Nemuritorul, în viziunea marilor români

Genialitatea lui Eminescu a impresionat și a marcat profund şi personalităţile care i-au succedat autorului Luceafărului.

Cioran: L-am idolatrizat întotdeauna

„L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu, și dacă n-am comentat niciodată opera lui este pentru că viziunea lui despre lume îmi este foarte apropiată. Tot ce este negativ în el, tot ce este spaimă în lume, eu în el o regăsesc. Nimic nu te paralizează în așa măsură pe cât afinitatea întemeiată pe admirație”, mărturisea Emil Cioran.

La rândul său, Zoe Dumitrescu Bușulenga spunea: „Cu Eminescu apare în literatura europeană ultimul mare poet romantic, păstrând în existența și opera sa conturul caracteristic al dramei artiștilor romantici.”

I.L. Caragiale: Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană

„Eminescu era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

Noica: Mai viu decât Shakespeare și Goethe

„La scara culturii noastre, funcția lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia, sau a lui Goethe în Germania. Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârși cu cel de nediferențiere totală. Însă ca și folclorul nostru, Eminescu este un fenomen originar”, spunea Constantin Noica despre inegalabilul poet. La rândul său, Mircea Eliade îl evocă astfel pe acesta: „Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.”

Vlahuță: Un reformator

Un alt scriitor de seamă, Alexandru Vlahuță, îl descria astfel pe ultimul mare romantic al Europei: „Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură așa de vastă și o originalitate atât de marcantă. În poezia noastră dulceagă și destul de ofticoasă, versul lui Eminescu se detașează într-un relief izbitor. Simți îndată că ai de-a face c-un reformator… E o necunoscută vibrare de gândire și de sentiment. Altă limbă, altă viață, cuvintele au suflet, culoare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară și ce frumuseți ritmice, neatinse încă până la el!”

Iorga: Întruparea literară a conștiinței românești

„Eminescu e întruparea literară a conștiinței românești, una și nedespărțită”, afirma marele istoric Nicolae Iorga, pentru ca poetul Ștefan Augustin Doinaș să mărturisească: „Eminescu a fost și rămâne cea mai copleșitoare mărturie despre forma inegalabilă pe care o poate atinge geniul creator românesc, atunci când se alimentează din adâncimile fertile și insondabile ale unui fond autentic”.

Pe de altă parte, Garabet Ibrăileanu preciza: „Ca și muzica, poezia lui Eminescu scoate din enormul inconștient stări nebănuite de suflet, pe care le lasă cu nelămuritul lor și, exprimând inexprimabilul, ne face cunoscut, în clipe de fulger, profund sufletul nostru”.

Povestea lui

Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850, în Ipotești, județul Botoșani. A fost al şaptelea copil din cei 11 ai căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici. Îşi petrece copilăria la  Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi natura. Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani – la tribunal şi primărie – sau pribegeşte cu trupa Tardini Vlădicescu. În ianuarie, la moartea profesorului său de limba română scrie poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”. În scurt timp va debuta în revista lui Iosif Vulcan – cel care îi schimbă numele în Mihai Eminescu –, „Familia”, cu poezia „De-aş avea”.

Întâlnirea providențială cu I.L. Caragiale

Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi – Sibiu – Giurgiu- Bucureşti. Intenţionează să-şi continue studiile, însă nu reușește și ajunge sufleor şi copist în trupa lui Iorgu Caragiali și mai apoi la Teatrul Naţional. În acele zile are loc o întâlnire providențială, cea dintre Mihai Eminescu și I.L. Caragiale, una care va schimba istoria literaturii române. Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filosofie şi Drept,  dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul societăţilor studenţeşti și se împrieteneşte cu Ioan Slavici. Tot aici o cunoaşte și pe Veronica Micle și începe colaborarea la „Convorbiri Literare”.

Revenirea în țară, prietenia cu Creangă, anii de publicistică

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filosofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene. Se întoarce în ţară și se stabilește la Iaşi pentru următorii trei ani (1874-1877). Aici va fi director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul „Curierul de Iaşi” și, între timp, devine bun prieten cu Ion Creangă, pe care îl introduce la Junimea. În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 va fi redactor, apoi redactor-şef la ziarul „Timpul”. Este momentul în care Eminescu desfăşoară o activitate publicistică excepţională și își scrie marile sale poeme.

Boala și sfârșitul

Tot mai surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav în iunie 1883 și este internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie îi apare volumul „Poezii” – singurul volum tipărit în timpul vieţii sale. În următorii șase ani nu va mai scrie aproape deloc. Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase la 15 iunie 1889 în casa de sănătate a doctorului Şuţu, fiind înmormântat la Bucureşti, în Cimitirul Bellu.