Ieşireadinbazadedate, de Mireille Rădoi, Editura Brumar, 2013

  Are încredere în divinitate şi acest puternic sentiment îi dă curaj în tot ceea ce face dar mai ales în depăşirea momentelor dificile, cu care nu de puţine ori se confruntă cei care îşi propun să iubească.

Poemele sale sunt expresia luptei pe care o duce pentru iubire, neîntâmplător unele purtând numele “SMS”, rezultate din zbuciumul sufletesc al unei generaţii aflată în mijlocul unei abundenţe de imagini, nevoită să se exprime prin mesaje telefonice, scurt, concis, dar căutând să producă emoţie. De fapt este o generaţie a nevoii rapide de feed-back , cea din care face parte Mireiile Rădoi, ea însăşi obişnuită cu succesul cuantificabil, măsurabil atât în reacţii pozitive, cât şi în statistică.

Mireille vine într-o formă postmodernă să continue o parte din opera neterminată a lui Daniel Turcea, dar numai în ceea ce priveşte componenta epifanică, apariţia şi manifestarea divinităţii, a lui Dumnezeu, care în poemele sale este invocată adesea. De fapt poeta îl invocă pe Dumnezeu ori de câte ori simte asta şi, cum rezultă din curgerea cuvintelor, deducem că i se şi răspunde prin diverse simboluri.

Iată, de pildă, Turcea spune în „Racla de lumină”: „Viaţa-mi puţină, trupul îngândurat, uşor mi le îngropi de vii în lumină”, iar Mireille completează în „Profeţie 2”: „Isaia hrăneşte cu lumină un fir de busuioc şi îl învaţă să cânte”sau în „Profeţie 1”: „cântă în grădină pentru zorii care stau să vină”. Această simbioză dintre lumină ca simbol şi, de ce nu, certitudine a divinităţii şi firul de busuioc sau bobocii de floare, ca simbol al viitorului şi al frumosului, strict dependenţi de soare şi deci de Dumnezeu, ne arată că axa poetică dintre cei care abordează tema dumnezeirii, este de fapt suma unor coduri. Un alt element de noutate este că, dacă Daniel Turcea în „Epifania” esenţializează din punct  de vedere poetic relaţia omului cu Dumnezeu, Mireille Rădoi îl ia arbitru în iubire. În „Profeţie 3” găsim acelaşi firicel de lumină divină care de această dată este „blândă şi apune în şoaptă”. În mesajul poetic al autoarei găsim un Isaia care tace, întristat de un viitor pe care nu mai vrea să îl prezică. Un oximoron creat anume pentru a atrage atenţia la vulnerabilităţile sufleteşti ale zilelor noastre. Isaia a fost profetul mesianismului fiind practic mesagerul unei transformări radicale în istoria creştinismului. În confirmarea celor ce spun vine autoarea şi în ultima profeţie a plachetei, „Profeţia numărul 5”, când aflăm că „Isaia anunţă LUMINA prin SMS”, o adaptare la realităţile zilelor noastre dar şi un racord între poemele care poartă numele „SMS” şi cele cinci „profeţii” cuprinse în carte.

Uneori, Mireille alternează comunicarea cu Dumnezeu şi cea cu persoana iubită, creând imaginea unei camere făcută din oglinzi în care poţi vedea diverse detalii ale aceleiaşi fiinţe, apărând din diferite unghiuri şi cu diferite expresii.

Cu riscul de a o întrista, spun despre creaţiile ei că sunt şi reale strigăte de ajutor în lupta cu singurătatea. Salvarea venindu-i însă din relaţia cu divinitatea, pe care ştie că dacă o invocă, nu o va lăsa într-o stare de abandon. Din acest contrast, al invocării aproape constante a lui Dumnezeu, putem deduce cât de des resimte poeta nevoia de comunicare şi suport sufletesc.  Stările sale sunt transpuse în poezie şi ne oferă luxul de a pătrunde în intimitatea unui suflet pe care fără o expunere de acest tip nu l-am fi cunoscut nicicând cu adevărat. Sufleteşte, ea rămâne fidelă unei singure persoane pentru care se bate zi şi noapte, printr-o tenacitate emoţională unică dar pe care o învăluie în delicateţe. Văzându-i predilecţia pentru a scrie anumite cuvinte cu literă sau litere mari, pentru a le pune în valoare şi mai mult, n-am avut cum să nu mă duc cu gândul la o foarte mare poetă a secolului XIX, Emily Dickinson, care spune în poemul „După o mare suferinţă”: Inima,rigidă, se întreabă: M-a rănit chiar El,/Cu secole în urmă, sau n-a fost decât ieri?” . Şi aici îl avem scris pe „El” cu literă mare, neştiind clar dacă autoarea s-a gândit la iubit sau la Dumnezeu. „Eul”, „Celuilalt”, „LUMINA”, „Sinele”, „Răsărit”, „Lumea”, „Pacea”, sunt câteva dintre cuvintele pe care la Mireille Rădoi le-am găsit scrise cu majusculă sau majuscule. Aceste cuvinte au, probabil, o rezonanţă aparte pentru sufletul poetei şi se pliază pe spusa existenţialistului Sartre, că adesea lucrurile şi, în cazul poetei, iată şi emoţiile, se folosesc de noi pentru a deveni cuvinte. Cuvinte fără de care creatorul de poezie nu poate să existe. Conchizând tot în registrul cuvintelor cu o spusă a poetului dispărut la 33 de ani, Daniel Turcea, putem susţine şi noi că Mireille Rădoi se foloseşte de cuvinte în încercarea ei de a ne transmite stări care sunt mai presus de cuvinte. Volumul poartă numele unei poezii oarecum criptice, formată din două afirmaţii care nu îmi este foarte clar dacă sunt parte a unui mesaj divin sau amintirea spuselor iubitului – „Ieşirea din baza de date”. Şi în acest poem găsim invocat cântecul care alături de lumină se constituie în motivul de salvare şi în sensul de a fi al poetei.

Poezia „Moştenire” este favorita mea pentru optimismul ce răzbate din interiorul cuvintelor dar şi pentru modul în care Mireille Rădoi ne transmite sub formă poetică un celebru şi autentic mesaj cristic, adaptat zilelor noastre, cuprins în Evanghelia după Matei: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”.

Mireille, rămasă în memorie cu maşina de pâine a copilăriei generaţiei noastre, din anii comunismului, când venea ca un simbol de salvare divină a existenţei (oare copii din ziua de astăzi mai au conştiinţa maşinii de pâine?) ne expune un poem care esenţializează cincizeci de ani care ne-au găsit de partea greşită a cortinei: „Maşina de pâine/Împarte lăzi cu trupul Domnului. /E dimineaţă /Hristos interior răsare” (Flaviu Predescu).

Proiect editorial susținut de GALATECA