Mişcarea Populară – un vis sau o realitate?

Nimic nu poate speria mai mult un partid politic decât certitudinea pierderii alegerilor. Dacă pentru marea masă a electorilor democrat-liberali (căci totuşi PD-L mai beneficiază de sprijinul a câtorva sute de mii de cetăţeni) spectrul Opoziţiei nu este încă bine conştientizat, pentru liderii de la vârf, posesori ai informaţiilor reale despre eşecul guvernării, ratarea anului electoral 2012 pare să fie deja o fatalitate. În spatele siguranţei arogante afişate de lideri precum Sebastian Lăzăroiu, Elena Udrea sau chiar Emil Boc se află însă o muncă febrilă pentru a modifica câte ceva din imaginea dezastruoasă a partidului.

Schimbarea de simboluri politice în scopul creşterii numărului de voturi nu este nouă, nici măcar pentru PD-L. Parcursul său a fost unul extrem de sinuos, începând cu 1990: FSN-PD-PD-L, iar fiecare schimbare de imagine a fost declanşată înaintea unor procese electorale tocmai pentru a se distanţa de eşecurile vechii construcţii politice şi a apărea în faţa electoratului doar cu moştenirea pozitivă a activităţii sale.

Este exact ceea ce încearcă şi acum PD-L: având în vedere că raportul dintre rezultatele negative şi cele pozitive este net în defavoarea democrat-liberalilor, aceştia încearcă disocierea de efectele negative ale guvernării din ultimii trei ani şi asocierea doar cu acele efecte pozitive care pot fi folosite în campania electorală. Lucru perfect posibil, dacă ţinem cont nu numai de capacitatea de propagandă pe care a dovedit-o partidul prezidenţial, dar şi de uluitoarea abilitate de uitare a electoratului.

Traian Băsescu şi schimbarea de abordare

Departe de ochii Constituţiei, la şcoala de Vară a PD-L de la Eforie Nord, preşedintele Băsescu a coborât direct în arena luptei de partid şi a cerut liderilor PD-L nu o „revopsire” a brandului partidului, ci o schimbare a abordării partidului.

Aparent într-o scădere a influenţei sale în interiorul partidului, preşedintele nu a avut succesul scontat, căci democrat-liberalii par să aplice exact contrariul: nu converg către o modificare dramatică a comportamentului politic sau a modului de raportare la forţele politice din opoziţie, ci tocmai către acea înlocuire a „învelişului exterior” despre care vorbesc toţi analiştii politici.

Mişcarea Populară (indiferent dacă va purta sau nu acest nume) sau fenomenul „Alba ca Zăpada”, va încerca probabil o „ascundere” a democrat-liberalilor sub o construcţie dublă, de natură politică, dar şi civică. Căci semnalele arată o încercare de coagulare în jurul partidului prezidenţial a cel puţin încă trei partide politice (care nici nu ar putea exista decât într-un conglomerat politic): UNPR-ul lui Gabriel Oprea (fidel angajamentului luat în faţa lui Traian Băsescu), Partidul Ecologist (care ar putea prinde astfel o nesperată gură de aer după peste un deceniu de stagnare) şi un PNŢCD complet golit de orice fel de identitate (care mai speră totuşi preluarea acelei platforme creştin-democrate despre care vorbea Teodor Baconschi). Mai mult decât atât, se speră şi în atragerea unora dintre intelectualii favorabili puterii, oferindu-le acestora o platformă mai coerentă pentru a se exprima în favoarea democrat-liberalilor fără să treacă în mod oficial în barca politică. O speranţă deşartă, am putea spune noi, atâta timp  cât oricum electoratul are clar formulate taberele în care s-au aşezat aceştia. Şi oricum, trist dar adevărat, intelectualii nu mai prezintă de mult în România acele voci sau modele în spatele cărora să se adune mari mase de oameni.

Dacă din punct de vedere macro-politic „abordarea” democrat-liberalilor ar putea constitui o schimbare benefică într-o societate politică normală, este greu de presupus că păstrarea aceloraşi lideri va putea sensibiliza electoratul la nivel micro-politic. Este greu ca în niciun an percepţia populaţiei să se schimbe aşa de brutal şi doar printr-o simplă schimbare de logo sau lozincă să nu mai asocieze numele Elenei Udrea cu noua formaţiune politică sau al lui Emil Boc cu eşecul guvernării.

Oricum, se pare că aceasta ar fi singura şansă de modificare a percepţiei publice, atâta timp cât până şi Ioan Oltean recunoştea destul de amar că „PD-L nu are în acest moment o imagine care să ne lase să dormim liniştiţi, este o imagine neatractivă în multe privinţe, dar acest lucru se datorează criticii nejustificate […] Imaginea noastră este în multe privinţe neatractivă. Noi însă credem că această neatractivitate nu are justificările cele mai profunde”.

Şi totuşi, ceea ce trec cu vederea liderii democrat-liberali, dacă chiar se gândesc serios la o asemenea variantă de evitare a decontului politic negativ, este faptul că chiar aşa firav cum este mentalul colectiv, nu se pot uita prea desele înlocuiri de curente politice şi de doctrină pe care le-a suferit PD-L. De la doctrina fesenistă la cea stângistă, mai apoi din Internaţionala Socialistă către doctrina liberală, ca acum să vedem şi o trecere către mişcarea Populară, credem că deja  schimbările sunt prea dese pentru a avea imaginea unui partid cu o orientare coerentă. Credem că este mai mult o încercare constantă de a permite aceluiaşi grup de oameni să rămână în sfera puterii. În fond, cine mai crede în vreo doctrină politică în România?