatea celor care plătesc aceste anunţuri, care le controlează, dar şi pentru a  limita sumele care sunt consacrate acestor anunţuri plătite”.