Farsa „omului providențial”

După numai un an de zile de la constituirea noului Legislativ, în ianuarie 2014 grupul parlamentar al PPDD din Senat s-a autodizolvat, prin trecerea majorității componenților lui la alte partide. Incertă este și soarta grupului PPDD în Cameră, tot în urma „transferurilor” deputaților partidului către alte formațiuni politice, în primul rând către USL.

Concomitent, (încă) președintele partidului, Dan Diaconescu – al cărui nume încă îl mai poartă formațiunea – este subiectul unui proces penal sulfuros, în cadrul căruia a și suferit o condamnare la închisoare. Iar partidul său, ca întreg, nu mai există decât pe hârtie. Cetățenii care l-au votat nu mai sunt reprezentați la ora actuală de nimeni.

Este concluzia de manual a unei farse care se repetă periodic în politica românească: aceea a „omului providențial”, a „locomotivei” care trage după ea un partid și, odată ajunsă la putere, mântuiește o întreagă națiune.

Ce e curios în tot acest circ periodic reiterat, este originea acestui clișeu. Mitul „omului providențial” ține de cavernele regmurilor dictatoriale care ne-au marcat istoria contemporană. Pe rând, Corneliu Zelea Codreanu, Carol al II-lea, Ion Antonescu, apoi Nicolae Ceaușescu au fost înfățișați poporului, de către o mașinărie de propagandă cinică și imorală, drept „salvatori ai națiunii”. Toți, însă, au sfârșit prin a decepționa (unii mai repede, alții mai târziu) și, cum decepția a fost pe măsura speranțelor întreținute iresponsabil, și finalul tuturor acestor „mântuitori” a fost la înălțimea speranțelor ce inițial fuseseră puse în ei.

Evident, Dan Diaconescu nu are, bietul de el, dimensiunea istorică și, în fond, tragică a unui Carol al II-lea. El intră mai curând în seria lungă a „micilor mântuitori” de politică dâmbovițeană de după 1989, fabricați pe același calapod de către o mașinărie mereu inventivă. Cine își mai amintește, azi, de tinerii „salvatori” care au întemeiat, prin sciziune, Partidul Național Liberal – Aripa Tânără, înfățișat/ți ca o salvare a ideii liberale din „mocirla” colaborării cu FSN (și, în realitate, după cum s-a demonstrat, menit să slăbească PNL și să-l atârne la carul falimentar al CDR)? Sau de ApR, condus de „carismaticul” Teodor Meleșcanu, prezentat opiniei publice – tot prin sciziune, de data asta a PDSR – drept o salvare a social-democrației „reformiste” din capcana unui PDSR „conservator”? De Corneliu Vadim Tudor nici nu mai vorbesc, întrucât PRM ține în mai mare măsură de patologie decât de politologie. În fine, ultimul pe această prestigioasă listă, și totodată exponentul celui mai răsunător eșec, este Traian Băsescu: noul Țepeș, care promitea să instaleze țepe în Piața Victoriei și, până la urmă, s-a mulțumit să le instaleze doar în buzunarele noastre, ale tuturor.

Acești falși salvatori confiscă – prin metode care țin de arsenalul manipulării, nu al luptei politice – speranțele unor porțiuni însemnate de electorat, promițând ceea ce nu pot face și ceea ce politica nu poate face niciodată: și anume, o salvare rapidă, imediată chiar, și fără nici un fel de efort din partea alegătorului. Asemeni unor secte, acești oameni (și pseudo-formațiunile pe care le poartă după ei) le spun cetățenilor că tot ce trebuie să facă pentru a atinge paradisul terestru al unei Românii bogate, civilizate și respectate este să le dea lor votul. Și tot ca în cazul acelor secte, singurii care profită de pe urma naivității celor care le dau votul sunt „mântuitorii” și șleahta care vine în urma lor (în frunte, desigur, cu păpușarii care i-au creat).

Există ceva comun în destinul acestor falși salvatori ai națiunii. Toți „mântuitorii”, în loc să unifice – cum a făcut-o singurul Mântuitor adevărat –, fac taman contrariul: scindează și fracturează. Fie formațiunea în sânul cărei se afirmă, fie coaliția care face imprudența să-i coopteze, fie însăși națiunea.

Și mai există ceva îngrijorător: iresponsabilitatea cetățenilor care le dau votul. Se pare că încă sunt destui oameni care nu înțeleg că guvernarea nu este o emisiune de manele, că necesită o echipă bine pregătită și sudată, că e nevoie de caracter și de tenacitate pentru a face față încercărilor și că nimic nu se poate face fără participarea cetățenilor. Exemplul clasic este cel al cabinetului format de (încă) generalul Antonescu după înfrângerea rebeliunii legionare: deși șeful statului a luat ce oameni a vrut, din elita tehnocratică și militară românească, doar vreo 4-5 miniștri ai săi s-au dovedit cu adevărat buni.

Căci o guvernare bună nu se face peste noapte. E nevoie ca întreaga clasă politică să performeze pentru ca, după un număr de cicluri electorale, să se limpezească apele. Dacă le tulburăm periodic, înlăturând echipe cât de cât consolidate pentru a vota falși „mântuitori”, nu vom avea niciodată o guvernare bună.