Naționalul amintirilor. O lansare și o retragere

Două momente au marcat Teatrul Național în ultima săptămână: lansarea volumului „Adela – Tot ce mi-am dorit” și retragerea din viața teatrală a actorului Costel Constantin.

• Mediocritatea în era AI. De ce doar profesioniștii adaptabili vor supraviețui transformǎrii digitale
• MApN: O dronă rusească s-a prăbușit în Galați
• Rolls-Royce SMR și CEZ deschid un nou capitol în energia nuclearǎ a Cehiei
• Nazare a anunțat desființarea unui număr important de sedii ale ANAF
• Tuneluri Hezbollah ascunse sub un magazin de haine

Actori, regizori, directori de teatru, colegi de generație ai actriței Adela Mărculescu au animat Foaierul Tapiseria în dimineața zilei de sâmbătă, 10 iunie. Flori, zâmbete, îmbrățișări, revederi emoționante, nostalgie, amintiri. Mai simplu spus, o atmosferă electrizantă și benefică. Eroina evenimentului: Adela Mărculescu, una dintre ultimele mari Doamne ale teatrului românesc.

Ion Moldovan recidivează și oferă cititorului doritor să rememoreze sau să afle crâmpeie din viața marilor actori ai scenei românești încă un volum, dedicat de această dată celei care a întruchipat-o pe Epancina Aglaia („Idiotul” de F.M Dostoievski), pe Ana în „Take, Ianke și Cadîr”, pe Casandra în „Troienele” de Sartre, pe Gabrielle în „Danton” de Camil Petrescu și chiar și pe Chiriachița din „Titanic vals” de Tudor Mușatescu.

„Adela- Tot ce mi-am dorit” este, în fapt un interviu-gigant cu Adela Mărculescu, cea care obișnuia să spună că dacă i se ia scena, poate să moară pentru că fără teatru nu poate trăi. Prefața cărții, semnată de Dinu Săraru sintetizează foarte bine ce a însemnat Adela Mărculescu pentru prima scenă a țării.

„Adevărul este – o spun acum, la capătul a peste şaizeci de ani petrecuţi în lumea teatrului, cronicar împătimit, director mistuit de misterul inepuizabil al culiselor, fascinat de luminile rampei, îmbătat de gloria apaluzelor unei săli burduşită de public, ridicată în picioare, cu ochii în lacrimi de fericirea dăruită de iluzia vieţii trăită odată cu actorii şi la aceeaşi intensitate cu ei – adevărul este că au fost, întotdeauna, puţine Mari Doamne pe scena de scândură, de altfel ca şi în viaţa reală. Nici Reginele nu au fost întotdeauna, Regina! Harul de a fi Mare Doamnă pe scenă este atât de rar, ca şi în viaţă. Am văzut rar o biată Mama Curaj jucată de o Mare Doamnă a scenei, ca Hélène Weigel!
Adela Mărculescu s-a născut şi cu Harul, şi cu Parfumul unei mari Doamne. Eu am văzut-o şi foarte tânără, răspândind efluviile tinereţii abia ţinută în frâu, cu aceeaşi distincţie şi cu acelaşi parfum aristocratic cu care ne cucereşte şi azi, Societară de onoare a Naţionalului Bucureştean!
Să ne mai mirăm că mai ieri, alaltăieri, juca, şi cu o dezinvoltură fără drept de apel, o îndrăgostită în pragul primei maternităţi dinaintea epuizării adolescenţei?! Eram director al Naţionalului când am fost chemat la o repetiţie generală a unei piese cu Adela într-un astfel de rol ,,aprobat’’ chiar de mine şi am fost gata să întreb, la intrarea ei în scenă, vijelioasă şi, repet, parfumată: ,,Cine e, domnule, fata asta?!’’
Această tinereţe fără bătrâneţe este un mare atuu al rarelor Mari Doamne ale scenei de scândură.
Dar Adela Mărculescu a mai fost dăruită, mare dar, ca şi darul distincţiei aristocratice, cu unul dintre cele mai frumoase glasuri ascultate vreodată pe scena Naţionalului, de o catifelare atât de subtil şi, iar, de parfumat învăluitoare, mângâietoare, îmbătătoare pentru îndrăgostiţi, capabil să te facă să ieşi din sala de teatru, să pleci acasă cu el, îndrăgostit de pro-funzimea lui, ca de adâncimea unei fântâni salvatoare în miezul arşiţei.
Cu acest glas a venit, întotdeauna, şi vine şi azi, Adela Mărculescu la întâlnirea cu tragedia greacă şi cu drama americană şi cu poezia catolică a unui Claudel. Adela Mărculescu este şi va rămâne astfel şi o strălucită recitatoare a Poeziei. În sfârşit, o Mare Doamnă a Naţionalului, iar la noi, ca şi pentru mine, Naţionalul este unul singur, Teatrul cel Mare, ctitorit la 1852 pe Podul Mogoşoaiei, unul singur până azi, pe scena de scândură pe care joacă azi Adela Mărculescu!”, a scris Dinu Săraru în prefața volumului semnat de Ion Moldovan.

Această lansare matinală a adunat pentru aproape două ore oameni care cu adevărat au respirat teatrul, l-au iubit și l-au slujit cu credință. În public se afla Simona Bondoc. Pe podiumul amenajat în foaier se afla, alături de Adela Mărculescu și Ion Moldovan, cel de-al 44-lea director al Teatrului Național: Dinu Săraru. Elegant, cu pălăria devenită brand pentru el, scriitorul care și-a petrecut 60 de ani în lumea teatrului a acceptat invitația actriței omagiate, acesta fiind un prilej pentru domnia sa de a-și lua rămas bun de la teatrul pe care l-a condus și onorat timp de patru ani.

Pe micuța scenă se aflau și Marius Bodochi, directorul artistic al TNB, Dan Puric, unul dintre marii actori de teatru, regizorul Puiu Șerban și actorul și regizorul Dan Tudor. Din partea ministerului Culturii nu a venit, așa cum se anunțase, Lucian Romașcanu (probabil pentru că era prins în vârtejul rotativei), ci secretarul de stat Janos Demeter, care a și înmânat o diplomă celebrei actrițe a Naționalului.

Dan Puric, în alocuțiunea sa, a ținut să treacă prin toată istoria Teatrului aducând astfel un omagiu și celor care au fost, nu numai celor care sunt. Puric a dat totuși un verdict: Dinu Săraru, 91 de ani, a fost cel mai mare director de teatru.

Adela Mărculescu, vizibil emoționată, a avut cea mai scurtă intervenție în cadrul acestui eveniment.

Adio, teatru!

La o săptămână de la această întâmplare culturală avea să se petreacă încă un eveniment emoționant și trist: actorul Costel Constantin și-a luat adio de la scenă. După a 225-a reprezentație a spectacolului „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu (regia Dan Tudor) și după 60 de ani de slujire neîntreruptă a scenei și ecranului românesc, actorul Costel Constantin, în vârstă de 80 de ani și-a anunțat retragerea din teatru.

Costel Constantin a făcut roluri memorabile pe scena Naționalului bucureștean. Lista este lungă. Din această cauză, am să mă limitez în a aminti două roluri pe care Costel Constantin le-a interpretat magistral: Randle Mc Murphy din „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (1982) și Ștefan cel Mare din „Apus de soare” de Barbu Ștefănescu Delavrancea (2004). Cu acest din urmă rol, a intrat în galeria marilor actori români care l-au întrupat pe iconicul personaj: Constantin Nottara şi George Calboreanu.

Odată cu retragerea lui Costel Constantin se mai „subțiază” batalionul vechii generații de actori care au făcut din teatrul românesc ceea ce este astăzi. Ștafeta a fost predată. Rămâne ca generațiile noi de actori să nu uite și să respecte îndemnul lui Ienăchiță Văcărescu.

„V-am dat teatru, vi-l păziţi

Ca un lăcaş de muze;

Cu el curînd veţi fi vestiţi

Prin veşti departe duse

Cu el năravuri îndreptaţi,

Daţi ascuţiri la minte,

Podoabe limbei noastre daţi

Cu româneşti cuvinte!”