Gramatica erorii à la française

Statul francez urmează să completeze suma până pe la 100.000 de milioane de euro.

Avalul a fost dat de Ministerul Redresării Naţionale (condus de Arnaud Montebourg), cu o săptămână în urmă, şi a făcut să curgă multă cerneală în presa franceză. De la fraze de genul “ne vindem ţara”, la “Qatar cumpără tot, de la echipa de fotbal PSG la Zlatan Ibrahimovici şi acum la cartiere din Franţa”, până la “are tot interesul să cumpere aceste cartiere, ele sunt pline de arabi, de musulmani, deci o să creeze mici cuiburi de terorişti”. Realitatea este, de fapt, extrem de simplă, şi ţine de o aşa-numită atitudine filosofico-practică a fiinţei umane în faţa erorii. Sau a greşelii, dacă doriţi, de judecată, de decizie, de aproximare, de soluţionare…

Cei mai mulţi dintre oameni se dau cu capul de pământ dând vina pe fatalitate. Alţii încearcă, senini, să repare greşeala. Din păcate, mulţi se fac că ea nu există sau că a apărut din vina altora. Şi, în fine, sunt rari cei care recunosc că nu au capacitatea de a remedia greşeala şi acceptă ca alţii, cu mai multă expertiză (sau bani), să preia această povară.

Este ceea ce s-a întâmplat de fapt în acest fapt divers: Franţa a recunoscut un eşec care durează de zeci de ani de zile, de vreo două generaţii cel puţin (integrarea şi asimilarea populaţiei franceze originare din fostele colonii), şi a decis “să taie în carne vie”: Parisul a acceptat cererea unor asociaţii din aceste suburbii cu probleme (Seine-Saint-Denis, cunoscut şi ca “93”, cartierul cu cele mai multe cazuri de violenţă rasială, cu cele mai multe maşini arse, departamentul cel mai rău famat din Ile de France), de a încredinţa micului emirat rezolvarea acestei probleme.

A recunoscut sine die că nu mai ştie ce să facă: nici locurile disponibilizate la Ştiinţe Politice, special pentru tinerii din aceste zone, nici contractele de muncă favorizând inserţia, nici programele educaţionale sau suplimentarea poliţiştilor, camerele de luat vederi sau detectoarele de arme din şcoli nu au servit la nimic. Cum va rezolva această problemă Qatarul este o altă întrebare. Nota bene, populaţiile de origine arabă şi africană, integrarea lor, încetarea discriminării lor, sunt date ale unei ecuaţii de lungă durată şi de lungă respiraţie, care merită comparată cu cea a populaţiei de etnie romă din Franţa. Fie şi măcar pentru că, în ochii Executivului de la Paris, acestea sunt problemele principale ale societăţii franceze actuale. Cu diferenţa că francezii din fostele colonii nu pot fi expulzaţi, trimişi înapoi, pentru că, nu-i aşa, de fapt ei au construit drumurile şi podurile Franţei de azi, şi ei reprezintă de fapt adevărata masă muncitoare a Hexagonului. Ei sunt, alături de emigranţi, cei care fac toate acele munci pe care francezul lambda (de rând) nu le mai face (pentru că nu mai vrea): femeie de serviciu, dădacă, vânzător, taximetrist chiar.

Sunt deci speranţe, am putea să ne întrebăm, ca în curând Parisul să recunoască faptul că maniera în care gerează “cealaltă” problemă, a romilor, nu este nici ea evidentă, clară, corectă? Că aerele de superioritate dublate de expulzări pe uşa din spate, la adăpostul legii, nu mai trec? Că lista de meserii deschise românilor şi bulgarilor sunt liste ale ruşinii şi discriminării, care amintesc de listele făcute în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru evrei, de alte state europene (şi chiar de România)? Să fim cinstiţi, problema romilor nu este doar a noastră, nici doar a lor, a devenit o problemă europeană, aşa cum a fost din anii când şi-au început migraţia pe acest continent. Ar trebui să recunoaştem asta şi să avansăm. Aşa cum o cer deja unii intelectuali şi oameni politici francezi: André Glucksmann, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Philippe Gustin, şi, de curând, Laurent El Ghozi, fondator al colectivului Romeurope… Acesta din urmă a declarat, în cadrul unui colocviu dedicat deschiderii pieţei muncii pentru români şi bulgari, că “Franţa şi-a făcut într-un mod lamentabil temele în ceea ce priveşte strategia naţională pentru integrarea populaţiei de etnie romă (cerută de Bruxelles). Spre deosebire de Bucureşti, care a prezentat un plan excelent, pentru până în 2020″…