Jurnal de Monaco

30 decembrie 2019

M-am reîntors la Monaco. Mai mult pentru a-l dărui cuiva decât pentru mine. Loc al prințeselor și al glamourului, el place sau nu.

Piața Cazinoului a fost decorată superb. Chiar dacă artificială, zăpada de vată a încercat să reproducă simbolic iarna, în ciuda celor 17 grade din unele zile.

Se construiește masiv și se amenajează noi plaje. De altfel, Monaco a devenit locul cel mai scump din lume, cu o medie de cca 14.000 de euro/mp, după Hong Kong și Manhattanul newyorkez.

Cazinoul a fost până de curând principala sursă de venit a familiei Grimaldi, suverana Principatului Monaco, iar prințul Albert este un  investitor principal în diferitele companii care dezvoltă locul.

Doar turiștii pot juca aici, nu și monegascii cărora le este interzis prin lege.

Cazionul a fost construit  după 1848, la inițiativa prințesei Caroline, soția principelui Florestan I, și a fost văzut ca o soluție pentru evitarea falimentului familiei princiare.

Două dintre orașele importante ale Principatului, Menton și Roquebrun, și-au declarat independența, în 1848, au refuzat să mai plătească impozite către Casa Grimaldi, în ulei de măsline și fructe, ceea ce a dezechilibrat complet bugetul acesteia și așa afectat.

Viața a demonstrat că soluția construirii unui cazino a fost cea mai inspirată, dacă până de curând acesta constituia principala sursă de venituri.

Imaginea prințesei Grace plutește încă peste tot, indiferent de galele organizate anual în numele ei sau de expozițiile care îi sunt dedicate. Pe străzi, din loc în loc, îi vezi numele sau fotografia, inaugurând vreun obiectiv.

În prima zi a anului 2020, m-am rugat în catedrala în care s-a căsătorit cu principele Rainier, iar seara, lecturând meniul de la Budha Bar, am putut constata cât de nebună e lumea să dea 24.000 de euro pe o sticlă de șampanie.

Nebună sau bogată, depinde cum privești. Într-una din galeriile monegasce am admirat două sculpturi ale lui Botero și un tablou de Chagall, am mâncat cel mai bun meillefeuille la hotelul Hermitage, am privit Mediterana, alergând pe banda din sala de sport a Hotelului de Paris și în toată atmosfera aceea d’or am recitit pagini din „Jurnalul fericirii” pentru a nu uita că există și o lume a suferinței, a lanțurilor și că doar în aceasta este posibilă teofania.

Moartea unui general

3 ianuarie 2020

Primesc vestea uciderii generalului Qasem Soleimani. Nu, nu e un fake news, e chiar realitatea.

Considerat un erou nu doar la el acasă, în Iran, ci în întreg Orientul Mijlociu pentru rolul său esențial în lupta cu ISIS, Soleimani era totuși mastermindul rezistenței antiamericane în acest loc al planetei și al numeroaselor atacuri în care și-au pierdut viața sute de americani. Mai mult, cel puțin declarativ, își făcuse un țel din „moartea Israelului”. Soleimani, alături de Abu Mahdi al-Muhandis, al doilea la comanda PMU (Popular Mobilization Units), o forță armată proguvernamentală irakiană, a fost ucis de o rachetă, în timp ce se deplasa cu mașina în apropierea Aeroportului din Bagdad.

Primul meu gând a fost că la comanda operațiunii a fost Mossadul. Analizând însă maniera acestui asasinat, ea nu avea nimic de-a face cu modus operandiul israelian.

Cum au murit Qasem Soleimani și Abu Mahdi al-Muhandis. Imagini șocante

Yonah Jeremy Bob a explicat într-un editorial pentru Jerusalem Post de ce este o mare diferență între cum acționează CIA și cum o face Mossadul, chiar atunci când scopul este eliminarea unui target.

Israelul preferă să facă lucrurile sub radar, eliminând „creierele” rețelelor teroriste sau oamenii de știință din spatele armelor, fără să lase urme.

Caracteristica obișnuită a ultimilor ani în care s-a presupus că în spatele unor asasinate ar fi fost Mossadul, de la Malaysia la Tunisia, a fost nivelul înalt de profesionalism și absența completă a oricărei amprente. Tocmai asta a făcut ca aproape nimeni să nu aibă îndoieli că a fost Mossadul și că numai agenții Institutului au capacitatea acestei clandestinități.

Israelienii operează chirurgical, eliminând câte o persoană pe rând, niciodată în locuri publice, făcând asasinatul cât mai low profile posibil. Uneori, trec luni de zile până știrea devine publică, iar odată descoperit asasinatul, nu se poate stabili nici când și nici unde s-a produs.

Nu a fost cazul în eliminarea lui Soleimani, când Statele Unite și-au asumat la cel mai înalt nivel operațiunea, când, spre deosebire de oficialii israelieni care nu comentează never ever operațiunile Mossadului, Donald Trump a postat pe Twitterul său steagul Americii și a recunoscut că el a ordonat atacul asupra celor doi, făcând un titlu de glorie din asta.

În ciuda declarațiilor unor lideri internaționali, de la Emmanuel Macron la Vladimir Putin, și ale unor democrați americani care au avertizat că uciderea lui Soleimani a fost un act nebunesc ce va declanșa un război în Orientul Mijlociu, Trump este consecvent cu politica sa fără concesii cu Iranul și cu liderii teroriști.

La ora la care aceste pagini pleacă spre tipar, suntem în a doua zi de doliu din cele trei declarate în Iran după uciderea generalului Qasem Soleimani.

Am postat pe contul meu de Facebook, duminică, 5 ianuarie, imagini exclusive filmate dintr-un elicopter militar, care arătau primirea la Teheran făcută trupului sfârtecat în bucăți al Generalului.

(Mulțumesc și aici sursei mele. O iubesc!)

Vă recomand să le vizionați întrucât spun mai mult decât o mie de cuvinte prin care le-aș putea descrie eu aici.

Soleimani conducea Quds Force (Gărzile Revoluționare Iraniene) și era considerat cea mai glorioasă figură a Iranului.

Analiștii de politică americani îl vedeau drept artizanul rezistenței antiamericane oriunde în Orientul Mijlociu.

Dexter Filkins, scria în The New Yorker,  că încă de la finalul anilor ’90, generalul era angajat în refacerea puterii iraniene în Orientul Mijlociu, comandând forțelor sale să elimine pe oricine ar fi împiedicat viziunea sa despre influența Iranului de la Teheran până la Marea Mediterană.

„A fost de un succes remarcabil, o legendă, în mod cert cea mai influentă figură operativă din regiunine, din timpurile moderne.

A fost implicat în finanțarea atacurilor teroriste, în sprijinirea unor dictatori precum Bashar al-Assad, în asasinarea unor lideri străini precum premierul Libanului, Rafik Hariri, și în uciderea a sute de soldați americani de-a lungul timpului.

În ultimii ani ai războiului dus de America în Irak, milițiile conduse de Soleimani au realizat o armă cu adevărat sângeroasă, un fel de expozibil penetrator care putea arunca în aer inclusiv vehiculele militare blindate americane.

În mod ironic, a fost ucis pe drumul spre Aeroportul Internațional din Bagdad pe care el însuși omorâse sute de soldați americani.

Soleimani a fost înlocuit de adjunctul său, dar nu se știe dacă vreun comandant din Iran îl va ajunge vreodată. Avea abilități diplomatice la fel ca cele militare și se simțea confortabil atât cu diplomații, cât și cu soldații, pe care îi iubea.

Avea o relație personală cu Ayatolahul Ali Khamenei, liderul suprem al Iranului.

„Un tip ca Soleimani nu mai au”, mi-a spus John Maguire, un veteran al CIA cu o carieră de 33 de ani în serviciile de intelligence, specializat în Orientul Mijlociu și unul dintre puținii americani care a stat față în față cu el. S-au întâlnit în Bagdad, în 2004, când politicieni irakieni încercau o reapropiere între Statele Unite și Iran. „Avea o prezență care comanda, mi-a spus Maguire. Intra în cameră și îl simțeai…” scrie Dexter Filkins.

Când un avion de luptă rusesc Sukhoi Su-24M s-a prăbușit în 2015, în teritoriile siriene controlate de kurzi, un pilot și-a pierdut viața și unul s-a catapultat. Operațiunea de salvare a pilotului rămas în viață a fost coordonată neoficial de generalul Soleimani. La câteva zile, surse din intelligence informau că acesta a fost primit la Kremlin de Vladimir Putin, într-o întâlnire privată. Probabil să îi mulțumească.

Deși declarat terorist de americani, generalului iranian îi era recunoscut rolul esențial în distrugerea trupelor ISIS și Al-Qaeda în Orientul Mijlociu.

Qasem Soleimani era unul dintre puținii oameni care, dacă ar fi vrut să răstoarne regimul politic de la Teheran, avea puterea de-a o face. I s-au dedicat balade și acum va trece în legendă.

Această moarte nu va rămâne fără urmări! Sper doar ca „Statele Unite” de azi să nu fie „Gavrillo Princip” din 1914!

PRIMUL ATAC

Imediat după uciderea lui Soleimani, războiul a început. Cel puțin la nivelul declarațiilor. În timp ce oficiali iranieni anunțau că au deja în vizor 35 de ținte americane, Donald Trump a răspuns că americanii vizează 52 de ținte  „inclusiv simboluri ale culturii iraniene”, în amintirea celor 52 de americani luați ostatici în Iran, în 1979.

Parlamentul irakian adoptase sâmbătă, 4 ianuarie, o rezoluție prin care cerea retragerea trupelor americane de pe teritoriul țării.

Duminică noaptea, hackerii iranieni au atacat cibernetic site-ul guvernului SUA pe care au postat o fotografie cu Donald Trump încasând un pumn iranian și curgându-i sânge din gură.

În timp ce China chema la responsabilitate, Israelul declarase stare de alertă.

Un general din IDF (Israel Defense Forces) mi-a spus odată, la câțiva ani după moartea lui Yasser Arafat: Era cel mai mare terorist al lumii, dar era singurul cu care puteam face o înțelegere. Toți îl ascultau și îl respectau. Ce să facem cu Mahmud Abbas, astăzi, care e mult mai frecventabil decât era Arafat, dar pe care îl ignoră toți, în propria țară?

Vom vedea dacă moartea generalului Qasem Soleimani va aduce pacea în Orientul Mijlociu și dacă decizia lui Donald Trump a fost sau nu inspirată.