Mihai Măniuțiu, în exclusivitate pentru Q Magazine: „Un oraș ca Bucureștiul ar trebui să aibă cel puțin încă 4-5 teatre ca să fie cu adevărat un oraș european”

După o absență de peste 10 ani regizorul Mihai Măniuțiu s-a întors să monteze în Capitală. În mai puțin de două luni a pregătit aici două premiere care au îmbogățit repertoriul Teatrului Nottara. Despre soarta teatrelor autohtone,  situația societății românești, evenimentele din Europa, precum și despre proiectele sale, a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Q Magazine.

Primul spectacol lansat în această toamnă la Teatrul Nottara, spectacolul „Alcool”, este un musical după poemele lui Ion Mureșan. De unde a pornit acest proiect?

Acum câțiva ani, Uniunea Scriitorilor i-a conferit Premiul pentru Cea Mai Bună Carte de poezie lui Ion Mureșan pentru volumul „Alcool”, dar eu știam multe din poemele lui dinainte. Ada Milea a compus cântece pe o parte din aceste poeme. Amândoi am hotărât să facem un spectacol melancolic, trist, dar și amuzant în același timp. Este un spectacol despre cei care sunt altfel decât noi, despre omul de lângă noi care e altfel, dar pe care-l întâlnim foarte des pe străzile Bucureștiului ori pe străzile orașelor din România. „Alcool” nu este o carte despre viciu, ci despre ce înseamnă să fii altfel. Este un spectacol amuzant și trist… dar asta am vrut. Musicalul acesta face parte din categoria spectacolelor pe care eu le numesc „divertismente metafizice”. ”Alcool” nu are un story propriu zis, story-ul este compus din fragmente, este ca un puzzle, însă cu personaje foarte bine definite.

În ultimii ani apelați din ce în ce mai mult la coregrafie în spectacolele dumneavoastră, care e motivația?

Teatrul-dans m-a atras întotdeauna, îmi place să folosesc, în spectacolele mele, elemente de teatru-dans. Pina Bausch, cea care practic a inventat formula asta de teatru, este o mare maestră. Cred că folosind elemente disparate și aducându-le într-un tot unitar nu faci decât să îmbogățești lumea spectacolului. Mișcarea, teatrul fizic, teatru-dans, muzica, sunt dintotdeauna elemente ale teatrului.

Acum lansați în premieră „Iarna”de Jon Fosse, un spectacol care beneficiază de o viziune aparte, susținută de o scenografie inedită.

Eu încerc să fac piese autentice, care să aibă rezonanță în mintea și în spiritul spectatorului. Formula în care aduc aduc acest text al lui Jon Fosse pe scenă e mai puțin uzitată la noi. Ea există în străinătate, și-a câștigat o reputație, este vorba de teatrul-instalație. ”Iarna”este o instalație, atât de lumini cât și acustică, în care sunt prinși, ca într-o capcană, protagoniștii. O capcană pe care ei o valorizează și din care nu încearcă să iasă, ci să îi dea valențe nebănuite, pe care nu le poți distinge la prima vedere când intri în sală. Este o instalație în care factorul uman este cel mai important dar, repet, elementele plastice, cele de coregrafie, de lumină și de sunet îl pun în valoare.

Când vine vorba de pregătirea unui spectacol sunteți susținătorul conceptului de „laborator de teatru”, în care ai toate condițiile și pe care nu-l părăsește nimeni, până nu se obține formula de succes. V-ați exprimat frecvent că lipsa unor astfel de condiții v-a îndepărtat de scenele din Capitală.

E foarte greu în București, spre deosebire de alte teatre din provincie, să creezi condiții de laborator sau măcar să-ți dai iluzia că lucrezi într-un laborator. Un „laborator de teatru” ar trebui să dureze 6 luni minimum. Eu nu spun că în provincie pregătirea unui spectacol durează 6 luni. Dar totuși…există teatre unde se închide sala și lucrezi concentrat cu aceea echipă, timp de 3-4 săptămâni și ești ca într-o altă lume, lumea pe care de fapt vrei să o definești și să o oferi spectatorului. Acest lucru e foarte dificil în București. Pentru că toți artiștii sunt hărțuiți, merg la televiziuni, la radio, joacă în mai multe teatre. Eu am răspuns propunerii Teatrului Nottara și am fost contaminat practic de entuziasmul debordant al directoarei Marinela Țepuș, care mi-a oferit de fapt ceea ce îmi doream și anume dacă nu condiții măcar iluzia că sunt într-un laborator de teatru. În pregătirea musicalului „Alcool” m-am bucurat mult de colaborarea cu coregrafa Vava Ștefănescu, cu artiștii Alexandru Jitea, Gabriel Răuță, Ioana Calota, Crenguța Hariton, Ada Navrot, Ada Milea, Bobo Burlăcianu, Alexandru Neag, Vladimir Ivanov, o echipă cu care m-am înțeles extraordinar și cu care am lucrat foarte intens. La fel la spectacolul „Iarna”, cu Andi Vasluianu și Catrinel Dumitrescu, împreună cu dansatorii Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu, am făcut o echipă cu care aveam senzația ca am lucrat de zeci de ori până acum. De fapt eu lucrez prima oară și cu Catrinel și cu Andi, dar comunicarea noastră este atât de bună și dedicația pentru spectacol a lor este la fel ca a mea, respectiv totală. Când întâlnesc lucruri din astea îmi revine entuziasmul pentru a monta în Capitală.

Ce părere are profesorul Mihai Măniuțiu despre sistemul de învățământ de teatru, despre tinerii artiști din România? Multe voci blamează faptul că se produc mulți absolvenți pentru o piață restrânsă.

Piața este supra-saturată peste tot și în SUA unde predau la Departamentul de Teatru al Universității californiene din Irvine. În România se întâmplă același fenomen, oferta este mult mai mare decât cererea, cu alte cuvinte am intrat în rândul lumii. Sunt foarte mulți tineri care se așteaptă ca atunci când termină școala să-și găsească un loc de muncă într-un teatru. Nu și-l găsesc! Majoritatea tinerilor vizează Bucureștiul, ceea ce într-un fel este anormal, nu vor să se ducă în provincie, să-și facă o ucenicie de un an, doi, trei. Știu că există școli foarte serioase și e bine că există. Numărul excedentar de actori, de regizori va continua să crească, ăsta e un lucru cert. Nici limitarea dinainte de 1989 nu era corectă, erau eliminate foarte multe talente. Acum, fără să fiu cinic, încerc să spun: fiecare pasăre pe limba ei câștigă sau piere. Cine e foarte bun va rezista într-un sistem foarte dur, cine e mai puțin bun clar nu va rezista. Cât ești tânăr poți să încerci mai multe lucruri, nu toți am fost făcuți ca să fim pe scândura scenei, nu toți am fost sortiți să scriem. Eu unul, dacă nu mi-aș găsi locul și nu aș putea să-mi exercit meseria nu aș persevera dincolo de trei, patru ani pentru că ar însemna doar o deprofesionalizare. Dacă nu lucrezi continuu ești doar cu numele actor sau regizor.

La Teatrul Național din Cluj 80% din artiști sunt tineri și îi susțineți. Vedeți necesară o reformă în structura teatrelor autohtone?

Oricâți tineri am angaja la TNC, oricum numărul candidaților la un post crește continuu. Chiar dacă tot Teatrul Național ar avea doar angajați tineri, ceea ce nu este normal, pentru că ne trebuie vârste în teatru, tot nu s-ar rezolva nimic. Nici dacă toate teatrele ar face asta tot nu s-ar rezolva nimic pentru că numărul de tineri actori care iese de școlile de specialitate este foarte mare. Dar un lucru este sigur: sunt prea puține teatre!

Un oraș ca Bucureștiul ar trebui să aibă cel puțin încă 4-5 teatre ca să fie cu adevărat un oraș european. Clujul ar trebui să aibă cel puțin încă 2 teatre, ca să fie un oraș cu adevărat european și așa mai departe. Adică nu cred că nevoia de teatru este satisfacută în marile orașe, în acest moment, prin numărul de săli.

Cum vedeți soarta teatrelor private? Ar trebui susținute?

Absolut ! Trebuie sprijinite, Ministerul le-a sprijinit în ultima vreme, cel puțin din câte știu. În conformitate cu performanțele pe care le obțin, instituțiile private de gen ar trebui să beneficieze de un sprijin consistent sau măcar un sprijin care să le asigure supraviețuirea. Dar repet, în funcție de performanțe!

Absența teatrelor, a instituțiilor de cultură, influențează nivelul publicului?

Nu am un studiu în acest sens, nici nu pot fi prezent în mai multe zone din țară. Nivelul nu cred că este mai scăzut decât înainte, cred că pur și simplu ofertele sunt foarte diverse și teatrul a devenit o alegere de nișă. Revin, asta și din cauza faptului că sunt prea puține teatre. Când într-un oraș mai micuț, de provincie, există un singur teatru, atunci într-adevăr te duci la un spectacol doar ca să pui smoking-ul pe tine, te duci rar. Ar trebui să fie foarte multe oferte ca să ai de unde alege, nu doar un singur teatru care să devină o ocazie socială. Existența mai multor săli ar transforma mersul la teatru în plăcere nu în conformism. Sunt convins că puterea de absorbție a publicului e foarte mare în clipa asta pentru că traversăm un moment bun. La Cluj cel puțin sălile sunt pline sau arhipline, nu am avea nici o problemă dacă am mai avea o sală de 250-300 de locuri, sunt sigur că în fiecare seară am avea public. Lipsa acestei săli de teatru în Cluj, noi, cei din TNC, o resimțim în mod acut. Cu siguranță situația nu e singulară.

Politicul nu este deloc interesat în dezvoltarea a ceva ce i se pare pe de o parte de nișă și, pe de altă parte, elitar. Numai că să nu uităm, chiar dacă cuvântul e detestat de multă lume, că elitele sunt cele care, la un moment dat, fac ca o nație să supraviețuiască sau nu.

Credeți că în acest sens efectele se vor vedea peste timp?

Absolut! Ceea ce facem noi azi se va simți, în bine sau în foarte rău, abia peste 15-20 de ani.

Ce părere aveți despre starea societății românești?

E greu să spun asta din două motive. În primul rând pentru că mă feresc să pun un diagnostic în domenii în care nu sunt specialist și în al doilea rând pentru că eu trăiesc într-un fel de tunel privilegiat când lucrez. După cum ați observat, iată ‒ pentru pregătirea celor două spectacole la Teatrul Nottara, eu de peste o lună nu am aprins televizorul, citesc știrile pe scurt, ca să nu uit pe ce lume mă aflu. Lucrez într-un fel de „tunel al iluziei”. Ce simt este că e mult mai bine decât acum câțiva ani, dar nu e destul de bine ca să nu ni se facă frică tot timpul că ne ducem spre dezastru! Am mulți prieteni care vin, o dată la 3-4 ani, din străinătate, și toți spun că e mult mai bine. Deci trebuie să-i cred! Ceea ce văd ei, cel puțin din afară, este că mergem înainte și că e tot mai bine. În același timp, din interior, eu cred că ar trebui să fie mult mai bine ca să nu ne pască mii de primejdii, care pot să devină catastrofice, de la o zi la alta.

Cum vedeți situația Europei? Mai ales că multe din aspectele care frământă continentul au început să fie transpuse în producții de teatru.

Nu știu dacă lucrurile trebuiau să ajungă aici, însă cu sigurață nu e bine ce se întâmplă. Cred că este o mare, mare problemă în clipa asta, a tuturor celor care iubesc ideea unei Europe unite și spiritul european și anume: cum facem să prezervăm valorile Europei? Să le respectăm și în același timp să nu le pierdem. Mă refer la valul de emigranți, la toleranța exagerată față de fenomenele radicale și așa mai departe. Da, în spiritul Europei acum este toleranța. Dar cât poți tolera fenomenele radicale fără să pui în primejdie spiritul Europei ? Cred că eu am mai multe întrebări decât răspunsuri la acest capitol. Și cred că în clipa asta nu există lideri destul de puternici și de carismatici, iar noi, în Europa democratică, suntem doar niște votanți: zicem din când în când ceva prin vot și atât! Cred că ar trebui să existe lideri mult mai puternici și carismatici. Probabil că se vor ivi, așa cum se întâmplă în toate perioadele de criză. Deci iată că am răspuns: traversăm o perioadă de criză, Europa este în criză.

Bineînțeles că într-un fel Europa trebuie să fie generoasă, dar nu atât de generoasă încât să nu mai știe, să nu mai fie capabilă să-și apere spiritul.

După o absență de 10 ani cum regăsiți Bucureștiul din punct de vedere teatral?

Am revenit cu plăcere și vin întotdeauna când am un contact care mă convinge, în cazul de față contactul a fost convingător, proiectul la fel și actorii cu care am lucrat sunt extraordinari. Față de București am simțit la un moment dat o distanțare. A fost o perioadă, acum 10 ani, când spuneam că adorm în sălile de spectacol din Capitală. Da, se cam dormea în săli. Acum lucrurile s-au schimbat în bine. Teatrul a evoluat, au fost regizori foarte importanți, tineri și în vârstă care au făcut aici spectacole absolut remarcabile, în momentul acesta Bucureștiul este un oraș viu sub raport teatral. În nici un caz nu pot să zic că m-am întors într-un deșert, ca să găsesc, vezi Doamne, chiar eu, o sursă de apă. Nu! M-am întors într-un oraș teatral, care se dezvoltă și care îmi oferă din când în când condițiile de lucru pe care le doresc. Sper să se întâmple la fel și la anul, la Teatrul Odeon, unde voi recidiva cu un musical semnat de Ada Milea, un proiect la care lucrăm acum, respectiv „Jurnalul lui Robinson Crusoe”.

Ce premiere mai anunță Teatrul Național din Cluj?

Am început stagiunea cu premiera „Don Juan” de Molière, în regia lui Roberto Bacci. Roberto e un regizor foarte bun, director al teatrului ERA din Pontedera. Am o enormă stimă față de el, pentru că a înființat „Institutul Grotowski” din Pontedera. M-am bucurat că a răspuns invitației mele de a lucra la Cluj unde face atât spectacole, cât și școală cu actorii. Iar la începutul lunii decembrie vom mai avea o premieră la TNC, “Portocala Mecanică” de Anthony Burgess.

Odată intrat în „laboratorul de teatru” mai are timp Mihai Măniuțiu de viața de familie? Știu că sunteți bunic…

Am un avantaj: îmi văd foarte des nepotul pentru că îi place foarte tare teatrul. Ieri a văzut pentru a doua oară „Alcool” și a stat nemișcat, are doar 4 ani și 3 luni. Este fascinat, îi place să fie în sală, uneori și pe scenă. La spectacolul „Iarna” a venit la repetiții, el numește instalația de care vă vorbeam ‒ „Peștera Magică” și adoră să stea în „zăpada caldă” a instalației. Îl las 5-10 minute să stea pe scenă, când nu avem noi treabă acolo, și este absolut fermecat. Iar eu sunt la fel de năuc și de fericit ca orice bunic care are prilvilegiul să mai aibă, din când în când, grijă de nepoțel.

În aproape 40 de ani de carieră Mihai Măniuțiu a regizat peste 100 de spectacole de teatru, majoritatea distinse cu prestigioase premii naționale și internaționale. A lucrat pe aproape toate scenele din țară, dar și în Anglia, Belgia, SUA sau Turcia. A câștigat de 3 ori Premiul pentru Cel Mai Bun Regizor, acordat de UNITER și Premiul pentru Întreaga Activitate Regizorală. A montat spectacolele de operă precum „Secretul lui Don Giovanni'', „Pescuitorii de perle'', „Tosca'' sau „Otello''. Este profesor universitar și predă la Universitatea Babeş-Bolyai, University of California Irvine (SUA).

Mihai Măniuțiu Are peste 13 volume de povestiri și poeme publicate. Este co-fondator al Teatrului Act din Capitală. Este Director al Teatrului Național din Cluj, unde a lansat Festivalul „Întâlnirile Internaționale de la Cluj”, aflat anul acesta la cea de-a 6-a ediție. Cel mai recent proiect semnat de Mihai Maniuțiu, spectacolul „Iarna”, va avea premiera joi 13 octombrie, de la ora 21.00 la Sala „George Constantin” a Teatrului Nottara.