Iohannis la Casa Albă. Parteneriatul în pericol!

Klaus Iohannis a efectuat o „vizită istorică” la Casa Albă. Donald Trump l-a convocat pe președintele României pentru a-i da o „foaie de parcurs” de nerefuzat.

Iohannis este alesul SUA pentru alegerile prezidențiale din România. La Casa Albă, președintele României s-a lepădat de binomul franco-german. În același timp, Klaus Iohannis a fost umilit de Donald Trump, fiind supus unui test de stres colonial. La Washington a fost consolidată securitatea României și insecuritatea președintelui ei. Iată numai câteva dintre caracterizările unei întâlniri care dovedește că și nimicul poate fi istoric.

ȘTIA OARE DONALD TRUMP CU CINE VORBEȘTE?

Henry Kissinger povestește că odată, cu prilejul vizitei prim -ministrului din Mauritius la Casa Albă, consilierii președintelui Richard Nixon, făcând confuzie cu Mauritania, i-au dat șefului lor un material documentar referitor la cea din urmă. Mauritius este o insulă din Oceanul Indian, având un climat favorabil unei agriculturi înfloritoare, care întreținea relații excelente cu SUA. Mauritania este o țară africană acoperită de deșert și lovită frecvent de seceta cauzatoare de foamete, cu care, din diverse motive, SUA rupseseră relațiile diplomatice.

Așa se face că, luându-și oaspetele drept altul, șeful administrației americane, a început spunând că a sosit vremea să se analizeze posibilitatea normalizării relațiilor diplomatice dintre cele două țări, ceea ce ar permite Washingtonului să ofere ajutorul necesar pentru depășirea crizei grave din agricultură și contracararea efectelor lipsei acute de alimente. Uluit și neștiind cum să reacționeze, premierul statului Mauritius, a căutat ieșire întrebând dacă SUA sunt mulțumite de funcționarea bazei de supraveghere astronomică pe care o are în țara sa. Ceea ce, de astă dată, l-a lăsat pe Nixon cu gura căscată, făcându-l să îi trimită rapid lui Kissinger un bilet cu întrebarea: „Ce mama dracului facem noi cu o bază de supraveghere astronomică într-o țară cu care nu avem relații diplomatice?!”

Această poveste absolut reală merită evocată atunci când se face analiza întâlnirii suprarealiste din 20 august 2019 dintre președinții SUA, Donald Trump, și României, Klaus Iohannis. Oare știa gazda că toate subiectele pe care dorește să le abordeze, exced competențelor constituționale ale oaspetelui său?

Donald Trump este șeful administrației americane. Klaus Iohannis este mediatorul dintre puterile statului român – legislativă, executivă și judecătorească. Așa prevăd constituțiile celor două țări. SUA sunt republică prezidențială. România este republică parlamentară, șeful executivului său fiind prim -ministrul. De aceea, președintele României nu poate încheia nici o înțelegere internațională care nu a fost în prealabil negociată și convenită de Guvern. Omologul român al președintelui SUA este, deci, premierul României.

Poate tocmai în siajul acestor raționamente și fără a se fi obosit să se informeze prea mult asupra identității puțin importantului oaspete de la Casa Albă, cunoscutul corespondent al CNN, Richard Quest, anunța din studioul de la New York, că prezintă în direct declarațiile de presă ale președintelui Trump dinaintea întâlnirii cu „prim-ministrul român Iohannis”.

ȘI TOTUȘI, DE CE S-AU ÎNTÂLNIT?

Suntem totuși tentați să credem că Donald Trump nu a fost victima unei confuzii similare celei trăite cu decenii în urmă de Richard Nixon. În acest caz, de ce s-a mai întâlnit cu Klaus Iohannis și mai mult decât atât, l-a pus pe acesta să convină asupra unei declarații comune, dublată de un memorandum pe chestiuni comerciale fără nici o valoare juridică dar cu un posibil impact psiho-politic major, semnat nu de miniștrii de resort, ci de ambasadorii celor două state (sau mai exact de ambasadorii „statelor paralele”, american și român, ambii cu mandat expirat)?

O posibilă explicație ne-a fost furnizată, sub acoperirea anonimatului, de doi diplomați și experți în relații internaționale, unul din echipa republicană trumpistă, iar celălalt din cercurile democrate.

Astfel, potrivit celui dintâi „au mințit cei care au spus că el (Iohannis –n.n.) a fost chemat de Trump. Nici vorbă. Au mințit cei care au spus că Trump are mesaje importante de transmis. Nici vorbă. N-a fost nimic. Absolut nimic… Era vacanță la Washington și Trump a avut timp să îl vadă pe tip. (Iohannis – n.n.). El (Trump – n.n.) are nevoie să fie văzut lucrând. Washingtonul este pustiu până la 25 august. Asta este aici regula.”

„They lied saying he was called by Trump. No way. They lied Trump has important messages to send. No way. There was nothing. Absolute nothing…Why did they meet? It is vacation time in WA. And Trump had time to see the guy. He needs to be seen as working. WA is empty untill August 25. It is the rule here.”

Cea de a doua opinie este uluitor de asemănătoare: „De ce s-au întâlnit? Presupun pentru că amândoi vor face orice pentru a atrage atenția publicului. Iohannis are categoric o serie de lucruri pe care le dorește de la SUA – ridicarea vizelor, spre exemplu, i-ar aduce o enormă popularitate. Lui Trump puțin îi pasă de asta…”

„Why did they meet? I suppose because both men will do anything to get publicity. Iohannis clearly has some things he wants from the US – the visa waiver program, for instance, would gain him enormous popularity. Trump could care less…”

Fără a contrazice aceste evaluări culese din cercurile americane, cred că imaginea trebuie completată în lumina unor informații venite din Europa și care au pătruns prea puțin în presa românească. Potrivit acestora, între SUA, Germania și Franța, cele trei puteri care se confruntă direct pe câmpul de luptă politic românesc, a intervenit, cam în perioada alegerilor europene, un armistițiu, valabil pe durata următorului an electoral românesc. Prin respectivul acord, Washingtonul a acceptat realegerea comanditatului german Klaus Iohannis ca președinte al dominionului român, rezervându-și, în schimb, o oarecare influență asupra guvernului (cu precădere în sectoarele care contribuie la promovarea strategiei americane vizând securitatea regională), dar cedând Berlinului și Parisului controlul pârghiilor guvernamentale românești în UE.

Întâlnirea cu Klaus Iohannis a fost, deci, pentru președintele Trump, departe de orice miză concretă, căci știa prea bine că nici o eventuală înțelegere pe temele de interes american cu oaspetele bucureștean nu poate fi îndeplinită de acesta și nu va fi dusă la îndeplinire de guvernul român, cu totul absent din discuție, o triplă semnificație de imagine publică.

În primul rând, era dovada rituală a respectării armistițiului amintit. În al doilea rând, era o victorie simbolică dobândită în fața electoratului american, constând în aducerea la Canossa Potomacului a omului de paie merklian și obligarea lui de a jura pe Biblia priorităților strategice americane, abandonând formal doctrina de politică internațională a UE și angajându-se simultan, fie și numai declarativ, de partea Amercii, în războiul cu Germania și cu China.

Promisiunea smulsă lui Iohannis că va modifica legea exploatării resurselor din platoul maritim românesc este și un argument pentru a spori generozitatea donațiilor făcute de corporațiile americane campaniei sale prezidențiale de la anul. În al treilea rând, era ocazia de a proclama în mod solemn că, dând înapoi în fața preferințelor germane cu privire la persoana președintelui României, SUA nu renunță la agenda lor geopolitică și nu acceptă agenda geopolitică a Europei germane.

Este, oare, prețul confuziei create în societatea românească prin această manevră prea mare pentru SUA? Unul dintre analiștii politici americani care s-a ocupat de ani buni de relațiile americano-române, pledând pentru o politică americană consistentă și vizionară față de România, a formulat problema în următorii termeni: „De acum nu mai contează. Faptul este consumat și va fi folosit tocmai spre a-l promova (pe Iohannis – nn) ca fiind opțiunea americană pentru viitoarele alegeri, iar asta este un neadevăr.”

Anyway, it does not matter anymore. It is done and will be used just to promote him as the american choice in the next elections and this is a lie.”

CÂND TE RĂZBOIEȘTI ÎN TOATE DIRECȚIILE, SE CHEAMĂ CĂ EȘTI ÎNCERCUIT

Ceea ce a reușit perfect președintele SUA este să zdruncine credibilitatea lui Klaus Iohannis în ochii protagoniștilor UE și să îl plaseze ferm în tabăra inamicilor Rusiei și Chinei. Iar pentru asta, în afara incompetenței și autismului iohannist, principalul vinovat este ambasadorul George Maior, eminența cenușie a pregătirii vizitei-capcană în care a căzut președintele român ca musca în lapte.

Comentatorii români și străini au subliniat deja că Declarația comună însușită de președinții american și român este, în fiecare dintre paragrafele sale (mai puțin cel referitor la corupție, introdus la insistența amabsadorului Maior), o provocare la adresa UE, precum și un atac direct la adresa Moscovei și mai ales a Beijingului. Admițând că Guvernul român ar fi de acord să pună în aplicare pe plan intern ideile-forță ale acestui document politic, ce ar putea face România pentru a da eficiență unor asemenea înțelegeri în relațiile internaționale cu terții?

Problema Nord Stream 2 este una a UE sau care nu își poate găsi o eventuală rezolvare decât în cadrul UE. Or, acolo știm cam ce influență are România, țara MCV-ului.

Pe perioada președinției române a Consiliului UE, boicotată de Klaus Iohannis pentru a fi lăudată oportunist acum, la Washington, guvernul român condus de cuplul Dăncilă-Dragnea (și nu întâmplător pomenesc aceste nume), iar nu președintele României, a făcut, spre indignarea cancelarului Merkel, tot ce a putut pentru apărarea punctului de vedere… american; care era, independent de poziția Washingtonului, și cel conform intereselor sale naționale, ca și intereselor Poloniei, Slovaciei, Ungariei, statelor baltice și în general ale tuturor membrilor UE din Europa centrală și răsăriteană. După ce președinția a trecut, impactul României, ca membru de rang inferior, ținut în această poziție și prin acțiunea iohannistă și a partidelor iohanniste, este și mai mic.

Pe acest fundal, afirmațiile presei iohanniste potrivit căreia semnificația vizitei de la Washington ar fi aceea că România a adoptat „definitiv” opțiunea pro-occidentală, renunțând la înclinațiile pro-orientale ale lui Dragnea, apar ca total inepte. Este Germania o putere orientală? În măsura în care ar fi calificată astfel (în virtutea simpatiei cu Rusia), a dus, oare, Guvernul Dăncilă, care i s-a opus, spre binele cauzei independenței energetice a UE susținută de SUA, o politică pro-orientală?! În timp ce Iohannis, care l-a obligat să zboare cu aripile tăiate, a fost pro-occidental?! Unei vizite suprarealiste i se adaugă de către iohanniști și analize politice suprarealiste.

Relocarea bazelor militare și forțelor armate ale NATO, de asemenea, nu este o decizie românească, ci una de competența Consiliului atlantic. Acordul României, care trebuie dat de Parlament, este o condiție necesară dar nu și suficientă. Iar în această privință, un rol important îl are și Rusia însăși, care, vorba președintelui Putin, este vinovată că își are frontierele prea aproape de statele în care s-a extins NATO (sic!).

Politica internațională este determinată de jocul intereselor și raporturilor de putere. În acest moment este clar că cel puțin trei puteri occidentale – SUA, Germania și Franța – cărora li se pot adăuga foarte bine și alte state europene importante precum Italia, Austria și chiar Marea Britanie, neputând uita, fără îndoială, Ungaria, rivalul ereditar al României, sunt în concurs pentru a intra în relații privilegiate cu Rusia. Klaus Iohannis declară la Washington că va merge în direcția inversă, riscând să aducă România în situația din 1940, prinsă în cleștele ruso-german sau ruso-maghiar. Cu ce garanții? Cele ale NATO? Un NATO fără Germania și Franța, și cu o Americă mai interesată în alianța decât în războiul cu Rusia (căci a se război simultan cu Rusia și China ar fi o nebunie)?

La ce politică ne înhămăm? Ne putem noi bate cu toată lumea? Trump și-a bătut joc de Iohannis, punându-l să declare ce a declarat, iar acesta, intrând în horă fără a înțelege că, vorba proverbului, ce i se permite lui Jupiter nu i se permite boului („Quod licet Jovi non licet bovi”), a ratat testul sanității mentale.

Președintele Iohannis se pare că este gata să implice România în toate războaiele Americii, fără a băga de seamă că ofensiva dusă cu „succes” în toată direcțiile indică faptul foarte inconfortabil de a fi încercuit.

COCOȘUL SFÂNTULUI PETRU A CÂNTAT PE GARDUL LUI IOHANNIS

Povestea cu China este și mai și. Cum ar putea România introduce politici protecționiste pe piața de IT, puternic discriminatorii și incongruente cu politicile UE, când acolo operează agenți economici privați iar libertatea comerțului este o obligație reglementată la nivel internațional??? Ce facem? Părăsim Organizația Mondială a Comerțului, unde am intrat în timpul regimului comunist, pe când se chema GATT, sfidând atunci Moscova?

Că Occidentul euro-atlantic are un contencios cu China în privința respectării drepturilor de proprietate intelectuală se știe. Neoficial, chinezii spun că în felul acesta recuperează o parte din ceea ce acest Occident le-a furat în secolele precedente. Problema se poate rezolva nu prin protecția monopolismului în exploatarea creației intelectuale, cu efectul măririi decalajului dintre bogați și săraci la nivel mondial, ci prin regândirea cooperării tehnologice și liberalizarea accesului la tehnologie. Că o fi una, că o fi alta, disputa nu poate fi rezolvată prin închiderea minusculei piețe românești și implicarea României într-un război economic cu China.

La fel stau lucrurile și cu privire la investițiile în energia nucleară. Până la urmă Nuclearelectrica sau Hidroelectrica și altele asemenea, chiar dacă sunt agenți economici de stat într-o economie de piață funcționează pe baze economice în condițiile liberei concurențe, iar nu ca instrumente pentru implementarea politicilor macro-economice ale statului sau agendelor lui geopolitice. Altminteri ne întoarcem la economia de comandă comunistă și facem exact ce îi reproșăm lui Vladimir Putin că face cu manipularea politică a robinetului de la gazoducte.

Dincolo de toate acestea, mai este, însă ceva care ține, exact așa cum spunea președintele Trump, de termenul lung, iar nu de cel scurt. Pe vremea ordinii bipolare, URSS a cerut României comuniste să nu se apropie de China. România a refuzat și, mai mult decât atât, a conlucrat cu SUA pentru normalizarea relațiilor chino-americane, urmărind ca astfel să limiteze influența Kremlinului în lume. Pe atunci China era o putere potențială, dar în expresie reală era slabă.

Astăzi lucrurile s-au schimbat. Rusia se alătură Chinei pentru a contrabalansa tendințele unipolariste americane. Interesele vitale ale României au rămas, însă, aceleași. Știind că orice putere corupe, România nu vrea ca vreun jucător să devină atât de puternic încât să fie în măsură a abuza; eventual chiar împotriva aspirațiilor românești la securitate, stabilitate, pace și prosperitate.

În acest sens, relația României cu China este în mod obiectiv, sub lucrarea irezistibilă a necesității; este strategică. În discurs putem spune orice. În faptă România nu poate intra în conflict cu China, indiferent cât de importantă ar fi legătura sa strategică cu SUA. Și dacă nu a renunțat la această relație pe când China era doar o putere posibilă, iar presiunea rusească venea de peste Prut, cum să o facă acum, când China este o superputere emergentă, iar garanțiile americane sunt peste Atlantic?

Dacă liderii români ar explica la Washington această concepție care în România trece peste regimuri politice, guverne și ideologii, cu siguranță ar găsi înțelegere. Suntem aliați ai SUA fără șovăire, dar nu împotriva României. La nevoie îi putem da portofelul, dar nu inima, creierul sau plămânii.

Președintele Iohannis, ajuns la Casa Albă, a ales o altă atitudine, crezând că îl păcălește pe Donald Trump. Din asta compromis a ieșit însă chiar el.

Președintele SUA știa că România nu poate îndeplini angajamentele lui Iohannis. De ce l-a împins să se dezică de tot ceea ce a pledat sau acceptat până acum? De ce l-a obligat la această piruetă amețitoare ? Pentru că astfel a arătat lumii întregi că din două una: ori Iohannis este un partener iresponsabil care își asumă orice obligație întrucât nu înțelege jocul și regulile lui, ori este un trădător profesionist care trece de la un aliat la altul cu ușurința cu care face săptămânal naveta de la București la Sibiu. În ambele situații nu este un interlocutor de încredere. Că la Washington s-a lepădat sincer și definitiv de Merkel sau numai de fațadă și provizoriu, nu mai contează. Iohannis mai poate rămâne președinte, dar nimeni nu îl mai poate trata ca parte într-o înțelegere.

Într-o oră și jumătate, Donald Trump l-a distrus pe Klaus Iohannis ca actor politic real. El știa că România nu are capacitatea de a îndeplini promisiunile lui Iohannis și l-a lăsat să promită.

CARE ESTE ADEVĂRATUL MESAJ DESCURAJATOR PENTRU ROMÂNIA?

Ceea ce trebuie cu adevărat să ne îngrijoreze este că vizita lui Klaus Iohannis la Casa Albă a pus în lumină lipsa oricărei politici a SUA care să dea consistență parteneriatului strategic româno-american. Cel puțin pentru moment, interesul administrației americane pentru România, cu excepția aspectelor militare, tinde spre zero. Toate detaliile evenimentului așa zis istoric o indică pentru cei care știu și vor să vadă. Poate tocmai prin developarea acestei realități tragice pentru noi, întâlnirea a fost istorică.

În loc de alte comentarii să îi lăsăm să vorbească chiar pe diplomații și politologii americani cu care am discutat și ale căror competențe și informații sunt de netăgăduit. (Din motive lesne de înțeles au preferat să rămână anonimi și această dorință trebuie respectată.)

„Din timpul rezervat întâlnirii cu Iohannis în Biroul Oval, treizeci de minute au fost spectacolul dat de Trump în fața presei. A fost cea mai lipsită de respect vizită (din partea gazdei – n.n.) pe care am văzut-o vreodată. A fost o rușine, o manipulare, o distorsiune. Acesta este doar reality show. În rest, a fost cea mai mediocră și mai absurdă vizită pe care am văzut-o în viața mea. A fost o insultă la adresa politicii reale și a diplomației reale.”

„During the Oval meeting, thirty minutes from the alocated time with Iohannis was Trump rating to the press. Was one of the worst disrespectful visits I have ever seen. It was a shame, a manipulation, a distorsion. This is only reality show. The rest was mediocre, most nonsensically meeting I have ever seen in my life. It was an insult to the real policy and real diplomacy.”

Președintele Trump nu a scăpat însă caii. Totul a fost calculat. Iată o altă apreciere americană în acest sens și care atacă acum fondul problemei, venind din partea unui expert al administrației care chiar crede în valoarea strategică a României pentru SUA: „Sunt cu adevărat șocat să constat nivelul scăzut al relațiilor pe care SUA le au cu România. În alte timpuri România era o realitate. Acum este doar un spectacol ciudat. A fost o rușine. Mi-a fost rușine de manipularea primitivă, de temele inexistente, de inepția declarațiilor. Îmi pare rău să o spun dar Ceaușescu avea mai multă substanță când vizita Washingtonul.”

„I am really shocked to see the low level of the relations USA has with Romania. During some other times Romania was a reality. Now is only a freak show. It was a shame. I was ashamed by the primitive manipulation, by the non existent subjects, by the ineptitude of the declarations. I am sorry to say it but Ceausescu had better substance when visitng WH”.

Și observatorul american continuă cu câteva remarci care sunt și ale noastre: „În timp ce Trump va vizita luna viitoare Polonia pentru a doua oară în mandatul său, Președintele României este ținut în Biroul Oval ca să asculte spectacolul lui Trump la foto oportunități. Douăzeci și șapte de minute din timpul alocat României a fost doar Trump răspunzând întrebărilor presei în Biroul Oval. O rușine…. Pentru Trump, este clar, România nu există… Nu există nici o politică americană pentru România. Nimic…și aceasta este tragic pentru că lasă Rusia și alte puteri europene să ia controlul asupra României… Suntem într-un colț întunecat. Nu există nimic, cu excepția securității (militare –n.n.), și chiar în acest domeniu Polonia depășește România.”.

„While Trump shall visit Poland second time in his mandate next month, Romanian president is kept in Oval Office to listen to Trump’s rants at the photo opportunities. For twenty seven minutes from the time alocated to Romania it was only Trump answering questions from the press in the Oval. A disgrace… For Trump it is clear Romania does not exist…. There is no American policy for Romania. Nothing…and this is tragic as is leaving Russia and other European powers to take over Romania…We are in a dark corner. There is nothing, except security and even in this field Poland outrank Romania”.

Atenție! Aprecierile acestea vin din partea unui membru și susținător al echipei Trump.

Chiar și în faimoasa afacere a exploatării gazului din Marea Neagră, se pare că motivul principal al retragerii Exxon nu este lipsa de profitabilitate a proiectului, ci dimensiunile lui prea mici din punct de vedere geopolitic. „Exxon a înțeles că volumul resurselor oferite de platoul continental românesc nu schimbă situația în competiția cu Gazprom. Aceasta este realitatea jocului cu Exxon. Totul este despre Rusia și nu despre exploatarea resurselor pe care România le-ar putea avea în Marea Neagră.”

„Exxon realised that the amount of the resources offered by Romanian continental does not make a difference in their competition with Gazprom. That is the reality of the game with Exxon. It is all about Russia and not about exploiting the mere resources Romania might have ar the Black Sea”.

Observațiile specialiștilor taberei democrate sunt convergente. „Dacă citiți conferința de presă veți vedea că și ziariștilor puțin le pasă de România.”

„If you read through the press conference, you’ll see that the reporters could not care less about Romania as well.”

Într-adevăr, nici una din nenumăratele întrebări nu i-a fost adresată oaspetelui român și nu a vizat cu adevărat România. Ceea ce este elocvent pentru lipsa de importanță a României în societatea și politica americană actuale.

Pentru o atare situație blamul nu trebuie pus în primul rând pe umerii planificatorilor și decidenților politici americani. Vina este, în primul rând, a românilor care, cu un președinte vasal intereselor germane, care a sabotat toate inițiativele regionale ale Casei Albe (a se vedea exemplul inițiativei celor trei mări) și un guvern oscilant și fără vlagă, care se oprește din drum speriat de propriile-i declarații și de amenințările străzii ocupate de anarhiști, nu au putut decât să determine o reducere treptată dar fermă a interesului american pentru România. În termenii unul alt diplomat american, „așa se întâmplă când îl ai pe Maior ambassador, iar Băsescu a cumpărat cu daruri influență de la Biden. De fapt, de cincisprezece ani politicile americane în România nu mai există.”

„…this is when you have Maior as ambassdor ans Basescu bought with gifts influence from Biden. In fact since fifteen years the American policies in Romanis do not exist.”

Sunt cei cincisprezece ani ai regimurilor Băsescu-Iohannis. Strategia băsesciană a felației „marelui licurici” s-a dovedit un fiasco, desăvârșit de somnolența tacticilor iohanniste ale butaforiei atlanticiste.

Acum problema nu este cum va ieși Klaus Iohannis din această situație, ci cum va ieși România?

Absurdul întregii povești a fost completat de o coincidență puțin spre deloc observată. Pe când la Washington, președintele SUA se întâlnea cu omul lui Merkel din fruntea României, la Bruxelles, premierul pro-american al României se întâlnea cu omul lui Merkel din fruntea Comisiei europene. De parcă Viorica Dăncilă ar fi vrut să comunice Europei germane că nu trebuie să ia în serios sperjurul iohannist comis în America trumpistă.

Dacă acesta a fost un joc românesc la două capete, care ar explica printre altele și reținerea lui Iohannis de a ataca, în stilu-i suburban caracteristic, guvernul Dăncilă, pe timpul vizitei, ar fi măcar semnul că liderii politici români, prinși în focul încrucișat al hegemonilor lumii, au început să înțeleagă că interesele României trebuie să treacă înaintea orgoliilor și veleităților lor. Dacă nu, înseamnă că bunul Dumnezeu continuă să facă berzei chioare cuib.

Politica la două capete nu este, însă, același lucru cu tactica flexibilității multivectoriale și strategia echilibrului puterilor. Ea nu poate anula adevărul că acela care stă cu fundul în două luntrii până la urmă ajunge să cadă între ele.  

Până una alta, un lucru apare a fi sigur: parteneriatul strategic româno-american este pe în pericol.

P.S. La solicitarea Q Magazine privind componența delegației care l-a însoțit pe Klaus Iohannis la Casa Albă, Ambasada României de la Washington a răspuns: „Referitor la solicitarea dumneavoastră, vă informăm că de organizarea vizitei Președintelui României în Statele Unite ale Americii, s-a ocupat Administrația Prezidențială. Prin urmare, solicitarea dumneavoastră ar trebui adresată Administrației Prezidențiale”.

Până la publicarea acestui material, Administrația Prezidențială nu a răspuns aceleiași întrebări formulate de Q Magazine, în urmă cu două zile.