În mintea lui Putin II

Două dintre cele mai mari eșecuri ale Americii, în mod cert în ceea ce privește politica externă de după cel de-al Doilea Război Mondial, au fost deficiențele profunde de cunoaștere și înțelegerea evenimentelor și circumstanțelor în care SUA s-au implicat, în special prin forță.

• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice
• Ce ar vota românii: AUR a ajuns să cumuleze cât PNL și USR la un loc, dar a scăzut față de ianuarie
• România a avut cândva 13 mari combinate de producție a îngrășămintelor chimice…

Marele filozof chinez Sun Tzu a observat, pe bună dreptate, că a-ți cunoaște inamicul este vital pentru a avea succes. Din Vietnam până în Afganistan, și mai târziu în Irak, nu s-a pus problema de așa ceva. Și acestea sunt doar câteva exemple.

În ciuda adulării președintelui John F. Kennedy pentru încheierea cu succes a Crizei Rachetelor Cubaneze din octombrie 1964, forțarea Uniunii Sovietice de a-și scoate rachetele nucleare de pe acea insulă aflată la nouăzeci de mile de coasta Floridei, a avut drept consecință provocarea unei curse a înarmării, care a extins probabil Războiul Rece. Anterior, liderul sovietic Nikita Hrușciov a încercat să reducă cheltuielile pentru apărare și să redirecționeze acele ruble către sectorul civil. După criză, a fost nevoit să mărească cheltuielile pentru apărare.

Kennedy și-a preluat mandatul în ianuarie 1961, promițând să întărească apărarea americană și să inverseze „decalajul uriaș de rachete”, presupus în favoarea Moscovei. De fapt, America deținea atunci o superioritate nucleară covârșitoare, iar decalajul de rachete era al Rusiei. Acel eșec de cunoaștere și înțelegere va persista.

Patru ani mai târziu, n-a avut loc nici al doilea atac al navei PT nord-vietnameze împotriva a două distrugătoare ale marinei americane, care să provoace Rezoluția Golfului Tonkin și intrarea americanilor în acel război. Patruzeci și doi de ani mai târziu, nu existau arme de distrugere în masă irakiene. Întrebarea de astăzi este dacă SUA repetă lipsa de cunoaștere și înțelegere a Rusiei și a președintelui Vladimir Putin.

Într-un articol anterior, publicat de Q Magazine aici, am explicat cum și de ce gândirea lui Putin a evoluat până la punctul în care vedea SUA ca fiind nedemnă de încredere și periculoasă, explicând factorii care au condus la invadarea neprovocată a Ucrainei de către Rusia.

Acum mă întreb: este Putin într-adevăr dezinformat despre starea războiului din Ucraina și de ce crede el că va câștiga?

În primul rând, liderii consideră că recunoașterea greșelilor este dezagreabilă. În parte, asta demonstrează de ce SUA au rămas atât de mult timp în Vietnam, timp de douăzeci de ani în Afganistan, și încă mai avem trupe în Irak. Refuzul lui Donald Trump de a accepta pierderea alegerilor din 2020 este un alt exemplu uimitor al eșecului de înțelegere.

Atunci, cum ar putea Putin să analizeze evenimentele și care sunt strategia și obiectivele sale mai ample? Unul dintre motivele pentru care America a eșuat des în a înțelege înseamnă mai mult decât a te uita în oglindă. Este orgoliul de a crede că cei mai sensibili oameni gândesc și se comportă așa cum facem sau cum ar trebui să facem noi. Acest obiectiv, uneori mesianic, de a exporta democrația și valorile nu funcționează întotdeauna. Recenta călătorie a președintelui Joe Biden în Arabia Saudită surprinde această contradicție și o evidențiază.

După cum a observat Henry Kissinger, care s-a întâlnit cu Putin de cel puțin cincisprezece ori, președintele rus este foarte „analitic”. Din această perspectivă, la adoptarea Rezoluției ONU de condamnare a agresiunii Rusiei în Ucraina, statele ce reprezintă majoritatea populației globale fie au votat împotrivă, fie s-au abținut, printre ele numărându-se China, Brazilia, India și Africa de Sud. Astfel, Putin joacă în fața unui public mai larg pentru a contrabalansa SUA, Europa și Occidentul, care sunt dușmanii, adică cei care se opun intereselor Rusiei și care îi limitează acesteia ambițiile, prosperitatea și autonomia.

Prin urmare, contractele de energie chineză vor menține cuferele pline. Întâlnirea lui Putin din Iran, cu Ebrahim Raisi și cu președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, este un alt mijloc de a depăși și de a diviza Occidentul prin cultivarea ambilor lideri. Iar aderarea la OPEC și căutarea unei relații mai strânse cu Arabia Saudită, pentru a înlocui SUA, este un truc inteligent al lui Putin.

În Ucraina, Putin crede că poate câștiga, asemenea altor lideri, care au persistat și ei în această credință. Aici, lucrurile sunt de partea lui. Ca și compență, forțele ucrainene au luptat cu pricepere, curaj și inteligență, în timp ce rușii nu au făcut-o. Întrebarea este dacă Ucraina își poate înlocui pierderile din forțele terestre și echipamentele, și dacă sprijinul occidental cu armament calitatic și cantitativ va continua suficient pentru a ține pasul cu superioritatea numerică rusă.

O concluzie este că SUA au nevoie de o strategie globală pentru a face față Rusiei și Chinei. Noua Strategie de Securitate Națională, care urmează să fie lansată în curând, va fi probabil o continuare a celor din trecut, cu scopul de a limita, descuraja și, dacă va veni războiul, de a învinge o serie de potențiali adversari în frunte cu Rusia și China. Dar limitarea și descurajarea nu au funcționat. Înțelege cineva asta?