books-wallpaper-books-to-read-28990406-1024-768

Ei bine, este adevărat.

www.fanpop.com
Comentatorii Q Magazine

O carte pe an

Peste jumatate dintre români nu au citit nici măcar o carte în acest an, arată un sondaj realizat de Institutul Român de Studii Sociale (IRSS). Doar 15% dintre cei care au răspuns la sondaj au citit 5 sau peste 5 cărți, 21% au terminat de citit 1-2 cărti, iar 11% au citit 3-4 cărți în 2012.

Sondajul arată că 32% dintre cei cu vârstele între 18 și 30 de ani nu au citit nicio carte, 49% dintre cei din segmentul 31-55 de ani și 68% dintre seniorii de peste 55 de ani.

O carte este mai importantă decât o valiză cu bani, mai importantă decât un mănunchi de buni sfătuitori şi mai importantă chiar decât o cutie plină cu medicamente. Există momente în viaţa noastră, a tuturora, în care neaşteptatul, neprevăzutul, criza, aduc suferinţă, durere, boală, singurătate. Decepţie. tristeţe. Regrete. Există momente în care trebuie să decidem ce facem pentru noi, pentru sufletul nostru, şi ce putem accepta pentru a ne ajuta, singuri, să depăşim un şoc. O veste. O dispariţie. Un gol.

În asemenea cazuri, nimic nu ne poate, practic, salva: nici toate bogăţiile din lume, nici toate „relaţiile” pe care poate le-am făcut în decursul existenţei noastre, şi nici măcar accesul la cei mai buni medici din lume. Pentru aceia dintre noi care ne putem permite acest lux. În asemenea momente, singura salvare pentru a ne opri căderea, a ne reface să căpătăm curaj şi pentru a zâmbi, pentru a putea merge mai departe găsind resursele de înţelepciune care ne lipsesc, salvarea se numeşte… cartea de căpătâi. Sau cărţile de căpătâi. Cele care ne fac mai buni, mai curajoşi, mai stoici, mai… altfel. Se spune că românii anului 2012 au ajuns să nu mai citească. Dar la fel de bine se spune că acolo unde nu mai există speranţă există cărţi, iar poveştile gen „ce aţi lua cu dvs. pe o insulă pustie?” conţin întotdeauna în răspuns un titlu de carte. Q Magazine, în colaborare cu Matei Martin, Marius Chivu şi Mircea Vasilescu, de la Dilema Veche, vă propune,

10 cărți străine/traduceri ale anului 2012

1.     Mo Yan, „Obosit de viaţă, obosit de moarte”, traducere de Dinu Luca, Editura Humanitas

obosit-de-viata-obosit-de-moarte_1_fullsize

În octombrie, atunci când Comitetul Nobel anunţa câștigătorul premiului pe anul 2012, cititori din lumea întreagă au căutat pe Google numele său: Mo Yan. Autor al unei opere destul de vaste, dar tradusă şi publicată doar parţial în Occident, Mo Yan nu conta printre favoriţi la prestigioasa distincţie literară. Nu pentru că romanele sale nu ar fi meritat-o, poate, ci pentru că aparţine unui părţi a lumii care s-a izolat – printre altele, şi datorită cenzurii, a confiscării mesajului literar de către politică – de restul civilizaţiei. Premierea lui Mo Yan a fost deci o surpriză pentru mainstreamul literar occidental. Laureatul trece drept un om apropiat regimului de la Beijing  (este şi vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor). Comitetul Nobel pentru Literatură a fost criticat pentru această alegere: scriitorul Liao Yiwu, aflat în exil, îl consideră pe Mo Yan un „poet de stat”. Şi Herta Müller consideră premierea lui „o catastrofă”. După cum însuşi a afirmat, într-un interviu, Mo Yan a început să scrie „ca să scape de sărăcie” şi a continuat să o facă – după ce a văzut că are succes – pentru că a simţit că are ceva de spus. Autorul nu s-a temut să includă critica socială în scrierile sale, însă a fost întotdeauna „atent să nu depăşească limita a ceea ce guvernul ar fi considerat inacceptabil” – notează The New York Times. Mo Yan este un pseudonim care în limba chineză înseamnă „A nu vorbi”. În „Obosit de viaţă, obosit de moarte”, scriitorul vorbeşte. Cartea sa poate fi citită şi ca o critică a regimului lui Mao Zedung. În anii 50, un ţăran este ucis de comunişti pentru ca pământul său să poată fi redistribuit. Yama, zeul morţii, îi permite lui Ximen Nao să se întoarcă printre cei vii. Dar înainte să ajungă din nou printre ai săi, Ximen Nao trebuie mai întâi să treacă printr-un şir de reîncarnări: măgar, vită, porc, câine şi maimuţă. Probabil că termenul de bildungsroman (roman de formare) nu se mai potriveşte; şi nici saga de familie nu acoperă întru totul această carte. Critica socială se regăseşte însă în această parabolă. Aproape îţi vine să crezi că autorul e un disident. Nu, nu este. La decernarea premiului, Mo Yan, cel care „nu vorbeşte”, a susţinut că „cenzura este la fel de necesară ca şi controlul pe aeroport”. Avea dreptate Herta Müller.

2.    Salman Rushdie, „Joseph Anton, Memorii ”, traducere de Dana Crăciun, Editura Polirom

salman-rushdie-1050x700

Nu e tocmai jurnal, dar nici o carte de ficţiune nu e, cu siguranţă. Condamnat la moarte de Ayatolahul Komeini după publicarea romanului Versete satanice, Rushdie a trebuit să se ascundă, ani în şir; aflat sub protecţia serviciilor secrete britanice, autorul a publicat în continuare, ba chiar a avut şi câteva apariţii publice, cu ocazia unor conferinţe, a târgurilor de carte, a unor festivaluri importante. Condamnarea sa pentru insultă la adresa Islamului l-a urmărit însă multă vreme. Şi nu a scăpat aproape nici unui recenzor. Practic, de cîte ori se scria despre Salam Rushdie se menţiona „cel condamnat la moarte”. Din fericire, a scăpat basma curată – ba chiar a apucat să şi scrie această poveste palpitantă despre cum a s-a ascuns, sub numele conspirativ Joseph Anton, de militanţii islamici. Acest pseudojurnal („pseudo”, pentru că e scris la persoana a treia) ilustrează angoasele şi indignările unui scriitor condamnat să tacă. În 2006, el a oferit universităţii Emroy din Atlanta o serie de manuscrise, scrisori şi fotografii (relevante pentru acea perioadă) care au făcut obiectul unei expoziţii.

3.     Don DeLillo, „Cosmopolis”, traducere de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom

coperta-cosmopolis

Don DeLillo este, indiscutabil, unul dintre cei mai mari romancieri americani de azi. Un tip merge cu maşina la frizer. Pe (foarte) scurt, cam ăsta e plotul romanului. Cum? Nu e destul? Ah, nu v-am spus că tipul, pe care îl cheamă Eric Packer, e multimiliardar, conduce un imperiu financiar, e obsedat de cursul acţiunilor la bursă şi de fluctuaţiile valorilor, e un control-freak care-şi terorizează angajaţii şi-un soi de guru al economiei care emite teorii îngrijorătoare despre lumea în care trăim stând mai tot timpul tolănit pe bancheta din spate a limuzinei sale blindate în timp ce se îndreaptă, din cartierul plin cu zgârie-nori în care se află compania, către periferiile New York-ului, străbătând un oraş aflat sub asediul militanţilor anti-globalizare, spre frizeria în care obişnuia să se tundă când era copil. Povestea asta angoasantă, ea poate fi citită şi ca o parabolă despre mărirea şi decăderea finanţelor mondiale, a stat şi la baza unui film nu mai puţin celebru ca romanul însuşi. Un film de David Cronenberg, fireşte, probabil cineastul cu cel mai ascuţit simţ al distopiei.

4.     Ismail Kadare, „Cronică în piatră. Vremea nebuniei”, traducere de Marius Dobrescu, Editura Humanitas

Ismail-Kadare__Cronica-in-piatra-Vremea-nebuniei__973-689-481-7-785334223000

Cele două poveşti se suprapun perfect, ca într-un joc de puzzle. Şi-aceste două piese se îmbină, la rândul lor, cu altele şi altele. Cărţile lui Ismail Kadare compun o imagine a Albaniei de azi şi de ieri. Nu e o fotografie, ci mai degrabă un colaj. Acest prozator de geniu se joacă subtil cu uneltele ficţiunii, pictează în tuşe fine portrete şi peisaje, construieşte o scenografie fantastică pentru o dramă pe care istoria nu a putut-o explica.

5.     Amos Oz, „Muntele Sfatului Rău”, traducere de Any Shilon, Editura Humanitas Fiction

muntele-sfatului-rau_1_fullsize

Ceea ce transpare din toate cărţile lui Amos Oz, fără excepţie, este dragostea de oameni şi dragostea de viaţă. Numai cineva care iubeşte viaţa şi oamenii cu o disponibilitate inteligentă infinită pentru nenumăratele feluri în care se manifestă natura umană, poate scrie cu sensibilitate la detaliile cotidianului, cu umor fin, cu atenţie la mişcările subtile ale sufletului – calităţi cu care autorul Amos Oz este înzestrat din plin. La acestea se adaugă un talent remarcabil şi o ştiinţă de a povesti dobândită printr-o experienţă îndelungată a scrisului dar şi a trăitului foarte aproape de ceilalţi – Amos Oz a locuit peste treizeci de ani într-un kibbutz (unde a practicat agricultura şi a predat la liceul local), experienţă pe care o consideră şcoala sa de prozator.

6.     John Cheever, „Povestiri. Integrala prozei scurte”, traducere de Ciprian Şiulea, Editura Polirom

povestiri-integrala-prozei-scurte_1_fullsize

Supranumit de criticii de peste ocean „Cehov al suburbiilor”, scriitorul american John Cheever şi-a câștigat notorietatea de maestru al prozei scurte într-o ţară în care această specie este la mare preţ, atât printre cititori, cât şi printre autori (spre deosebire de Europa). Numitorul comun al prozelor sale este, fără doar şi poate, ironia. Ironie cu accente de sarcasm şi cinism, nu de puţine ori. Ironia ca formă de rezistenţă a naratorului la realitatea descrisă, ironia ca formă de expresie artistică a autorului, ironia ca soluţie de adaptare la viaţă.

7.     Zeruya Shalev, „Fărâme de viaţă”, traducere de Ioana Petridean, Editura Polirom

farame-de-viata_1_fullsize

„Fărâme de viaţă” nu e o cronică de familie propriu-zisă, deşi, una peste alta, despre asta e vorba: despre cum pot degenera relaţiile din prea multă iubire. Zeruya Shalev scrie un roman psihologic de o fineţe pe care doar celelalte cărţi ale autoarei o pot egala. Suspansul se naşte din cuvinte aruncate de eroi chipurile la întâmplare şi din tăcerile pline de înţeles. Fundalul poate părea gri, însă autoarea însăşi crede că povestea e plină de speranţă, poate prea optimistă. Vor reuşi Avner şi Dina să facă ceea ce mama Hemda Horowitz n-a fost în stare?

8.     Bob Dylan, „Suflare de vânt”, 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas

image-2012-12-5-13752246-70-bob-dylan-suflare-vant-100-poeme-traduse-mircea-cartarescu

Bob Dylan trece drept unul dintre cei mai influenţi oameni din istoria – şi prezentul – muzicii rock. Cântecele sale au devenit imnuri, vocea sa guturală e imitată de numeroşi artişti, textele sale sunt preluate, în chip de sloganuri, de diverşi activişti anti-globalizare. E mai cunoscut ca muzician decât ca poet, chiar dacă muzica sa e, poate, mai puţin valoroasă decât versurile care o ilustrează. Oricum, Bob Dylan n-ar fi fost astăzi cine este dacă n-ar fi ştiut să răspundă, cu o formidabilă forţă poetică, nedreptăţilor epocii în care trăieşte. E un poet angajat, un spirit civic, un fel de trubadur contemporan; un cameleon cu chip uman care poate într-o clipă să arunce mantaua de tragedian pentru a se transforma în clovn (sau invers). În traducerea reverenţioasă a poetului Mircea Cărtărescu, Dylan cântă, în sfârșit, şi în româneşte. Şi sună minunat.

9.     Sofi Oksanen, „Vacile lui Stalin”, traducere de Sigrid Crăsnean, Editura Polirom

vacile-lui-stalin

O dramă a identităţii: două imigrante din Estonia trebuie să-şi ascundă adevărata origine pentru a fi acceptate în Finlanda. Sofi Oksanen se joacă în acest roman cu toate clişeele posibile despre imigranţi, dar şi cu resorturile multiculturalismului şi ale politicilor de integrare. Un roman cu substrat politic despre nişte poveşti cît se poate de umane, scris pe tonul tăios al unei autoare care a trebuit să le suporte pe toate înainte să devină cetăţeancă finlandeză bine integrată. Astăzi, autoarea e una dintre cele mai cunoscute voci ale literaturii tinere din Finlanda, un personaj mediatic şi o activistă civică temută.

10.      Kim Thúy, „Ru”, traducere de Alina Şeremet, Editura Spandugino

descărcare (1)

Citit în Occident, romanul autobiografic al scriitoarei canadiene de origine vietnameză Kim Thúy poate părea de-o cruzime înfiorătoare. Fiecare poveste e tăioasă ca o lovitură de cuţit. Plecarea din Saigon cu o barcă încărcată de imigranţi; mizeria dezolantă din lagăr; umilinţa; primirea fraternă în Canada; adaptarea anevoioasă; micile şi marile diferenţe culturale; sentimentul de vină; amintirile; regăsirea patriei; indignarea… Toate acestea sunt descrise de autoare într-o limbă parcă anume inventată spre a fi suficient de încăpătoare pentru aceste poveşti. În franceză, „ru” înseamnă pârâu. În vietnameză – cântec de leagăn.

 

 

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top