Jurnal

„Îngropaţi-mă…”
4 iulie 2011

Am văzut la Bulandra, zilele acestea, piesa regizorului Yuri Kordonsky, după best seller-ul lui Pavel Sanaev, „Îngropaţi-mă pe după plintă”. M-aşteptam la dramatismul şi introspecţiile sufletului rusesc, unice în literatură şi în dramaturgie, însă am descoperit o poveste simplă, puţin cam diluată în forţă şi chiar în expresivitatea trăirilor.

Indubitabil, Mariana Mihuţ şi Mihai Râlea interpretează personajele principale, copilul de 9 ani şi bunica factotum, cu multă măiestrie şi talent, însă, per ansamblu, nici eu n-am înţeles, vorba Maşei Dinescu, cea care a tradus textul original al cărţii, de ce aceasta a devenit un best seller, chiar şi în lumi cărora originea oarecum celebră a autorului le era necunoscută. De altfel, însuşi Sanaev declara onest că „nu poate spune multe lucruri despre această poveste fiindcă, la urma urmei, ea e doar atât: o poveste. Nu există niciun înţeles ascuns, niciun mesaj special.” Am remarcat două momente cheie ale artei regizorale a lui Kordonsky, cel în care bunica mimează vorbitul iar copilul îşi astupă urechile – scena este senzaţională şi aproape ireproductibilă-n cuvinte – şi cel în care copilul desenează pe o uşă, cu cretă, chipul mamei lui, de care îşi lipeşte apoi faţa, ca într-o imaginară îmbrăţişare menită să dizolve absenţa acesteia. Fără graniţe între spectator şi actori, fiecare se poate regăsi în parţialitatea unor scene, a unor trăiri memorate afectiv din copilărie. Poate că acesta este marele merit al piesei. În rest, vă las pe voi s-o vedeţi şi să decideţi singuri dacă şi cât v-a plăcut. Eu încă nu am decis…

Radu Varia – 23 de ani cu Salvador Dali

Talent unic sau doar un nebun genial? Anarhist, „bufon” al vieţii pentru a spune Adevărul, ex-centric şi actor, Salvador Dali a fost un personaj la care mulţi dintre noi „privim” cu uimire. Radu Varia l-a cunoscut, i-a fost prieten mulţi ani şi a povestit, luna trecută, într-o Conferinţă susţinută la Academia Română, cât era realitate şi cât ficţiune din tot ceea ce poartă legenda daliniană cu sine. În toamna lui 1967 subiectul la ordinea zilei în presa franceză era restaurarea Castelului Versailles, iar Salvador Dali acapara imediat ocazia de-a fi pe prima pagină a ziarelor, anunţând că va oferi de două ori pe săptămână, miercurea şi vinerea, de-a lungul lunii noiembrie, cursuri de desen în favoarea restaurării magnificului castel al lui Ludovic al XIV-lea. Atunci l-a cunoscut studentul la Belle Arte, Radu Varia , pe Dali, iar prietenia lor avea să dureze 23 de ani. Mai târziu, aveau să lucreze împreună la deschiderea muzeului din Figueras, dedicat pictorului astăzi, al doilea muzeu din Spania, ca număr de vizitatori, după celebrul Prado din Madrid. Dali a văzut în Radu Varia nu doar un „om de idei, un super¬star”, un prieten şi un vizionar critic de artă, ci şi un descendent al Împăratului Traian, din ale cărui „glorioase testicule” spunea că derivă originea poporului român. „Animat de puterea lor, Traian pleacă din Italica, la zece kilometri de Sevilla şi, trecând prin Gara Perpignan, străpunge cilindric Dacia, creând astfel România. Vârtej cilindric al Trofeului de la Adamclisi înrudit cu propria-i Columna Traiana ridicată la Roma”, scrie Dali într-un text celebru intitluat «Da! României. Pentru Radu Varia», conceput la New York în 1972, în care pictorul se declara „monarhist, catolic, roman şi român”. Starea poetică pe care Salvador Dali o punea pe seama „frumu¬seţii perfecte” a epocii în care a trăit, va marca viaţa şi pictura acestuia, făcând din Dali un punct de referinţă în arta secolului 20. Începând cu el, pictorul nu va mai reprezenta, ci va crea lumea. „Discreditând total lumea aparenţelor, Dali fundamentează ceea ce, pe scurt, va deveni Biblia suprarealismului: Metoda paranoiac-critică,” explică Radu Varia. Dali avea să spună mai târziu că nici la 40 de ani de când a definit această Metoda nu ştie în ce constă ea, dar e absolut sigur că aceasta i-a adus o mulţime de bani. „Vreau să mă omori!” O mare parte din universul picturii daliniene zămislit din vis, coşmar, fantasme, microscopie pură, nebunie, alegorie s-a născut evident din geniul minţii şi măiestria talentului, dar şi din relaţia paradoxală, paroxistică, adesea sado-masochistă cu femeia vieţii lui, Gala, despre care pictorul avea să declare c-o iubeşte mai mult decât pe mama sa, decât pe tatăl său, mai mult decât pe el însuşi şi chiar mai mult decât banii. Când s-au cunoscut, Dali avea 25 de ani, era virgin, iar Gala, mai în vârstă cu 10 ani şi cu o bogată experienţă sexuală, îl va elibera de drama unor impulsuri sexuale inhibate pe care pictorul le transforma în crize de râs isteric. Radu Varia spune c-a evitat-o pe Gala întotdeauna din cauza faptului că „apropierea” ar fi fost periculoasă. El o descrie ca fiind „nu frumoasă, dar extrem de inteligentă şi cultivată, cu ochii apropiaţi şi răi, priviri care străpungeau pereţii, o dorinţă de putere şi un cinism fără margini”. Relaţia de dragoste dintre cei doi a stat permanent sub imperiul uneia dintre primele întâlniri în care, Dali, luând în mâini chipul Galei care plângea a întrebat-o – Ce vrei să-ţi fac pentru a mă comporta ca un bărbat?, iar ea avea să-i răspundă: -Vreau să mă omori! Aşa a ajuns Dali dintr-un om de-o căldură umană indiscutabilă, la cruzimi de care nu s-ar fi crezut el însuşi în stare şi pe care simţea nevoia să le escaladeze permanent din dorinţa de-a o impresiona pe cea pentru care nimic nu era prea mult, ci întot¬deauna prea puţin. Salvador Dali avea să imagineze termenul „cledalism” – ce implica plăcerea şi suferinţa sublimate, ducând la identificarea transcendentă cu obiectul. Gala i-a indus pictorului catalan o apetenţă de nestăvilit pentru tot ceea ce însemna sadism, masochism extrem, violenţă fizică transpusă şi în opera sa suprarealistă. „Gala era sursă permanentă de conflicte, ceea ce ştiam foarte bine, de aceea o salutam şi dispăream numaidecât”, mi-a povestit Radu Varia. „Era cinică, rece, interesată de putere, de bani şi de sex. Lui Horia Damian, Gala i-a spus de faţă cu mine: «Eşti un mare artist, dar trebuie să înveţi să duci lumea de nas ca să ajungi la celebritatea pe care o meriţi!»”. Îl întreb dacă, fără ea, creaţia lui Dali ar mai fi avut aceeaşi forţă, anvergură şi dimensiune. „Nu. Creând mitul Galei, el era obligat să-l alimenteze întruna, să-l ţină în permanenţă în actualitate: Gala atomica, Gala sferelor, Galacidalacidesoxiribonucleicacid. Gala i-a fost de mare ajutor lui Dali, mai întâi la Paris, făcând mari eforturi să-l aducă în atenţia generală, asta la începutul anilor ‘30, iar apoi la New York, în timpul războiului, umblând pe la diamantari spre a găsi pietre superbe pentru bijuteriile lui Dali, recunoscute azi drept capodopere.” Despre Brâncuşi! Dali a fost omul care a înţeles înaintea tuturor (ceea ce aveau să înţeleagă mai târziu Koon sau Damien Hirst), că în jurul creaţiei trebuie să construieşti şi un personaj. Mustăţile lui ca nişte antene parabolice au singularizat aspectul său fizic, dublat de o nebunie simulată. „Scandalul regizat aducea o mare publicitate gratuită, de unde mai multă notorietate, mai multă celebritate şi tot mai mulţi bani.” Este de părere şi Varia. Dacă ţineţi minte, v-am povestit cu ani în urmă, despre cursa maratonică pe care am făcut-o – 400 de kilometri, în America – pentru a ajunge să văd cea mai mare expoziţie Dali, de la Philadelphia. Era aproape ora închiderii şi cu rugăminţi şi justificări profesionale am reuşit să obţin o derogare pentru a intra. Am avut atunci sentimentul că am intrat într-o capsulă cosmică în care mă aşezam din când în când pe „Buzele lui Mae West” să mă odihnesc psihic după convorbirea telefonică avută cu „Homarul” la ureche sau întruparea în albină care zbura în jurul unei rodii. A fost una dintre cele mai paroxistice experienţe vizuale pe care le-am avut în viaţa mea şi mă uit oarecum cu invidie la Radu Varia, care a putut pătrunde şi trăi contemporan acest univers, de lângă cel care l-a imaginat. În finalul discuţiei mele cu Radu Varia, l-am abandonat pe Dali pentru a-l întreba care sunt frustrările lui profesionale, căci intuiam prezenţa lor. Nu m-a surprins reîntoarcerea sa la … Brâncuşi. „Un singur regret am, pentru România şi pentru opera lui Brâncuşi. Acela de-a fi fost împiedicat de diverse puşlamale naţionale să duc la bun sfârşit restaurarea Ansamblului Monumental de la Târgu Jiu, care azi e într-un hal fără de hal. Altfel, n-am niciun fel de regrete. Dimpotrivă. Cartea mea Brâncuşi, publicată de Rizzoli la New York în multe ediţii începând cu 1986, a fost aleasă atunci cartea anului de toate marile publicaţii, de librari şi de bibliotecari. A fost publicată apoi de Gallimard la Paris, în limba franceză, şi de New Art Seibu la Tokio, în limba japoneză. Un exemplar nou dacă apare pe piaţă, aşa cum se poate vedea pe Amazone, costă U$ 1244.85, iar unul uzat U$ 980. Aflându mă în Japonia cu alte treburi, am fost rugat să conferenţiez la Universitatea Waseda, cea mai prestigioasă din Ţara Soarelui Răsare. Era o perioadă de vacanţă, au venit totuşi nu mai puţin de 25 de profesori şi un număr de studenţi. Iar a doua zi am fost rugat să conduc la Tokio masterate şi doctorate. Cât despre conferinţa mea Brâncuşi la Muzeul Culturilor Mondiale din Frankfurt, ce a avut loc sub auspiciile Băncii Centrale Europene şi ale Băncii Naţionale a României, ea a reunit de trei ori mai mult public decât s-a întâmplat vreodată. Recunoaşteţi, n-am de ce mă plânge. Vale, cum spuneau romanii lui Traian. În rest, Mariana Nicolesco zice: – Sănătate, amor şi glorie. Iar eu spun: – Sănătate, sănătate, sănătate. Restul e negociabil.”