Nato nu ne poate apăra de noi

După 27 de ani, 4 instituții cu sediile aflate în București, într-un perimetru de 5 kilometri pătrați, nu sunt capabile să răspundă în mod omogen la două întrebări existențiale pentru România.

Care sunt provocările la care NATO trebuie să se adapteze? Și care este interesul nostru fundamental într-o alianță adaptată provocărilor prezentului?

Am întrebat în stânga și în dreapta spectrului decizional și instituțional cum se vede NATO de la București și ce vrem noi de la NATO, indiferent de cum va arăta alianța în urma transformărilor pe care și le impune. Nu am întrebat partide, nu am întrebat lideri mai mult sau mai puțin „vremelnici”, ci am întrebat instituții: MApN, MAE, Administrația Prezidențială și Delegația Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a NATO. Guvern, președinte, parlament.

Secretarul General NATO Jens Stoltenberg și Președintele României, Klaus Iohannis

SCHIMBĂRI REGIONALE ȘI GLOBALE CE IMPUN COERENȚĂ INSTITUȚIONALĂ

Premisa acestei incursiuni în cadrul conceptual cu care factorii decizionali interni lucrează este că statul român are nevoie acum, mai mult ca niciodată, de o politică externă coerentă, iar aspectele verificate sunt capacitatea de a exprima idei în mod coerent și structurat, gradul de concretețe al elementelor prezentate și, în mod global, omogenitatea sau eterogenitatea rezultată din suprapunerea viziunilor exprimate de instituțiile respondente.

Cele mai importante 3 provocări concrete ale mediului internațional de securitate actual la care Alianța Nord-Atlantică trebuie să se adapteze sunt…

Anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea de către Federaţia Rusă şi militarizarea acesteia, migrația masivă către Europa și emergența unei tendințe globale către multipolaritate, potrivit Ministerului Apărării Naționale. Din modul în care este formulat și structurat răspunsul reiese că instituția analizează NATO atât prin perspectiva proceselor din regiune, cât și în dinamica tendințelor globale, identificând trei provocări externe la care NATO are a se adapta și răspunzând la întrebare.

PRIMUL NON-RĂSPUNS

Ministerul de Externe, pilon al continuității politicii externe a statului și instrument de coordonare la nivel politic cu restul membrilor alianței răspunde printr-o expunere greoaie a unor elemente de tip „alianța se adaptează”, are „rol fundamental”, „parteneriatul transatlantic este important” – adică… tot; sau, cu de toate. În fapt, comunicând într-o manieră abstractizat-expansivă și dezinteresat-descriptivă MAE nu reușește să răspundă la întrebare. După trecerea în revistă a măsurilor luate de NATO ulterior Summit-urilor din Țara Galilor și Varșovia, deslușim că provocarea pentru NATO ar veni din „deteriorarea semnificativă a situației atât în vecinătatea estică, cât și în vecinătatea sudică”, adică cele trei provocări sunt de fapt una și provin din est și sud.

Evoluțiile din Vecinătatea Estică, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, emergenţa grupărilor teroriste și potenţialul de escaladare a competiţiei dintre puterile globale şi actorii regionali ar fi provocările externe la adresa alianței, potrivit Administrației Prezidențiale. Interesant și de notat că instituția introduce în discuție și o provocare internă a Alianței, respectiv cea a pericolului latent de diluare a coeziunii politice, ca principală vulnerabilitate generată de poziţiile divergente cu privire la acelaşi dosar şi de percepţiile diferite asupra ameninţărilor externe şi securităţii interne.

Reprezentanții Parlamentului în Adunarea Parlamentară a NATO nu au răspuns. Deși diplomația parlamentară – mai ales la nivelul NATO – joacă un rol fundamental, întrucât alianța se bazează și pe componente de ordin politico-economic și legislativ.

Interesul nostru fundamental într-o alianță care se adaptează provocărilor prezentului este…

Prezenţa înaintată pe flancul de est al NATO, respectiv prezenţa înaintată adaptată pentru regiunea Mării Negre. Potrivit MApN, acesta este interesul național al României și principala prioritate a Bucureştiului la nivelul alianţei.

Secretarul de Stat al MAE, George Ciamba, si Secretarul General al NATO, Rose Gottemoeller

AL DOILEA NON-RĂSPUNS

În viziunea MAE, România urmărește în principal „consolidarea unităţii şi solidarităţii Aliate, pe baza unei relaţii transatlantice solide”, „adoptarea de măsuri concrete, ferme, de natură să evidenţieze faptul că Alianţa Nord-Atlantică este pregătită să asigure apărarea colectivă a tuturor statelor membre, inclusiv a aliaţilor estici”, „aprofundarea cooperării cu partenerii din proximitatea NATO, cu acordarea unei atenţii corespunzătoare ţărilor vecine, precum Ucraina, Georgia, R. Moldova, statele din Balcanii de Vest” și, în fine, „consolidarea apărării colective a flancului estic al NATO, printr-o prezenţă aliată robustă, predictibilă şi coerentă pe întregul flanc estic, care acoperă şi zona Mării Negre”. Din nou, trans-atlantism și precizări deductiv-evidente („alianța să se apere integral, deci și în est”). Interesul prioritar al statului nu reiese. MAE nu răspunde la întrebare.

Administrația Prezidențială consideră că interesul României este să-și consolideze capacitatea de apărare, făcând trimitere la un obiectiv operațional de îndeplinit în acest sens – modernizarea industriei româneşti de apărare şi a dotărilor armatei noastre, și, odată cu acestea, să-și crească profilul și relevanța țării în cadrul aliat.

Reprezentanții Parlamentului în Adunarea Parlamentară a NATO nu au răspuns.

UN SUBIECT VULNERABIL LA DIVERSITATE

Dincolo de tușele personalizate, viziunile actorilor instituționali interni privind răspunsurile la aceste două întrebări sunt destul de diverse în raport cu importanța subiectului și a domeniului.

Ministerul Apărării Naționale vede NATO în lume. Interesul României este identificat după o analiză a ansamblului tabloului relațiilor internaționale, la fel ca și situațiile care constituie provocări la adresa NATO și în fața cărora alianța are nevoie de agilitate și adaptare. Pilonul central este prezența aliată consolidată în regiune.

Administrația Prezidențială privește și în interiorul alianței. Interesul României este identificat după o analiză ceva mai complexă, care înglobează și dimensiunea internă a alianței. Un potențial curent de divergență între aliați sau un blocaj ori o îngreunare a mecanismului decizional intern împing președinția spre o abordare cu puternice accente pragmatice, cu trimiteri clare și explicite către industria de apărare. Pilonul principal este înzestrarea armatei române, cu dezvoltarea industriei de apărare ca oportunitate în context.

Ministerul de Externe vede lumea prin NATO. Abstract și ideal însă, și de multe ori peste puterea noastră ca națiune. Complex. Paradoxal, înțelegem să identificăm interese ale noastre în aspecte a căror modificare în bine sau în rău nu depinde de noi. Răul vine din est și sud, iar interesul nostru național este să fie bine în lume. O abordare greu de înțeles.

Reprezentanții Parlamentului în Adunarea Parlamentară a NATO nu au răspuns.

LESSONS LEARNED 

Prima lecție pe care am învățat-o este că nu ne putem baza doar pe cuvântul uneia dintre aceste instituții, și acesta nu pentru că ar exista răspuns corect sau răspuns greșit, ci pentru că răspunsurile nu sunt suficient de aliniate în raport cu sine qua non-urile politicii de apărare.

A doua lecție este că structura, coerența și concretețea în exprimarea instituțională internă corelează puternic cu militarizarea, ceea ce privit izolat poate fi considerat un plus dar, la nivelul unui eșafodaj instituțional mai variat, devine un minus întrucât incapacității de analiză și sinteză n-ar trebui să i se răspundă prin militarizare.

În vreme ce Președintele României și Ministerul Apărării (parte a Guvernului) au analize semnificativ apropiate iar obiectivele identificate coincid în mare măsură deși cele două entități nu fac parte din același organism constituțional, distanța dintre aceste analize și cea a Ministerului de Externe (parte din Guvern, alături de MApN) nu poate fi explicată decât prin ceea ce se petrece strict la nivelul MAE. A treia lecție este că omogenitatea obiectivelor naționale corelează în primul rând cu capacitatea instituțională individuală, și abia în plan secund cu coordonarea dintre instituții. Acest fenomen ar putea explica și lipsa unui proiect de țară.

Dacă privim în istoricul recent al Ministerului de Externe, se observă că indiferent de conducere instituția a înregistrat un deficit vădit de viziune. În timp ce instituțiile similare din alte state europene au o atitudine pro-activă în raport cu diferite evenimente, procese sau subiecte larg dezbătute în presa internațională, educându-și cetățenii în legătură cu aspectele de acest gen, în România principalul element de interacțiune este “alerta de călătorie”, de parcă ne-am duce toată ziua-bună-ziua prin Sudanul de Sud, urmată de “întrevederile ministrului” cu diverse personaje, întâlniri în care “se discută“, “se face vorbire“, “se reafirmă“, dar nu se stabilește ceva concret. În acest ritm, cel mai probabil este ca mandatul României la conducerea UE să fie unul sub-mediocru, urmând a ne reconfirma statutul peiorativ de “estici” sau de “stat fost comunist”.

MApN și Administrația Prezidențială dau dovadă de coerență și concretețe, având viziuni pragmatice și în mare măsură aliniate, capitole la care MAE pare că a rămas în urmă.

La sfârșitul zilei, vedem că într-un perimetru de 5 kilometri pătrați din capitală, 4 instituții care dețin cheia apărării României par a sta ascunse după propriile ziduri. Dintre acestea, doar 3 s-au arătat interesate să răspundă la două întrebări existențiale pentru România. Viziunile MApN și Administrației Prezidențiale se suprapun în mare măsură, ceea ce este încurajator. MAE pare că nu reușește să se integreze în peisaj, iar Parlamentul lipsește cu desăvârșire, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă putem performa la operă cu o voce de aliat afectată de variații și cu o orchestră incompletă.