HRISTOS A ÎNVIAT! Q MAGAZINE VĂ UREAZĂ PAŞTE LUMINAT

Sărbătoarea Sfintelui Paşte să aducă poporului român linişte, credinţă  şi putere pentru a birui toate obstacolele.

Redăm, integral, pastorala la Sfintele Paşti 2014 a Patriarhului României, Preafericitul Daniel, împreuna cu urarea unui “Paşte luminat, plin de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni”.

“Iubiţi credincioşi şi credincioase, 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul 2014 ca fiind Anul omagial al Sfintei Spovedanii  si al Sfintei Împărtăşanii, precum  şi Anul  comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni,  înţelegând  că  există  o  legătură  duhovnicească  adâncă între iubirea jertfelnică a lui Hristos pentru umanitate, celebrată în Sfânta Euharistie, şi iubirea jertfelnică a Martirilor sau a Mucenicilor pentru Hristos, cinstită în slujbele de pomenire a acestora de către Biserică. În ambele se vede taina Crucii şi Învierii lui Hristos, Biruitorul păcatului, al iadului şi al morţii, Care dăruieşte lumii mântuire şi viaţă veşnică.

Martirul  creştin este un mărturisitor  al  credinţei în Iisus Hristos,  care  a fost ucis pentru credinţa sa. Cel ce mărturiseşte credinţa sa în Hristos în faţa oamenilor în timp de prigoană, dar nu a pătimit moarte sângeroasă, este considerat de Biserică numai mărturisitor, nu şi martir sau mucenic.

Suferinţele  sau pătimirile martirului  sau ale mucenicului  se numesc martiriu, martiraj  sau  mucenicie.  Mântuitorul  Iisus  Hristos  a  vorbit  despre  prigoanele  sau persecuţiile  şi  despre  martiriul  sau  martirajul  pe  care  le  vor  îndura,  din  partea iudeilor şi a păgânilor, ucenicii Săi şi cei ce vor crede în El (cf. Matei 5, 11‐12; 10, 16‐38; Marcu 13, 12; Luca 21, 16; Ioan 15, 18‐22; 16, 1‐4). Primul martir  sau mucenic creştin a fost Arhidiaconul Ştefan, ucis cu pietre de iudei (cf. Fapte 6, 8 până la 7, 60).

Apoi Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu  şi fratele lui Ioan Evanghelistul, care a fost decapitat din ordinul regelui Irod Agripa, în  anul  44. Atunci  a fost întemniţat  şi Sfântul Apostol Petru, care însă a fost eliberat în chip minunat de către un înger al Domnului (cf. Fapte 12, 1‐11). În anul 62, Iacov, ruda Domnului, unul dintre cei 70 de Apostoli, a fost ucis prin aruncare de pe templul din Ierusalim. Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost martirizaţi la Roma, unul prin răstignire, iar celălalt prin decapitare, în anul 67, în timpul persecuţiei împăratului roman Nero.

Între  anii  94‐96,  Sfântul  Apostol  Ioan  Evanghelistul  a  fost  exilat  în  insula Patmos, în timpul persecuţiei creştinilor declanşată de împăratul Domiţian. Urmare acestei persecuţii, Sfântul Apostol Ioan a scris cartea Apocalipsei în care îi prezintă pe  martiri  ca fiind  cei  ce  şi‐au spălat veşmintele lor  şi le‐au făcut albe în sângele Mielului Hristos (cf. Apocalipsa 7, 14).

Persecuţiile împotriva creştinilor au crescut în amploare şi duritate când au fost iniţiate de împăraţii Traian (în anii 111‐112) şi Septimiu Sever (în anii 202‐203), dar mai ales de împăraţii Deciu (în anii 249‐250)  şi Valerian (în anii 257‐258), care  au trecut de la persecuţii sporadice  şi locale, la persecuţii sistematice  şi generale. Atunci toţi cetăţenii,  inclusiv  clerul, trebuiau  să facă  dovada  loialităţii  lor faţă  de  Stat  şi  de împărat  printr‐un  cult  public  de  jertfe  aduse  zeilor  (idolilor)  păgâni.  Astfel,  de teamă, unii creştini au cedat, jertfind idolilor. De aceea, au fost numiţi în limba latină lapsi/căzuţi de la credinţă.

Însă cele mai lungi şi sângeroase persecuţii romane împotriva creştinilor au fost cele iniţiate în Orient de împăraţii Diocleţian  şi Galeriu, în 23 februarie 303. Prin patru decrete imperiale succesive (303‐304), ei impuneau confiscarea sau distrugerea bunurilor bisericeşti, interzicerea  săvârşirii  cultului  creştin  şi obligaţia de‐a  aduce jertfe zeilor păgâni.

În anul 311, împăratul Galeriu, fiind bolnav pe patul de moarte, a încercat să oprească persecuţia, însă cel care a dat cu adevărat libertate creştinilor a fost Sfântul Constantin cel Mare în anul 313, prin edictul de la Milano. După această dată au mai fost unele persecuţii în Orient împotriva creştinilor din partea împăratului Liciniu, care însă a fost învins în anul 324 de împăratul Constantin cel Mare, cel ce a sprijinit apoi  şi  mai  mult  Biserica  şi  a  considerat  creştinismul  ca  fiind  superior  religiei politeiste  greco‐romane.  Astfel,  Sfântul  Constantin  cel  Mare  a  devenit  primul Împărat creştin. El şi mama sa, Elena, sunt „egali în cinstire cu Apostolii”. În decursul istoriei Bisericii, în diferite timpuri  şi locuri, creştinii au mai fost persecutaţi fie de către  adepţi  ai  altor  religii,  fie  de  regimuri  politice  ostile,  ca  de  pildă  regimul comunist, încât numărul martirilor creştini a crescut mereu în istorie până în zilele noastre, când mulţi creştini sunt ucişi mai ales în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Ce învăţăm de la martiri?

În primul rând, învăţăm că iubirea lor pentru Hristos este mai tare decât teama de suferinţă şi de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel scrie creştinilor din Roma, oraşul în care va fi martirizat prin decapitare: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia (…). Precum este scris, pentru Tine suntem omorâţi toată  ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin Acela Care ne‐a izbăvit” (Romani 8, 35‐37), adică prin Iisus Hristos. Aceeaşi  gândire  sau  simţire  duhovnicească  apostolică  întâlnim  şi  la  Sfinţii Martiri  care  au  urmat  Apostolilor  în  primele  veacuri  creştine,  ca,  de  pildă,  la Episcopii Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei şi Ciprian al Cartaginei.

În  al doilea rând, învăţăm de la martiri  că tăria  credinţei lor sau puterea de  a indura până la moarte toate pătimirile vine de la Hristos Însuşi, Care tainic este prezent în ei prin Duhul Sfânt şi îi întăreşte atât de mult, încât mulţi dintre ei primesc moartea cu  seninătate  şi  bucurie,  trezind  mirarea  şi  chiar  admiraţia  păgânilor.  De  pildă, Sfântul Ciprian al Cartaginiei, când primeşte vestea condamnării la moarte, exclamă: Deo gratias!, mulţumesc lui Dumnezeu!, considerând că a suferi pentru Hristos este o favoare sau o fericire, potrivit  cuvintelor Mântuitorului,  când zice: „fericiţi veţi fi voi când  vă  vor  ocărî  şi  vă  vor  prigoni […]  pentru Mine” (Matei  5,  11).  Martirii  acceptă moartea de bunăvoie, urmând pildei  jertfei lui Hristos, Care  a  zis:  „Nimeni nu ia sufletul de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun” (cf. Ioan 10, 18). Acelaşi Sfânt Părinte martir,  Ciprian  al  Cartaginei,  scrie  celor  ce  urmau  să  devină  martiri:  „Nu  vă înspăimântaţi de chinuri! Cel Ce este în noi (Hristos, n.n.) este mai mare decât cel ce este în lume” (Epistola 10). Şi Tertulian spunea: Christus in martyre est (Hristos este în martir).

În al treilea rând, martirii ne arată că trăiesc mărturisirea lui Hristos cu preţul vieţii lor ca pe o jertfă sau o ofrandă de sine în care se vede iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit  şi înviat, suferind împreună cu martirul  şi întărindu‐l pe acesta. De pildă, Sfântul Apostol Pavel zice: „Pentru mine viaţa este Hristos, iar a muri este un câştig” (Filipeni 1, 21), iar spre sfârşitul vieţii, simţind că va pătimi moarte pentru Hristos, zice: „De acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s‐a apropiat” (2 Timotei 4, 6).

În  acelaşi  sens,  Sfântul  episcop  martir  Ignatie  al  Antiohiei  (†  107)  înţelege pătimirile  sale pentru Hristos  ca fiind o jertfă euharistică; el nu doreşte doar  să  se împărtăşească din Sfânta Euharistie, ci să devină el însuşi euharistie pentru a se uni cu Hristos  într‐un  act  suprem  de  iubire.

Jertfa sângeroasă a martirilor a fost considerată a fi un botez al sângelui, prin care se iartă păcatele celor care mor pentru Hristos, chiar dacă n‐au fost botezaţi cu apă, dar  se  iartă  şi păcatele  celor  care, deşi  au fost  botezaţi,  au păcătuit după  botez, martiriul  sau  mucenicia fiind  un  „al doilea  botez”.  Legătura  duhovnicească  dintre Botez, Euharistie  şi Martiriu  este motivată  şi de faptul  că Domnul Iisus numeşte Pătimirea şi Jertfa morţii Sale pe Cruce „pahar şi botez” al suferinţelor Sale (cf. Marcu 10,  38). De fapt, martirul  arată,  cu preţul vieţii  sale,  că păstrează până la moarte legământul de credinţă pe care l‐a făcut când a fost botezat în apă şi Duh Sfânt: adică unirea cu Hristos şi slujirea Lui ca „unui Împărat şi Dumnezeu”.

Vorbind despre martiriu ca botez al sângelui, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vă miraţi că am numit martiriul botez. Căci şi aici Se pogoară Duhul cu îmbelşugare, şi aici se face o curată şi frumoasă curăţire a sufletului. Şi după cum se spală cei botezaţi în apă, tot astfel şi mucenicii se spală în sângele lor”3.

În al patrulea rând, martirii ne arată credinţa lor puternică în Învierea de obşte, prin legătura lor vie cu Hristos Cel răstignit şi înviat, Care zice: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 25‐26). Şi după cum Hristos Cel răstignit şi înviat a  biruit  păcatul  şi  moartea,  tot  aşa  Sfinţii  Martiri,  uniţi  cu  Hristos  prin  iubire jertfelnică, devin „Buni Biruitori Mucenici” – după cum îi numeşte Biserica Ortodoxă. Cartea Apocalipsei ne  arată  că  sufletele martirilor  se  află în legătură  apropiată  cu Hristos, Mielul de jertfă, Care a ridicat păcatul lumii prin moartea Sa jertfelnică  şi prin  învierea  Sa  preaslăvită:  „(…)  am  văzut, sub Jertfelnic, sufletele  celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat‐o (…). Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea  cea mare  şi  şi‐au spălat veşmintele lor  şi le‐au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade  pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9; 7, 14‐15).

Cum cinsteşte Biserica pe martiri?

Pentru iubirea lor jertfelnică faţă de Hristos, Biserica arată martirilor o cinstire deosebită. Încă din primele veacuri, jertfa şi demnitatea martirilor au fost mult admirate şi  preţuite.  Osemintele  lor  au fost  adunate  şi  păstrate  cu  multă  evlavie  şi  cu  un deosebit  respect,  devenind  sfinte    moaşte.  Mormintele  lor    au    fost  îngrijite  şi preţuite.  Pe  aceste morminte au fost ridicate biserici, care au devenit loc de pelerinaj.

Ziua morţii lor este socotită zi de naştere la viaţa cerească, veşnică. De aceea, această zi este aniversată sau comemorată cu multă evlavie. Lor li s‐au fixat zile de pomenire, individuală şi comună, în calendar, li se adresează rugăciuni şi cântări de laudă prin slujbe  alcătuite  de  Biserică.  Scriitorii  şi  Părinţii  Bisericii  din  primele  veacuri,  ca Tertulian,  Clement  Alexandrinul,  Origen,  Ipolit,  Sfântul  Ciprian  al  Cartaginei,

Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Efrem Sirul şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au elogiat demnitatea martirilor în cuvinte de o rară frumuseţe.

Cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. III‐IV) îndeamnă la respect faţă de cei care  pătimesc  pentru  credinţa  în  Hristos:  „Cel  ce  este  condamnat  pentru  numele Domnului nostru Dumnezeu  acela este martir, frate  al Domnului (Hristos), fiu  al Celui Preaînalt şi sălaş al Sfântului Duh”.

În Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar  şi  în  Sfântul Antimis  sunt  depuse  numai moaşte de martir,  deoarece iubirea  jertfelnică  a  martirilor  seamănă  cel  mai  mult  cu  iubirea  jertfelnică  a  lui Sfântul Ioan Gură de Aur, „La mucenicul Lucian”, PG 50, 522, cf. Episcopul Sofian Braşoveanul „Martiri, martiriu şi mărturie după Sfântul Vasile cel Mare”, Editura Teognost, Cluj‐Napoca, 2005, p. 85.

Hristos Cel răstignit pe Cruce. Toţi Sfinţii Martiri sunt pomeniţi împreună în mod deosebit în Duminica Ortodoxiei şi în Duminica Tuturor Sfinţilor. Sfinţii Martiri  sunt podoabă  de  mare  preţ  a  Bisericii.  În  troparul  acestei  sărbători  (Duminica  Tuturor Sfinţilor),  care  urmează  după  Duminica  Pogorârii  Sfântului  Duh,  se  spune:  „Cu sângiurile mucenicilor Tăi celor din toată lumea ca şi cu o porfiră şi vison împodobită fiind Biserica  Ta”.  Cinstirea  Sfinţilor  Mucenici  aduce  mari  şi  multe  binecuvântări credincioşilor. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Cel ce atinge moaşte de martir participă la sfinţenia şi harul care se află în ele”.

Martirii sau Mucenicii împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei fiind, prin viaţa şi jertfa lor, nu numai modele sau icoane de lumină, ci  şi rugători  şi sprijinitori  pentru  cei  care  doresc  să  urmeze  lui  Hristos,  pentru  a  dobândi mântuirea şi viaţa veşnică din Împărăţia Preasfintei Treimi.

Îndată  după  încetarea  persecuţiilor  sângeroase,  pilda  vieţii  jertfelnice  a martirilor  a  fost  preluată  şi  transpusă  pe  plan  duhovnicesc  în  viaţa monahală  ca răstignire  a  patimilor egoiste  şi  înviere  a sufletului  din  moartea  păcatului.  De  aceea, monahismul a fost adesea numit martiriu alb sau martiriu al nevoinţelor duhovniceşti, asumate în mod liber, cu multă dăruire de sine, speranţă şi bucurie în Duhul Sfânt. Pe de altă parte, pilda dăruirii de sine  şi rugăciunile martirilor ajută mult  şi pe creştinii mireni care vieţuiesc în lume şi  se luptă  cu patimile  şi greutăţile din  societate  ca  să rămână credincioşi lui Hristos până la sfârşitul vieţii lor.

Iubiţi fraţi şi surori,  

După  ce a primit  credinţa apostolică, începând  cu predica Sfântului Apostol Andrei pe teritoriul Dobrogei de azi, poporul român a pătimit mult ca să păstreze credinţa migratoare  sau  năvălitoare  şi  de  la  stăpâniri  ostile.  Numărul  martirilor  sau mucenicilor de pe teritoriul  ţării noastre a  crescut de la martirii daco‐romani  sau străromâni până în timpurile recente. Între  martirii  creştini  români  din  timpul  îndelungatei  stăpâniri  otomane, numărăm în mod deosebit pe Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu şi pe cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu  şi Matei, dimpreună cu Sfetnicul Ianache. Ei au fost condamnaţi la moarte  şi ucişi prin decapitare la Constantinopol, în ziua de 15 august, anul 1714, mărturisind  credinţa lor în Hristos  cu demnitate  şi jertfelnicie.

Preţuind jertfa lor martirică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa din 19-20 iunie 1992, ca ei să fie înscrişi în calendarul Bisericii în rândul Sfinţilor Martiri, cu data de prăznuire în ziua de 16 august. Anul acesta, 2014, la împlinirea a 300 de ani de la jertfa lor martirică, moaştele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu,  care  se află în biserica „Sfântul Gheorghe – Nou” din Bucureşti, vor fi scoase din mormânt  şi vor fi puse într‐o raclă de argint şi apoi aşezate într‐un baldachin Sfântul Vasile cel Mare, „Tâlcuire la Psalmul 115”, PG. 30, 112 C; Sfântul Grigorie de Nazianz,

În ziua de 20 mai 2014, în ajunul sărbătorii Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ele vor fi purtate în pelerinaj la Catedrala Patriarhală, spre închinare, deoarece în această  catedrală Sfântul Constantin Brâncoveanu a fost uns Domnitor al  Ţării Româneşti, în data de 29 octombrie 1688. Iar în după‐amiaza zilei de 21 mai 2014, aceste  sfinte  moaşte  vor  fi  duse  în  pelerinaj  la  biserica  „Domniţa  Bălaşa”  din Bucureşti, pentru un scurt moment de rugăciune, această biserică fiind o ctitorie a Domniţei Bălaşa, una din cele şapte  fiice  ale  Domnitorului Martir.  După  aceea, racla  cu    sfintele  moaşte  va  continua  pelerinajul  şi  se  va  opri  la  Universitatea Bucureşti, deoarece aici, în fosta Mănăstire „Sfântul Sava”, Domnitorul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat prima şcoală superioară „Academia Domnească”, în anul 1694. Iar apoi racla se va reîntoarce la biserica „Sfântul Gheorghe ‐ Nou”, de unde a plecat.

Acest pelerinaj este asemănător celui din anul 1934, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinţilor Brâncoveni. În  lunile  iunie  şi  iulie  ale  acestui  an,  racla  cu  moaştele  Sfântului  Voievod Constantin Brâncoveanu  va fi  purtată în  pelerinaj,  de  către  o  delegaţie  a  Patriarhiei Române,  la  cele  mai  importante  biserici  ctitorite  de  el  în  Ţara  Românească  şi  în Transilvania, iar în ziua de 16 august 2014 se va sfinţi pictura nouă a bisericii „Sfântul Gheorghe ‐ Nou” din Bucureşti, ctitorie a Domnitorului Martir, de către un mare sobor de ierarhi români  şi străini. Apoi va fi săvârşită Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care au cunoscut adânc taina Crucii şi Învierii lui Hristos şi au primit cununile vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sărbătorii Învierii Domnului, vă îndemnăm să aduceţi, prin cuvânt şi  faptă  bună,  bucurie  în  casele  celor  orfani,  bolnavi,  bătrâni,  săraci,  îndoliaţi  şi singuri, ca să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit  şi înviat pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, de pace  şi de bucurie. Să nu uităm nici pe românii care se află printre străini, departe de Patrie.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca Sfintele Sărbători de Paşti să vă aducă tuturor pace şi  bucurie,  sănătate  şi  mântuire,  adresându‐vă  totodată  salutul  pascal:  Hristos  a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† D A N I E L

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”