LUCIAN BOLCAŞ: Numărul 101

Motto: „
Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sunt" (Nichifor Crainic)Consumator de presă, ca orice om ce se doreşte ancorat în cotidian, am fost atras de viaţa publicaţiilor.Pentru mine, acestea au o viaţă proprie, ce se defineşte la fiecare apariţie, dependent, desigur, de viaţa autorilor lor, dar – poate ciudat – şi independent de viaţa acestora. Publicaţiile se materializează în timp, capătă un contur, o anume poziţionare, o evoluţie determinată şi chiar un destin.Sunt poate prea scolastice şi, din acest punct de vedere, inutile clasificările în funcţie de gen, preocupări dominante, public – ţintă şi altele.
Este greu să realizezi aceste clasificări cu valoare de definiţie mai ales într-o lume în care pentru noi, în ultimul secol, au intervenit prea multe bulversări în axiologia valorilor morale.Intervenţia evenimentului politic major în scara valorilor produce întotdeauna, alături de o altă ierarhie, adesea impusă, a acestora, efectul, numit mai nou „colateral", al dezorientării.Căutarea personală a reaşezării pe această scară poate genera fapxe şi mişcări adesea lipsite de orice sens.În căutarea reperelor individuale ce pot orienta aceste mişcări haotice m-am oprit poate la cel mai complex dintre ele, acela al condiţiei sociale.Nu cred că a existat cineva care să fi îndrăznit să definească, cel puţin sintetic şi ordonat, conţinutul acestei noţiuni ce, de cele mai multe ori, se conturează difuz şi prolix.Evident că nici eu nu-mi voi asuma aroganţa acestei încercări de definire, ci mă voi opri la câteva semnificaţii determinante: de la genetica naşterii, mediul formării, criteriul bunului-simţ şi al echilibrului până la efortul personal de realizare.Toate acestea şi multe altele, poate mai importante, te situează într-o anume poziţie pe orice scară a valorilor, pot deveni complexe cu nume unic de condiţie socială, repere ale existenţei şi ale evoluţiei în timp.Într-o lume a „viţelului de aur", ameninţată de agresivitatea şi cinismul mitocănesc ale forţei fizice sau materiale, cu repere morale de o labilitate înspăimântătoare, numai definirea şi, mai ales, respectarea propriei condiţii sociale ar putea constitui, într-o viaţă intelectuală, expresia demnităţii personale.La apariţia numărului 100 al revistei ce îmi face onoarea să-mi primească uneori gândurile, nu totdeauna ortodoxe, moment de referinţă nu numai aniversară în viaţa unei publicaţii, am fost tentat să găsesc semnificaţia apariţiei şi, mai ales, a longevităţii sale.Desigur că semnificaţii, condiţii, scopuri sunt multiple, dar nu am fost interesat să le desluşesc.Dacă publicaţiile au un destin aproape uman, poziţionarea lor pe orice scară valorică e definită şi de propria condiţie socială.Sunt multe repere ale bunului-gust ? ale echilibrului, ale diversităţii şi armonizării, nu numai tolerante, ci şi constructive în confruntări, ale diverselor opinii, pentru ca revista ce a trecut de numărul 100 să nu-şi definească o condiţie socială intelectuală.Într-o societate din ce în ce mai bolnavă, care ia, pe zi ce trece, aspectul unui „pavilion al canceroşilor" al lui Soljeniţîn, este greu să răspunzi la ce foloseşte.Pentru mine, foloseşte în primul rând pentru că există, pentru că îşi afirmă această condiţie socială intelectuală pe care ştiu că o va păstra. Înseamnă o siguranţă, o urare şi un îndemn.