Iartă-l, Majestate!

Nu este clar din ce poziţie a făcut domnul Băsescu acuzaţiile extrem de grave şi jignitoare la adresa M.S. Regelui Mihai. Dacă nu ar fi fost atât de ridicole şi meschine, probabil că puteau fi încadrate la categoria de „lezmajestate”. Oricum, fie din poziţia de preşedinte, fie din poziţia de cetăţean particular, Traian Băsescu vine să pună o pecete ruşinoasă pe activitatea din ultima perioadă a preşedintelui ţării.

Jignirea istoriei

Din multe puncte de vedere, comportamentul lui Traian Băsescu pastişează în mod grotesc comportamentul comunist al anilor ”50: cine nu e cu mine e împotriva mea. Căci declaraţiile uimitoare ale sale trebuie să fie şi în această notă: Casa Regală şi, implicit, Regele Mihai au fost singurele instituţii pe care nu le-a putut penetra, nu le-a putut controla, nu le-a putut ocupa cu oamenii proprii sau cu ideile personale. În această interpretare, evident că Traian Băsescu priveşte cu suspiciune nu numai orice gest al Casei Regale, ci însăşi existenţa ei.

Nu trebuie uitat fapxul că preşedintele a privit ca pe un afront personal fapxul că Principele Radu a „îndrăznit” să se gândească să candideze împotriva sa. Iar constanta jignire a Casei Regale s-a manifestat şi prin legarea familială cu Paul Lambrino, cel care nu pierde nicio ocazie de a arunca în istoria regalităţii române cu noroi.

Despre Regi se creează legende, despre preşedinţi se spun bancuri! Conţinutul discursului şi însuşi gestul preşedintelui de a ataca unul dintre ultimele simboluri ale României necomuniste, Regele Mihai, ar trebui să fie de necomentat. Este bine, totuşi, că viitorul ţării nu se va forma după opiniile frustrate ale lui Traian Băsescu şi nici după comportamentul public al unui preşedinte care confundă populismul cu impoliteţea.

După ce ne-a obişnuit cu ideea că este omnipotent, preşedintele României încearcă să ne convingă şi că este omniscient, însă nu doar atât, ci şi că este deţinătorul unicului adevăr. Împrumutând din reacţiile, expresiile şi gestica Anei Pauker, într-un nesurprinzător acces de „mânie proletară”, Traian Băsescu a emis, pe 22 iunie, una dintre cele mai mari minciuni din lunga serie care i-a caracterizat cei şapxe ani de prezidenţiat: Regele Mihai şi-a trădat Ţara!

Dincolo de trivialitatea obişnuită a discursului său, dincolo de arhicunoscuta prietenie a sa cu personaje false din jurul regalităţii, dincolo de carenţele grave ale educaţiei sale personale, Traian Băsescu lansează în spaţiul public una dintre cele mai mari jigniri pe care ar putea-o aduce cineva la adresa istoriei naţionale şi la adresa memoriei colective a românilor: presupusa trădare a Regelui. O acuzaţie pe care nici măcar comuniştii sosiţi pe tancurile ruseşti în 1944 nu au îndrăznit să o formuleze. Înţelegerea fenomenelor istorice ale perioadei postbelice nu pare să fie punctul forte al actualului preşedinte. Comentând strict tehnic afirmaţiile de la B1 TV, este clar că Traian Băsescu nu este la curent cu regimul constituţional al României din anii celui de-al Doilea Război Mondial, nu cunoaşte rolul pe care îl avea Regele în statul român şi nici statutul Mareşalului Ion Antonescu (de conducător al statului, şi nu de prim-ministru, care era altcineva), nu cunoaşte contextul internaţional al anului 1947, după cum nu vrea să îşi amintească de şantajul la care a fost supusă nu doar persoana Regelui, ci şi România întreagă în acea perioadă, şantaj care a culminat cu vestita zi a abdicării forţate, sub ameninţarea armelor comuniste.

Prin acuzaţiile la limita penibilului pe care le aduce Regelui Mihai, Traian Băsescu nu doar că aduce la lumină un întreg set de valori şi un mod de gândire pe care le credeam a fi uitate, ci descalifică statura instituţiei preşedintelui şi pune între paranteze un întreg sistem de valori, o întreagă istorie a românilor. A spune tocmai despre Regele Mihai că a fost „slugă la ruşi” face parte dintr-un limbaj pe care nici cei mai mari detractori ai României nu l-au avut.

Condamnarea comunismului

Paradoxul comportamentului prezidenţial îl reprezintă contradicţia flagrantă dintre declaraţiile publice pe aceeaşi temă. Ăsta poate fi un semn de instabilitate politică, în sensul definit chiar de legile şi cutumele constituţionale în vigoare.

Iar toate aceste jigniri vin din partea unui om care pretinde că a condamnat comunismul! Pe 18 decembrie 2006, în faţa Parlamentului, acelaşi preşedinte care-l acuza săpxămâna trecută pe Rege susţinea alte teze:

Distrugerea continuităţii constituţionale a statului român, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai în decembrie 1947, rămâne unul dintre marile abuzuri ale comunismului în România. Politica de dictat a lui Vîşinski l-a obligat pe tânărul Rege Mihai I să accepxe transferul de putere către un guvern care, din toate punctele de vedere, întruchipa dictatura comunistă în ascensiune. Primul pas către dictatura proletariatului a fost făcut în august 1947, odată cu dizolvarea PNŢ. Ultima lovitură a venit pe data de 30 decembrie 1947, când Regele Mihai I a fost forţat să abdice şi, în aceeaşi zi, a fost anunţată crearea Republicii Populare Române. Principalele acţiuni criminale pe care ţinem să le amintim aici, ca argument suprem pentru această prea mult amânată condamnare, sunt: distrugerea partidelor politice, prin arestarea liderilor şi a militanţilor, şi, de asemenea distrugerea continuităţii constituţionale a statului român, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, care a dus la abdicarea forţată a Regelui Mihai. (Fundaţia ICAR-Discursul preşedintelui Băsescu în faţa Parlamentului, 18.12. 2006)

Iar aparenta inconsistenţă a opiniilor preşedintelui este doar formală. Neclaritatea atitudinii cotidiene a preşedintelui transpare şi din alte gesturi prezidenţiale, mai mult sau mai puţin publice, în care opiniile oficiale contrastau în mod evident cu opiniile personale.

Şeful statului

Ideologia comunistă nu mai conduce România, dar ea rămâne puternic impregnată în atitudinile şi în stilul liderilor politici actuali. Sub masca democraţiei mimate, se ascund aceleaşi hibe, aceleaşi obiceiuri dictatoriale: dispreţul faţă de predecesori, faţă de istorie, faţă de sistemele de valori care nu se potrivesc momentului zilei. Lejeritatea discursului, limbajul semidoct şi politica de clan au împins respectabilitatea şi decenţa către marginea scenei publice.

Aflat într-un moment delicat al carierei sale politice, Traian Băsescu alege să creeze false ţinte, probleme imaginare nu doar pentru abaterea atenţiei de la adevăratele probleme, ci şi pentru a-şi crea propriile mici succese în faţa eşecurilor care se succed pe bandă rulantă. Comportamentul preşedintelui nu se mai pliază nici după Constituţie şi nici măcar după regulile unei minime morale. Pentru asta doreşte, de exemplu, să îşi facă o Constituţie proprie, care să-i justifice comportamentul electoral. Astfel, Constituţia nu mai devine a poporului, ci a lui personală. Mai mult decât atât, nu e departe momentul în care vom avea două Constituţii, ca votul cenzitar de pe vremea lui Caragiale: una pentru cetăţeni şi încă una pentru preşedinte!

Regele

Aflat la vârsta înţelepciunii, Regele rămâne un pilon de stabilitate morală, un echilibru al vârstelor istoriei, care nu
a fost atât de generoasă cu Casa Regală, aşa cum a fost cu preşedinţi României. Împăcat cu istoria, Regele va privi cu serenitate şi, probabil, cu o anumită notă ironică tot acest discurs flamboaiant al preşedintelui Traian Băsescu. În fond, ceea ce l-ar putea durea cel mai mult pe Rege nu este jignirea propriei persoane, ci jignirea istoriei poporului pe care, oricât n-ar dori Traian Băsescu, va continua să-l reprezinte.

Niciun istoric normal la cap nu ar face asemenea referiri la o posibilă trădare a Regelui Mihai, chiar şi dintre cei care au o altă interpretare a evenimentelor dintre 1944 şi 1947 asupra actului de la 23 August sau asupra actului abdicării forţate. Este surprinzătoare repetarea, din partea preşedintelui, a aceleiaşi acuzaţii pe care Hitler o aducea, în august 1944, Regelui Mihai: a trădat alianţa şi a predat ţara ruşilor. De fapx, pe 22 iunie, preşedintele s-a aşezat cu de la sine putere în rolul de judecător istoric, lucru forţat, nepermis nici de propria-i cultură şi nici de pregătirea sa în domeniul istoriei. Altfel ar fi fost situaţia dacă şi-ar fi asumat, pe această temă, opinia consilierilor săi, ceea ce nu cred că este cazul. Oricum, gestul preşedintelui este în nota caracteristică ieşirilor pe care acesta le are frecvent. După cum vedem, domnia sa continuă să exprime „puncte de vedere personale”, ceea ce nu ştiu dacă este tocmai corect. Totuşi, să te comporţi aşa cu singurul simbol istoric românesc aflat în viaţă, singurul şef de stat din cel de-al Doilea Război Mondial care încă mai trăieşte, mi se pare impardonabil.
Prof. univ. dr. Marian Cojoc, Doctor în Istorie, Prorectorul Universităţii „Ovidius” Constanţa

Preşedintele a dovedit necunoaşterea realităţilor istorice ale acelei perioade şi a făcut o serie de confuzii. În primul rând că, începând din 1940, generalul (mai apoi mareşalul) Ion Antonescu îşi asumase funcţia de „conducător al statului”, el controla întreaga putere în România, şi nu Regele era cel chemat să o facă. În al doilea rând, nu trebuie uitat că abdicarea la care face referire preşedintele a fost o urmare a şantajului făcut de comunişti. Se punea problema executării a peste o mie de studenţi arestaţi în noiembrie, cu ocazia marilor manifestaţii promonarhiste. În al treilea rând, trebuie luat în calcul că, la acel moment, în ţară era o prezenţă militară sovietică masivă, România însăşi era practic condusă militar. Eu cred că Regele a luat în calcul atunci toate aceste realităţi. S-a dovedit însă că, cel puţin la lecţiile de istorie, preşedintele a lipsit. Numai un necunoscător poate face asemenea afirmaţii. Este păcat că Regelui, la venerabila vârstă de 90 de ani, i se întâmplă aşa ceva.

Prof. univ. dr. Vlad Nistor, Decanul Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti

Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepţional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Naţiunilor Aliate în lupxa lor împotriva Germaniei hitleriste. Regele Mihai I a reuşit să dea ţel, direcţie şi inspiraţie forţelor interne, necoordonate până atunci, care se opuneau conducerii dictatorului. În culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deşi capitala lui era încă dominată de trupele germane, el, personal, din propria lui iniţiativă şi în completă nepăsare pentru siguranţa lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat, ordonând gărzilor palatului său să-l aresteze pe dictator şi principalii lui miniştri. Prin judecata lui superioară, prin ascuţimea acţiunii sale şi prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuţie extraordinară la cauza libertăţii şi democraţiei.
Harry Truman, preşedintele SUA, 1946

Preşedintele, regele şi mareşalul

Declaraţiile preşedintelui la adresa Regelui Mihai au fost, în mod evident, spontane, nu improvizate sau planificate. Ele transcriu o anumită convingere, cristalizată în timp şi inseparabilă de experienţa prezidenţială a lui Traian Băsescu.
de Daniel Barbu

Probabil că acesta nu şi-a iertat niciodată că, dintr-un simplu patos discursiv, a anunţat în preziua suspendării din 2007 că va „demisiona în cinci minute”. A renunţa la mandatul de şef de stat, a abdica, în cazul fostului Rege, nu poate fi decât un act de „trădare”. După referendumul care a infirmat suspendarea, în ziua de Rusalii, în Catedrala din Sibiu, Băsescu s-a proclamat, tot fără un text pregătit dinainte, reînvestit prin „voinţa lui Dumnezeu şi a poporului”. Cu acest titlu, el pare să creadă într-un soi de drepx divin manifestat în condiţii democratice ce-i egalizează, sub privirea istoriei, propriul statut cu cel al Regelui. Şi el, şi Mihai au numit prim-miniştrii de ale căror acte sunt responsabili politic, deşi pesemne că preşedintele nu are suficientă erudiţie istorică pentru a măsura caracterul excepţional al atribuţiilor de „conducător al statului” conferite mareşalului.
Pentru Băsescu, Mihai a rămas – şi în termeni constituţionali aici nu greşeşte – şef al statului şi, ca atare, sursa oricărei autorităţi politice şi administrative, inclusiv a aceleia ce a făcut posibil Holocaustul din România. Demiţându-l pe Antonescu (pentru care Traian Băsescu poate că nutreşte acea discretă admiraţie ce anima mediile militare ale epocii naţional-comunismului), Regele nu a confirmat că s-a aflat tot timpul în deplinătatea prerogativelor sale de şef al statului, exterminarea evreilor de către statul român fiindu-i, pe cale de consecinţă, opozabilă, ci a făcut jocul sovieticilor, a devenit „slugă la ruşi” (în formularea prezidenţială). Aceştia, ca şi posteritatea comunistă şi postcomunistă, l-au exonerat în schimb de orice răspundere pentru „crimele de război”, imputate exclusiv mareşalului. Ca în tot ceea ce spune Băsescu, există şi în aceste declaraţii multă patimă, suficientă ignoranţă, un raţionament personal nemărturisit, dar şi o brumă de adevăr. Italienii nu l-au iertat niciodată pe Vittorio-Emmanuelle al III-lea că l-a adus la putere pe Duce, că a patronat regimul fascist, chiar dacă, în cele din urmă, l-a concediat pe Mussolini. Românii de ieri şi de azi par să fi uitat, sugerează Băsescu, că Mihai l-a instalat în funcţie pe conducător şi a domnit, chiar dacă n-a guvernat, iar în cele din urmă l-a arestat pe Antonescu, asupra regimului naţional-legionar şi al celui antonescian. Pentru un şef de stat, crede Băsescu, nu există circumstanţe atenuante, cum ar fi imaturitatea.
Şeful statului român, dincolo de persoana care-l întrupează, este în ochii lui Băsescu cel mai matur şi responsabil dintre români. Ceea ce Traian Băsescu nu a luat în calcul este dificultatea de a deconstrui mitologiile naţionale, mai ales când acestea sunt exculpatorii. Figura Regelui Mihai dezvinovăţeşte naţiunea de două ori: deşi a fost acolo împreună cu toată societatea, nici el, nici aceasta nu au nimic de-a face cu exterminarea evreilor; şi Regele, şi românii au rezistat comunismului. Să spui astăzi că, în termeni tehnici, Mihai a prezidat constituţional atât Holocaustul, cât şi venirea la putere a comuniştilor (a inaugurat în persoană, împotriva sfatului lui Maniu, dându-i astfel legitimitate, Parlamentul ales prin fraudă în noiembrie 1946), acest lucru nu poate fi decât extrem de impopular şi ofensator într-un spaţiu public predispus să nu-şi asume niciun fel de vinovăţie pentru partea întunecată a istoriei naţionale.