Mama şi campioană la 17 ani

„Numele meu este Adelina şi am 21 de ani. Sunt sportivă. Însă, acum n-o să vorbesc despre cum se poate face performanţă în sport, ci despre cum să câştigi un premiu pe viaţă”. Aşa îşi începe povestea, spusă reporterilor Q Magazine, Adelina Duduială, campioană sportivă şi mamă… la numai 17 ani.

Cred că o mamă, faţă de o femeie care refuză să dea viaţă – indiferent dacă se „protejează” de o sarcină, sau face un avort -,  e o doamnă!

De loc sunt din Târgu Jiu. Condițiile mele de acasă nu erau chiar printre cele mai roz. Urmăream mereu să-mi depăşesc condiţia şi aş fi făcut-o prin orice metode. Terminam clasa a IX-a când l-am cunoscut pe prietenul meu. Ne-am cunoscut prin intermediul unui verişor. Prietenul meu pe atunci avea 27 de ani, eu nu aveam mai mult de 16. El avea bani, eu nu primeam prea mulţi… M-am lăsat condusă de materialism. Relaţia noastră a început undeva prin luna februarie a anului 2011 şi prin martie, fiind tot felul de excursii, Ziua Femeii, Mărţişor, vacanţe, fiind ameţiţi de atmosfera aceea libertină, am avut relaţii intime. Părinţii, bineînţeles, nu ştiau nimic. N-am stat mult timp cu el. Prin aprilie ne-am şi certat din diverse motive şi nu mai mergeau lucrurile aşa bine. Ne vedeam şi atât.

Trebuia să îmi vină menstruaţia şi nu îmi venise. Nimic altceva. A trecut o lună… nimic… Antrenamentele mergeau, şcoala mergea… Făceam antrenamente de un an. Nu se schimbase nimic. Prin aprilie, de ziua mea, venise şi el pe la noi. Încă mai vorbeam cu el. Şi în ziua aceea ştiu că mi-a fost greaţă pentru că mâncasem nişte tort… Oricum, a fost un mic semn de întrebare atunci, dar nu am insistat prea mult pe ideea asta. Nu-mi făceam nici un fel de griji pentru că nu-mi venea menstruaţia sau lucruri din acestea, pentru că prin 2010 am avut o situaţie similară. Vreo 3 sau 4 luni n-avusesem menstruaţie şi mă gândeam că şi de data asta e acelaşi lucru, dereglare hormonală cum fusese şi atunci. Nu m-am dus nici să fac vreun control.

 „I se văd mânuţele! Uite ce frumos se joacă! I se văd picioruşele!”

Prin mai ne-am certat tare… Ne-am distanţat de tot. În iunie am slăbit 14 kg și jumătate într-o săptămână pentru că aveam concurs. Aveam 83 de kg şi am ajuns la 68 de kg şi 500 de g. Am câştigat. Când am venit de la concurs, am mers la antrenamente din nou. Făceam abdomene pe saltea şi, dintr-o dată, m-am blocat. Eram înţepenită pe saltea de la bazin în jos. Seara am mers acasă, la fel. A doua zi, de dimineaţă, aceeaşi problemă. Nu îmi puteam mişca picioarele. Era o durere tare ciudată. Mă gândeam că o fi vreo răceală ceva mai serioasă. M-am dus la urgenţe. Mi-au făcut o injecţie acolo şi le-am zis că simt ceva tare în burtă. Eu dormeam pe burtă aşa că simţisem ceva. M-au dus la ginecologie. Medicul de acolo mi-a zis atât: „Ori ai uterul deplasat, ori eşti însărcinată.”

Era clar. Era a doua variantă. Deşi încă mai speram să fie prima. M-a pus la ecograf şi îmi zicea: „I se văd mânuţele! Uite ce frumos se joacă! I se văd picioruşele!” Pe la începutul lui iulie am făcut ecografia. Am vorbit şi cu el. A zis că îmi dă bani să fac avort. Aşa am stabilit că facem. Fiind minoră, aveam nevoie de acord parental. Părinţii mei fiind mai exigenţi, n-aveam nici o şansă să le spun. Mi-a zis că mă ajută el, dar nu m-a mai ajutat. Am anunţat o verişoară de-a mamei, care face tratamente în Bucureşti. Ea, fiind medic mă gândeam că poate face cumva să mă ajute să fac avort sau o să ia ea copilul. Ea făcea tratamente de zeci de ani să poată face un copil şi nu avea nici un rezultat. Nu m-a putut ajuta cu programarea la avort, pentru că trebuia să merg pe la Bucureşti cu aceleaşi acte semnate şi tot aşa.

Cum aveam eu să cresc un copil? Cum aveam eu să fac faţă la toate? Mă gândeam că deja e prea mult pentru mine. Şcoală, antrenamente… părinţi… Aveam doar 16 ani. Cum aş fi putut?

Aşteptam de pe o zi pe alta să văd ce va fi. Până în luna a cincea de sarcină am mers la antrenamente, după aceea n-am mai putut. Când făceam abdomene aveam impresia că o să-mi explodeze burta, aşa că n-am mai mers la antrenamente. Stăteam la Hotel Sport. Eram într-o stare jalnică! Mă gândeam să sar de pe acoperişul hotelului… Mă gândeam apoi că o să nasc, n-o să ştie nimeni și o să arunc copilul în Jiu. Voiam să scap cumva de cum am aflat că sunt însărcinată, pentru că mi-era foarte frică de faptul că n-o să fac faţă unei asemenea responsabilităţi.

M-am acomodat cu gândul că o să fiu mamă abia prin luna a opta. Cum aveam eu să cresc un copil? Cum aveam eu să fac faţă la toate? Mă gândeam că deja e prea mult pentru mine. Şcoală, antrenamente… părinţi… Aveam doar 16 ani. Cum aş fi putut?

Am plecat din Hotel Sport. Pe ai mei i-am minţit că maestrul nu mă mai lasă să vin acasă, că non-stop fac efort, că nu mai vreau să fac asta. Maestrului i-am spus că tati nu mă mai lasă să fac sport. În iulie eram acasă. Munceam mult alături de părinţi. Tata avea pretenţii de la mine. Considera că sunt bine pregătită şi că mă descurc cu munca grea. Mă ocupam şi de animale, mergeam şi după lemne, aşa însărcinată cum eram. Ridicam greutăţi şi munceam ca să nu îşi dea seama cineva. Nu făcusem nici măcar o analiză, nimic, nimic. Luam şi pastile dacă mă mai durea ceva. Nu am fost la nici un control. Nici un medic nu-mi supraveghea evoluţia sarcinii.

Am început iar şcoala din septembrie. Am stat în cămin la un liceu acolo în Târgu Jiu. O lună mi-a plătit tata chiria. Pe urmă mi-a zis că mai bine fac naveta, că el nu m-a pus să plec din Hotel Sport, de unde nu plăteam nimic. Am făcut naveta.

Ştiu că până în luna a şasea nu se prea putea distinge sarcina. Dar, într-o dimineaţă, brusc, m-am trezit cu o burtă imensă. Poate pare greu de crezut, dar aşa e.

La şcoală aflaseră profesorii. Eram la o oră de română şi în şcoală era destul de cald. Eu stăteam cu geaca pe mine de obicei. Am descheiat fermoarul la geacă şi s-a văzut burta. Se punea problema să mă exmatriculeze. Dar, am ajuns la Director, a zis că o să le spună părinţilor şi că mergem mai departe. Când voia să sune acasă, îi tot spuneam că tata nu poate vorbi, că e ocupat… O tot scăldam cu minciuni. N-au mai anunţat. Mergeam la psihologul şcolii. M-a ajutat mult. Multă lume m-a ajutat. Vorbeau mulţi în plus, dar mie nu părea să-mi pese: deşi mă răneau vorbele lor, nu mi-am arătat slăbiciunea. Îmi spuneau doamnele de la liceu că atunci când o să încep să am dureri de spate, se apropie momentul să nasc.

Pe 15 noiembrie n-am mai mers acasă. Mă luaseră durerile. Eram deja în luna a opta şi nu puteam să mă mai ascund. Aveam o burtă imensă. Până atunci mă tot strângeam cu o burtieră măsura 38, deşi purtam 44.

Am vorbit cu o colegă care făcea box. Ea stătea într-un apartament singură şi am stat la ea vreo 3 săptămâni până să nasc. Acasă n-am mai mers. 7 decembrie 2011, miercuri, am născut! O fetiţă de 54 cm şi 4,200 kg. Șase zile am stat în spital. Urcam scările fără probleme, unde stăteam până la etajul 4, iar, la şcoală, că mă întorsesem, până la etajul 2. În ianuarie mi-am şi reluat antrenamentele.

Apoi am mers direct la un centru maternal. Am stat în centrul acela 1 an şi 9 luni până am devenit majoră. După aceea m-am mutat cu chirie. Am stat 9 luni cu chirie, până m-am împăcat cu părinţii. Ei au luat fata acasă, eu am plecat în lot la Bucureşti. Am stat aproape un an şi jumătate acolo. Am stat 3 luni la senioare şi nu primeam nimic. Apoi la junioare şi la fel, doar 400 de lei, nu erau cine ştie ce aşa că am zis că mă retrag. Îmi luasem permisul de conducere, luasem bacalaureatul. Am fost admisă şi la facultate pe loc fără taxă. Continuam şi cu sportul. Aveam ocupaţie.

Îmi făcusem o altă relaţie de când fata mea avea o lună. El era în armată. Îmi făceam planuri cam cum ar fi bine să procedez, să-mi găsesc un loc de muncă. Aşa că mi-a venit ideea cu armata. Prin 21 mai 2015 am fost sunată să merg la Alba Iulia să dau probele şi examenele. Eram pe atunci încă în lot. Am plecat din lot, mi-am dat probele şi le-am luat cu brio. Iniţial, trebuia să plec în Turcia la junioare la concurs, la Europene. Îmi făcusem paşaport, m-au ajutat cei de la Pro-Vita Bucureşti. M-au ajutat mult ei. Tot pe 21 mai m-a sunat antrenorul să îmi spună că nu mai merg la Europene, că o să ia categoriile mici pentru că nu au bani alocaţi pentru prea multe sportive. Mi-au zis că mă aşteaptă la Bucureşti să continui cu antrenamentele. Bineînţeles, nu m-a mai interesat. Nu puteam să îmi las fata la părinţi şi eu să stau doar în Bucureşti. Am continuat facultatea. Am luat şi fata. Am aşteptat până în septembrie, pe 24 şi m-au sunat şi m-au anunţat că am intrat pe singurul loc disponibil la unitatea la care lucra şi prietenul meu. Pe 1 octombrie am început specializările la Caracal. Pe 1 martie m-am mutat în Braşov.

Oricum, relaţia cu părinţii, până să se îmbunătăţească, a fost destul de rece. După ce am decis să nu mai merg acasă, am vorbit cu doamna psiholog să-mi anunţe părinţii că sunt însărcinată. Mama, vreo două săptămâni n-a mai vorbit cu mine. Venea în Târgu Jiu să-şi ia tratamentul pentru diabet, dar doar atât. Prima dată n-a venit la mine. Şi, culmea, clinica din care îşi lua ea tratamentul era vis-a-vis de centrul maternal în care stăteam eu. A doua oară a venit să semneze că e de acord să stau în centru, acolo, pentru că, dacă nu semna măcar un părinte, puteam să îi port prin instanţă şi lucruri din astea. Bunica, venise şi ea după un tratament în Târgu Jiu, a venit la centru. M-a insultat când m-a văzut. Când a ajuns să vadă şi fetiţa, care avea aproape un an, a ieşit şi a cumpărat nişte banane şi un hamburger şi a venit cu ele la noi, la centru. Tata nici n-a vrut să audă. După 2 săptămâni, mama a început să vorbească cu mine. Tata s-a împăcat cu ideea abia după aproape 3 ani. Mai precis prin 2014. Fetiţa e acum sufletul lui tata. Oricum, lipsa unei prezenţe masculine în viaţa ei e decisivă, cred eu, în ataşamentul acesta faţă de el.

Ştiind că eram însărcinată în 7 luni, o colegă la atletism voia să îmi adopte fata. Voiau să mă ducă la un control. N-am fost de acord. Eu chiar voiam să o dau atunci. Mă gândeam că nu am ce să îi ofer, că nu vreau să ajung să stau cu ea la cerşit. Şi când am născut, când au venit la spital, nici pomeneală să mi-o mai ia cineva din braţe.

Ea mi-a fost alături de fiecare dată. La festivitatea de absolvire a fost singura care a fost acolo. Pentru mine ea e totul. Eram cea mai fericită din lume când am luat-o în braţe. M-am ridicat exact după naştere şi nu ştiam să mai dorm noaptea. O îmbrăcam, voiam să dorm cu ea. Nu mai ştiam ce e supărarea. Asistentele îmi ziceau că sunt o copilă şi nu ştiu ce vorbesc. O voiam numai lângă mine.

Cred că m-a ajutat mult faptul că practicam lupte. Aveam o tărie, un curaj. Nu se lua nimeni de mine. Ai pe cineva lângă tine atunci când eşti puţin pregătit. Mi-a plăcut mereu bătaia. Când am simţit şi gustul medaliilor am zis că asta e de mine. Oricum, alegerea mea a fost fetiţa. N-am vrut să o nasc şi să o las de izbelişte. Până să nasc, când m-am împăcat cu ideea, prin luna a opta, mă gândeam să-mi depăşesc limitele. Oricum, fiind mai libertină, aveam impresia că o să se termine cu distracţiile când voi naşte. Nu am renunţat la nimic din ce nu merita să renunţ.

Am avut în prima lună probleme cu ea noaptea. Nu dormea, plângea non-stop şi nu ştiam ce să îi mai fac. Mi-a zis cineva că poate îşi cere botezul. Pe 28 ianuarie am botezat-o. I-am pus numele Nicoleta, fiind născută aproape de Sfântul Nicolae. Am fost doar 6 persoane la botez. Oricum, de atunci nu am mai simţit că am copil. A dormit şi nu a mai scos un sunet după ce a trecut în rândul creştinilor.

Am mai întâlnit o fată care, la fel ca mine, era în dilemă mare în privinţa sarcinii şi au dat de mine prin intermediul doamnei psiholog de la centrul maternal. Am vorbit cu ea şi a fost totul bine. Şi ea se gândea să-l dea spre adopţie, dar n-a putut nici ea să-l dea. Are un copil superb acum şi o familie frumoasă.

Nu cred că banii sunt o scuză să nu faci un copil. Cei care fug de făcut copii invocă adesea scuza asta. Dar niciodată n-o să ai bani destui.

Eu, pe când eram însărcinată, am avut mare baftă că nu aveam prea mult timp la dispoziţie să mă gândesc la cât de greu îmi e sau cum avea să-mi fie. Eram mereu ocupată. Cred că asta a fost frânghia de salvare. Oricum, îmi puneam şi eu tot felul de întrebări. Vorbeam eu cu mine și mă scoteam din întunecimea gândurilor. Îmi lipsea afecţiunea părintească destul de mult şi aveam un gol. Mi l-a completat fetiţa.

Ideea de tată pentru mine nu prea e cine ştie ce. Nici dacă te violează cineva. Bărbatul participă o singură dată. În rest, pe femeie cade greul.

Dumnezeu a fost cel care s-a ocupat de buna desfăşurare a lucrurilor. Am avut o sarcină uşoară şi aşa le doresc tuturor. Cred că sarcina asta a fost şi un test al credinţei şi rezistenţei. Dumnezeu m-a băgat într-o cameră întunecată şi a vrut să vadă cum aprind eu lumina.

Nu mă gândesc să mă limitez la facultate şi la armată. Ţintesc mereu mai sus. Vreau să fiu cineva. Vreau să dezvolt ceva, vreau să lucrez pentru oameni. Să fac ceva pentru ei. Că atâta timp cât strâng doar pentru mine, nu mă simt împlinită. Vreau să fac poate şi psihologie. Să consiliez femei, ca din păţit în păţit. Poate ginecologie. Armata înseamnă luptă, dar nu lupta pe care o duc femeile. Noi suntem vulnerabile. Noi naştem. E mai greu să creşti un copil aşa cum trebuie, decât să te lupţi. Sunt femei care fac sacrificii enorme ca să îşi crească copiii.

Vreau cât mai curând alt copil. Nu cred că te împiedică să îţi trăieşti viaţa în nici un fel. Copiii nu te limitează. Şi cred că o mamă, faţă de o femeie care refuză să dea viaţă – indiferent dacă se „protejează” de o sarcină, sau face un avort -,  e o doamnă.