MARELE BAL MASCAT OLIMPIC

Într-o vânzoleală riguros planificată, la Tokyo s-a desfășurat cea de-a XXXII-a ediție a Jocurilor Olimpice.

• Bolojan: Voi continua să exercit mandatul de premier astfel încât să asigurăm stabilitatea guvernării
• Grindeanu: „Mai bine o opoziție cu voce, decât o guvernare cu capul plecat!” PSD retrage sprijinul politic pentru Ilie Bolojan
• Rumen Radev,câștigător al alegerilor parlamentare: O victorie a speranței asupra neîncrederii, o victorie a libertății asupra fricii
• Bolojan și „șobolanii” ajung la CNCD și la Parchet
• Hagi, noul selecționer al echipei naționale

TOYOTA ȘI-A RETRAS SIGLA DE PE STADIOANE

Bună parte din această Olimpiadă am trăit-o cu toții cu măștile pe față. Ascunși parcă în spatele propriilor neputințe, înțelegând prea puțin din tot ce ni se întâmplă.

Izolați, vaccinați, amendați, dezinformați, inundați cu știri, cu ape, cu oceane de suspiciuni, a trebuit să ne continuăm fiecare viețile. Așa au făcut și sportivii olimpici, pentru care părea că toată truda de patru ani e năruită, că speranțele, visurile, dorințele lor, aspirația de a reprezenta România la Jocurile Olimpice rămân deșarte.

Se credea că organizarea Jocurilor nu va mai fi posibilă… Trecuseră valuri după valuri ale pandemiei și încă se mai anunțau, dar, cu toate acestea, în Japonia, țara trenurilor de mare viteză, viața de zi cu zi merge lent.

Nimeni nu se grăbește, pentru că se pleacă la timp. Programele nu sunt stabilite cu aproximație orară, iar ora nu se împarte în sferturi și jumătăți, ci în minute și chiar în secunde.

Ca atare, japonezii nu s-au grăbit să se vaccineze, iar acest fapt i-a îngrijorat pe mulți, deoarece sosirea a zeci de mii de sportivi, antrenori, membri ai echipelor medicale, oficiali, arbitri, jurnaliști vor ajuta la răspândirea ciudatului virus care a întors pe dos omenirea. Dacă vă mai amintiți, în urmă cu un an, când se stabilise amânarea Jocurilor, fuseseră date asigurări că vor fi luate toate măsurile pentru ca întrecerile olimpice să se desfășoare în siguranță, indiferent de evoluția pandemiei.

Ei bine, cu nici o lună înainte de festivitatea de deschidere, evenimentul a stat sub spectrul anulării, căci o nouă decalare ar fi fost ca un al doilea cartonaș galben la fotbal… Protestele de stradă s-au desfășurat inclusiv în seara zilei ceremoniei de deschidere. În jurul Stadionului Olimpic s-au strâns sute de protestatari care, cu megafoane, încercau să concureze cu coloana sonoră a spectacolului care tocmai începuse. Dar nu aveau nicio șansă. Festivitatea și-a continuat cursul fără ca cineva să bage de seamă scandările contestatarilor ținuți de forțele de ordine departe, pe o străduță, în dreptul unui colț de peluză.

Cu toate acestea, familia Toyoda, deși celebra lor companie producătoare de mașini era sponsor oficial al Tokyo 2020, și-a retras orice siglă a brandului Toyota asociată cu Jocurile pentru întreaga lună iulie, anunțând că pentru luna august vor lua ulterior o decizie. Aceasta pentru că 55% din populația Japoniei s-a declarat împotriva organizării Jocurilor Olimpice, cu toate asigurările privind măsurile de siguranță sanitară pe care guvernul nipon le dăduse.

În business, mai abitir ca în politică, voința poporului e lege, care, încălcată, le-ar fi adus încasări mai puține. Victime ale unor jocuri de imagine căzuseră, pe rând, și președintele Comitetului de organizare a Tokyo 2020, fostul premier Yoshirō Mori. La cei 83 de ani ai săi, bunicul Mori își permisese o glumiță, dar care a fost imediat taxată ca un atac sexist. Or, Mori nu spusese altceva decât că ședințele cu directori-femei durează, de obicei, mai mult.

Tot Toyoda fusese vârful de lance al criticilor, și pentru că nimeni nu își permitea să se pună rău cu sponsorul principal, Mori a fost destituit cu puțin timp înaintea începerii Jocurilor. Cei cinci ani de eforturi susținute în fruntea adevăratului guvern al Jocurilor au fost șterși cu buretele. La fel au pățit și directorul artistic și regizorul muzical ai show-ului de deschidere, chiar cu o zi înainte, în ziua repetiției generale, când presa a dezvăluit povestioare vechi de zeci de ani, una fiind chiar o acuzație de antisemitism, ceea ce sub nicio formă nu putea fi trecută cu vederea.

15,4 mld $ bugetul evenimentului

3,3 mld $ sponsori locali

1,3 mld $ contribuţia Comitetului International Olimpic

800 mil $ vânzarea biletelor

73% drepturi de difuzare

18% programul internațional de sponsorizare

PRIMA LECȚIE: RĂBDARE! RĂBDARE ȘI SUPUNERE

Cam asta a fost agitația în care ne-am început aventura niponă alături de sportivii români, ajunși în Satul Olimpic ridicat în buza Golfului Tokyo, în care intră, o dată lin, altă dată cu năbădăi, apele Pacificului. Veniseră după aproape șase ore de stat în aeroport pentru formalitățile de intrare în Japonia. Toată lumea avea instalate pe smartphone-uri mai multe aplicații. Unele trebuiau să îți deschidă uși virtuale după parcurgerea unor etape.

Procedurile digitale începuseră din țară, din cantonamentele de 14 zile în care sportivii au fost nevoiți să stea înainte de plecare. A fost o bulă în care nu s-a mai intrat, nu s-a mai ieșit decât pentru a ajunge la aeroport, la salonul oficial, de unde s-a făcut îmbarcarea. Cine nu ar fi avut smartphone ar fi trebuit să închirieze unul de la aeroport. Telefonul mobil a fost mai mult decât un pașaport pe perioada Jocurilor Olimpice.

Atleta Bianca Ghelber și l-a uitat printr-o tavă la un scanner de bagaje în aeroportul din Istanbul. S-a întors după el, dar n-a mai ajuns la timp la poarta de îmbarcare către Tokyo și a pierdut avionul. S-a întors în țară și a venit mai târziu. Tot programul i-a fost dat peste cap. Superstiția cu întoarcerea din drum nu i-a purtat ghinion, dimpotrivă. Bianca a prins finala și s-a clasat a șasea, reușind cea mai bună aruncare din toată cariera sa: 74,18 m.

În fine, în Satul Olimpic lucrurile s-au așezat, chiar dacă restricțiile au limitat mobilitatea sportivilor. La balcoanele blocurilor au început să apară steagurile țărilor. Flutura și tricolorul, întâi unul, apoi încă unul, și, ușor-ușor, balcoanele alor noștri s-au umplut.

Le-am văzut din larg, din apele Golfului, de pe un iaht pus la dispoziție de guvernul prefecturii Tokyo. A fost primul contact al jurnaliștilor cu Satul Olimpic, așa, de departe, din larg. Nu mulți au avut acest privilegiu, dar noi ne-am bucurat să ne aflăm printre cei norocoși, care au transmis imagini cu Olympic Village pe toate meridianele globului.

Odată ne-am bucurat, alteori ne-am necăjit, dar de cele mai multe ori am rămas uimiți în toată această aventură.

Cum a fost, de pildă, uimirea pentru faptul că într-o intersecție, închisă circulației rutiere pentru a se asigura accesul și securitatea în zona Stadionului Olimpic, am fost invitat de un numeros grup de polițiști să aștept culoarea verde a semaforului pentru a traversa o străduță de trei metri pentru a urma traseul indicat de ei spre intrarea privilegiaților care posedau un tichet de acces într-un stadion gol. Sau, mă rog, aproape gol, în care nici 10 la sută dintre jurnaliștii acreditați n-au avut acces.

Sau cum s-a întâmplat în primele zile ale șederii noastre la Tokyo, înainte să apară grosul confraților de pretutindeni, zile în care autocarul care ne ducea de la Centrul Media spre hotel oprea chiar dacă nu cobora nimeni. De urcat oricum nu se putea urca decât la plecarea de la cap de linie, unde eram numărați și raportați celor care trebuia să ne aștepte la coborâre și să ne conducă la hotel. Autocarul era singura opțiune pe care o puteam avea în primele 14 zile în Japonia, în care nu ni se dădea voie să părăsim bula în care ne aflam: hotel – centrul media – arenele olimpice – centrul media – hotel.

Ar mai fi fost taxiurile speciale, niște Honde tip London cab, care se comandau telefonic, dar la telefon trebuia s-o asculți pe sora Andreei de la Vodafone, care avea chef de vorbă, și în engleză, și în japoneză, fără a avea opțiunea de a apăsa pe vreo tastă pentru a scurta. Renunțai după vreo zece minute de muzică clasică întreruptă din ce în ce mai rar de… Andreea lor, astfel încât, după cinci minute, puteai rămâne la concert, uitând pentru ce ai sunat, de fapt. Dar n-aveai ce să faci. Trebuia să ai răbdare. Multă răbdare. Și să te supui, fără comentarii, tuturor regulilor, oricât de absurde ți s-ar fi părut…

CAPUL PLECAT AL MINISTRULUI, SABIA ANEI-MARIA NU-L TAIE

Mașinăria japoneză a pornit anevoios în primele zile, voluntarii aduși din toată Japonia fiind și ei sub emoția participării la un asemenea eveniment global. Îi întrebai ceva și nu îți răspundeau pe loc. Se adunau mai mulți într-o mică ședință ad-hoc: „Oooo! Mmmm!” ziceau unii dintre ei. Apoi veneau cu răspunsul. De fapt, o întrebare. O întrebare în japoneză, la care era clar că nu puteam răspunde. Venea cineva care știa zece cuvinte în engleză, dintre care trei erau „I am sorry!”. Alte două erau „Thank you!”, iar până la zece, fiecare cu ce pasiuni avea, își mai completa vocabularul. Răspunsul la întrebarea noastră îl aflam, de cele mai multe ori, singuri, căci se găsea, de fapt, chiar în spatele lor sau pe câte vreun indicator pe care nu-l observasem încă.

Miile de tineri aduși să sprijine organizarea Jocurilor erau mult mai derutați ca noi, care începusem să pricepem cum funcționează mașinăria. Ușor-ușor, ceea ce se plănuise a început să funcționeze. Ceas, la secundă. Probele sportivilor erau programate, de pildă la 19:19 sau la 19:21, nu la 19:20. Și chiar la ora programată începeau. Nicio secundă mai târziu. Nimeni nu accepta scuza că întârzierea ta este cauzată de o întârziere de care nu te făceai vinovat. De aceea trebuia să îți iei timp de rezervă suficient.

Pentru Ana Maria Popescu asta a fost cea mai mică problemă. Este în firea ei să fie punctuală. Preferă să ajungă mai devreme cu o oră decât să întârzie un minut.

Odată ajunsese la aeroport chiar cu o zi mai devreme! Nerăbdătoare și setată pe visul ei, o nouă medalie la concursul la care trebuia să ajungă, a greșit ziua plecării.

Acum, la Tokyo, același vis. Medalie la competiția supremă, pentru care Ana s-a pregătit cu stoicism, după o accidentare care o ținuse departe de planșă și foarte aproape de cârje. Or, Ana a profitat din plin de anul de amânare, și nu s-a culcat pe o ureche pentru faptul că lock-down-ul o găsise în postura de lider mondial, după un debut fericit în Cupa Mondială.

A venit la Tokyo mai motivată ca oricând, dornică să arate că între un vis și împlinirea lui nu există decât multă, multă muncă și determinare. Rând pe rând a trecut de adversare mult mai tinere, dar extrem de experimentate. În finală, în lupta pentru titlul suprem s-a ajuns la „tușa de aur”, un fel de „cine dă primul gol câștigă”.

O loterie, o convenție acceptată pentru a stabili, într-o fracțiune de secundă, cui aparține triumful, cine va fi uns cu titlul de campion olimpic. Ana l-ar fi meritat pe deplin. Ar fi încununat o carieră de excepție și ar fi răsplătit efortul unei campioane înnăscute. Dar Ana s-a bucurat mult și pentru argintul obținut.

„Am venit aici după bucățica asta de metal și am luat-o” – le-a spus Ana jurnaliștilor prezenți în zona mixtă, acolo unde le-a fost permis, cu distanțare, să se apropie de sportivi.

E o medalie, o medalie obținută într-o finală olimpică, un argint de… aur, cum i-a spus Ana inspirat, metafora fiind preluată apoi de presa din România. Un argint de aur pentru o fată de aur, care a avut tăria de caracter și inspirația să profite de lumina reflectoarelor îndreptate către ea și să spună niște lucruri care, chiar dacă dor, chiar dacă taie ca un bisturiu, trebuiau spuse.

Sportul românesc nu are viitor, dacă s-a ajuns ca ea, la 37 de ani, să fie port-drapelul scrimei românești.

Unde sunt generațiile care trebuiau să vină din urmă? Unde sunt copiii care trebuie să vină la sport, unde sunt banii pentru sport, leul acela pe care dacă îl cheltuiești pentru sport, salvezi trei lei pe care i-ai fi cheltuit în sistemul de sănătate?

Ana a fost atât de supărată pe factorii guvernamentali, încât a refuzat să dea mâna cu ministrul Sportului, Eduard Novak, ce venise să o aștepte la aeroport. Unii au luat-o ca pe un afront. Alții, ca pe un bine-meritat duș rece care să-i trezească pe cei responsabili, pe cei care ar trebui să trateze sportul ca pe o prioritate națională, dar nu pentru a lua câțiva niște medalii, ci pentru a avea o generație mai sănătoasă, mai pregătită, mai fericită! 

Visați, oameni buni!

„Mă bucur că după 13 ani am văzut mai puţine titluri cu Brânză a pierdut aurul, dar încă mai sunt. Însă mulţi au înţeles mesajul că un loc la Jocurile Olimpice se câştigă. Şi simplul fapt că te-ai calificat este un loc câştigat. Mi-aş dori ca asta să vorbim despre sportivii români, indiferent că sunt la fotbal şi sunt din echipa a doua… să ştiţi că toţi colegii mei de acolo muncesc foarte mult. Am citit toate comentariile şi declaraţiile din ultimele zile şi am rămas cu acelaşi gust de la Rio din 2016 de dinainte să luăm aurul. Şi nu e OK, pentru că indiferent că ne întoarcem de la Jocuri cu medalii sau fără noi muncim la fel, şi noi şi antrenorii noştri. Eu am avut în spatele meu patru oameni, atât am avut la Jocuri.

Apropo de finanţare, domnule ministru, am avut ca parteneri de antrenament sportivi de 43 de ani care s-au retras din activitate pentru că nu mai am alţii. Îmi doresc tare mult să ajungeţi la Tokyo şi să luaţi aurul ăla pe care eu nu am fost în stare să-l iau. Şi credeam că mă aşteptaţi cu cecul ăla de 5 milioane de lei, dar nu e problemă mai avem timp să mi-l daţi şi să facem o sală nouă (n.red. – de scrimă) pentru copii.

Povestea acestei aventuri este…. am trecut prin atâtea, a fost atât de greu, dar am demonstrat că se poate şi asta vreau să se înţeleagă. Nu contează culoarea medaliei. Mi-am demonstrat mie, pentru că eu am zis că vreau să ajung la Tokyo pentru mine, dintr-un egoism pur.

De data asta nu am mai vrut să confirm, să am validarea nimănui. Am vrut să merg acolo să văd dacă sunt în stare să fac ceva pentru mine. Şi am făcut. Şi dacă eu am reuşit, fiecare copil care intră într-o sală trebuie să înţeleagă că fiecare are o şansă. Iar datoria noastră este să-i susţinem chiar şi când sunt jos. Mai ales atunci.

Anul trecut abia renunţasem la cârje, învăţam să merg din nou şi acum m-am întors cu o medalie chiar de argint de la Jocurile Olimpice. Dacă eu am putut, oricine poate. Iar pe lângă asta, atunci când nu aveţi nimic de spus despre sportivii români măcar nu spuneţi. E al naibii de greu să fii acolo să citeşti un titlu, care poate aduce trei click-uri, dar el poate dărâma castelul din cărţi de joc al unui sportiv care a muncit atâţia ani. Şi nu e corect, hai să ne apreciem munca unii altora.

Citeam azi undeva despre Kosovo, că are două medalii de aur, şi Filipine are medalie de aur şi România nu are. OK, e vina noastră. Dar e oare doar vina sportivilor şi antrenorilor? Hai să ne gândim puţin la treaba asta!” –  a declarat Ana Maria Popescu la întoarcerea în țară.

IL FENOMENO CHIAR S-A JUCAT. S-A JUCAT DE-A RECORDUL MONDIAL!

David Popovici e o floare cu care nu se face primăvară, însă una care trebuie îngrijită pentru că talentul care l-a făcut vedetă mondială după Campionatele Europene de juniori de la Roma, desfășurate cu puțin timp înaintea Jocurilor Olimpice, nu e suficient fără o susținere constantă, fără asigurarea unor condiții de pregătire care să fie comparabile cu ale celor cu care se confruntă acum în marile bazine ale lumii.

David, supranumit de presa internațională Il Fenomeno, a reușit un loc 4 la 200 m liber, realizând un nou record mondial de juniori. I-ai putea reproșa ratarea unei medalii? Nici vorbă!

Au fost însă voci ale unor specialiști care au spus că dorința sa de a lua startul și la 200 de metri, și nu doar la 100, despre care se știa că e proba lui favorită, l-ar fi costat o medalie. În finala de la 100 m liber, David a fost departe de cel mai bun timp al său, recordul mondial de juniori realizat la Roma, dar acest „departe” a însemnat totuși prezența în finala olimpică, alături de elita mondială.

Nu știu dacă vă dați seama, dar e ca și când la atletism ai alerga suta alături de Usain Bolt! Și asta la doar 17 ani, cât are David, elev al Liceului „George Coșbuc”, pasionat de teatru, de lectură și de… iluzionism.

Or, cum i-ai fi putut cere unui puști aflat la vârsta experimentelor, unui puști cu orizonturi atât de largi să stea pe marginea bazinului? David, deși junior, a dovedit o maturitate de invidiat. El a știut bine ce face, ca dovadă că la 200 m liber și-a înscris numele în istoria natației mondiale. Pentru el, prezența în două finale olimpice „în joacă”, așa cum i-a plăcut să tot spună, este un rezultat uriaș pentru care trebuie aplaudat, dar mai ales susținut în continuare. Paris 2024 e la doi pași!

FETELE DIN BARCA DE AUR. BA NU! FETELE DE AUR DIN BARCĂ!

Marea bucurie a Team Romania a venit în a șasea zi după deschidere, atunci când Ancuța Bodnar și Simona Radiș ne-au făcut să răgușim în tribuna de pe Sea Forest Waterway, pista de canotaj amenajată în Golful Tokyo prin amplasarea unor balize care să oprească valurile.

În serii și în semifinale, fetele au făcut adevărate curse de sănătate, terminând cu avansuri considerabile față de adversare. În finală, încă de la primele vâsle, au vrut să arate tuturor că dominația lor în proba de dublu vâsle nu este întâmplătoare.

Cu un stroc de 47-48 de bătăi pe minut, adică frecvența cu care vâsleau, ele au plecat ca din pușcă. Adversarele abia dacă reușeau un ritm de 39-40, așa că fetele noastre s-au distanțat încă din primii 500 de metri ai cursei.

La ponton le așteptau camerele de luat vederi ale reporterilor din întreaga lume. Sunt frumoase, sunt ca niște domnițe, radioase, feminine, dar palmele le sunt brăzdate de bătături pe care nici cei mai destoinici tăietori de lemne nu le au de la cozile de topor sau de la țapine.

Sunt bărbați destoinici în Vatra Moldoviței, locul de baștină al Ancuței, dar palme mai muncite ca ale ei n-ai să găsești în acel loc desprins parcă din Rai, de care a început deja să i se facă dor…

Și în ochii de turcoaz ai Simonei se citește dorul de casă, de Botoșani, de cei dragi care n-au mai văzut-o de mult. Cantonamentele la canotaj durează luni de zile. De dinainte de Anul Nou sunt plecate fetele de-acasă, mai întâi aproape o jumătate de an pe Lacul di Piediluco din Italia, apoi pe la Lucerna, la ultimul concurs al sezonului preolimpic, iar mai apoi direct în bula din baza de la Snagov, de unde s-a plecat în Japonia. Un drum lung la capătul căruia le-a așteptat aurul olimpic.

CELE MAI GRELE MEDALII

Chiar cu o zi înaintea Zilei Imnului, ele au făcut să se audă la Tokyo „Deșteaptă-te, române!”. Iar a doua zi, când ne-am dat întâlnire în Satul Olimpic purtau pe umeri un steag maaare-mare de tot. Fetele astea sunt România. România pe care o vrem, România de care să fim mândri.

În spatele lor, șase băieți ca brazii. Barca de 4 și cea de dublu rame, medaliate cu argint! Din nou medalii olimpice pentru canotajul masculin românesc, după multe decenii de absență.

Marius Cozmiuc și Ciprian Tudosă, un Yin și Yang, firi diferite, dar care formează un cuplu perfect, precum și cvartetul Vasile Țigănescu, Mugurel Semciuc, Ștefan Berariu și Cosmin Pascari, toți cu medaliile pe piept, pluteau parcă pe nori.

Ne umpluserăm noi inimile de fericire văzând fericirea lor. I-am îmbrățișat, în ciuda tuturor restricțiilor. Le-am ținut medaliile în palme cu emoție. Erau grele.

Cele mai grele medalii care s-au făcut vreodată pentru Jocurile Olimpice. Metalele prețioase fuseseră recuperate din telefoanele mobile cedate de japonezi ca pledoarie pentru reciclare, pentru a arăta grija față de resurse, pentru sustenabilitate.

Dar greutatea cea adevărată nu în raportul dintre masă și accelerația gravitațională o dădea, ci efortul băieților, perseverența lor în a urca, dimineață de dimineață, piatra de Sisif până în vârful muntelui, știind că a doua zi o vor lua de la capăt. Însă, de această dată, pe creasta muntelui i-a așteptat argintul olimpic. Și respectul unei țări întregi, care, odată la 4 ani, află că sportul nu e doar o minge rotundă după care se aleargă pe gazon.

ÎNVINGĂTORI SAU ÎNVINȘI, CU TOȚII AU FOST #CEIMAIBUNIDINTRENOI

Și, dacă tot am adus vorba, să spunem că dezamăgirea pentru ratarea calificării în fazele superioare ale turneului olimpic de fotbal nu trebuie decontată doar de tokyotricolori, cum le-am spus fotbaliștilor care, de fapt, nici n-au trecut pe la Tokyo decât la sosirea în Japonia și la plecare, după ultimul meci din grupe.

Partidele le-au disputat la Kashima și la Sapporo. Ar fi putut ajunge în capitala niponă dacă ar fi trecut de grupe. Cu un lot adunat în ultima clipă, cu fotbaliști veniți din vacanță, unii convocați fără să se fi așteptat, nu s-a reușit mare lucru.

E regretabil că argumentul reprezentării României în arena olimpică nu a contat în fața unor cluburi care au refuzat să lase jucătorii să răspundă apelului făcut de Mirel Rădoi. Acum i se cere iar capul. De parcă ar fi jucat Rădoi, sau ar fi putut să alcătuiască o altă echipă și nu s-a priceput. E fotbal, însă, iar la fotbal, ca și la politică, se pricepe oricine, nu?

Ar mai fi multe de spus despre această ciudată, dar interesantă ediție a Jocurilor Olimpice. La ora la care am trimis aceste rânduri spre redacția revistei ne aflam la jumătatea competiției. Românii mai aveau șanse la medalii. Pe unele le-am ratat.

Laura Ilie, aflată la prima sa aventură olimpică, ar fi putut face o surpriză frumoasă, dar ceea ce părea un avantaj, anume plasarea pe ultimul stand din dreapta în urma tragerii la sorți, s-a dovedit a fi un mare ghinion: intrarea cameramanilor în câmpul vizual al Laurei a determinat ca în seria a doua câteva focuri să nimerească sub 10,5, ceea ce la final a contat. Ce e 10,5? Pentru cine nu știe, 10 nu mai e focul perfect, deși e mijlocul unui punct minuscul. Zecele se împarte la rândul său în alte subdiviziuni, astfel încât focul perfect este 10,9.

Asta ca să înțelegeți unde s-a ajuns cu performanța, cât de aproape și totodată cât de departe de un titlu olimpic poți fi. Diferența dintre campionul olimpic și David Popovici, sosit al patrulea a fost de două sutimi de secundă! Nu le putem percepe, nu putem măsura distanța care se parcurge în acest timp.

O fac aparatele, aparate performante de care avem nevoie, de multe ori nu pentru a ști cine-i cel mai bun, ci căruia dintre cei mai buni din lume, greu de deosebit, să i se poată decerna un titlu, să i se poată da o medalie, pe care, poate la fel de mult, ar fi meritat-o și adversarul său.

Da, sportul înseamnă competiție cu ceilalți, dar cea mai mare competiție este cu tine însuți, competiția cu propriile limite, iar aici mulți, foarte mulți dintre sportivii români au fost învingători.

Și Larisa Iordache s-a luptat cu propriile-i limite, cu o durere groaznică, pentru că și-a dorit o finală olimpică. A obținut-o, dar a vrut mai mult. Și-a dorit o medalie. A strâns din dinți și a continuat să se antreneze. Din țară, cu Cargo, i-au fost trimise aparate de fizioterapie pentru a grăbi recuperarea. S-a făcut tot ce era posibil. Dar ultimul examen imagistic a spus altceva. Larisa a trebuit să renunțe. A făcut-o cu fair-play, anunțând înainte de intrarea în finală, nu în timpul ei, pentru a da posibilitatea următoarei clasate să îi ia locul.

Asta pentru că și Larisa, și ceilalți sportivi români, și-au însușit pe deplin îndemnul olimpic „Ai câștigat, continuă! Ai pierdut, continuă!”