O viaţă fericită la umbra persecuţiei

Nevoile de relaţionare se manifestă într-un mod proeminent în vieţile noastre. Este dificil a-ţi asuma un trai singuratic, fără nicio fărâmă de atenţie de la cei din jur, oricine ar fi aceştia. Tu abuzezi de această puternică nevoie a celor dragi ţie? Nu? Aşa credeam şi eu.

Iată mai jos concluziile unui studiu realizat de Hinkle şi Wolff ce au studiat metodele de interogare pe care comuniştii le foloseau cu prizonierii, mai ales în China comunistă.

Orice om are nevoi de relaţionare. Pe măsură ce este izolat o perioadă mai îndelungată de timp, nevoia creşte. Încearcă să închizi pe cineva în casă timp de şase luni şi observă-i comportamentul după eliberare vis-a-vis de alţi semeni. Vei vedea cât de mult se bucură pentru puţină atenţie, cât de mult preţuieşte chiar şi o fărâmă de interes manifestat de către o terţă persoană.  În studiul elaborat de Hinkle şi Wolff, s-a constatat că pe măsură ce prizonierii erau izolaţi şi respinşi pe o durată mai îndelungată, nevoia dezvoltării de relaţii umane creştea. Anchetatorii speculau cu mare iscusinţă acest lucru, arătându-le prizonierilor acceptare doar în momentele în care persoanele captive cooperau. Cooperarea se referea la momentele în care prizonerii acceptau, consimţeau la spusele anchetatorilor. Percepţia personală a captivilor cu privire la evenimente era respinsă, iar captivii, din dorinţa de a simţi reînnodarea relaţiilor umane (indiferent cu cine; chiar şi cu anchetatorii) erau dispuşi să împărtăşească orice concepţie, convingere, gând enunţate de anchetatori. Mai întâi încet, acceptând jumătăţi de adevăr, iar mai târziu adoptând adevărul persecutorilor cu totul. Astfel, prizonierii ajungeau să renunţe de tot la propriile concepţii despre sine şi despre comportamentele lor. Deveneau, practic, marionetele anchetatorilor.

Ce oameni răi, anchetatorii ăştia…Aşa e. Însă, gândeşte-te puţin dacă nu cumva acelaşi procedeu de „spălare a creierului” şi manipulare nu este folosit şi de tine, de mine, de noi toţi. De câte ori nu ne-am manipulat partenerul sau partenera spunându-i, spre exemplu: „Dacă nu eşti de acord cu mine să ne mutăm în cartierul pe care îl doresc eu, înseamnă că nu mă iubeşti, iar dacă nu mă iubeşti, nu vreau să mai am de-a face cu tine”, „Dacă tu preferi să petreci seara aceasta cu prietenii tăi, înseamnă că nu mă înţelegi şi nu ţii la mine cu adevărat, motiv pentru care nici eu nu te voi însoţi la petrecerea care va avea loc săptămâna viitoare” etc. Iar bietul partener ce alege? Iubindu-ne, fiindu-i frică de pierderea unei relaţii atât de preţioase, fiind pus faţă în faţă cu şantajul (chiar asta e: şantaj curat) ne adoptă încetul cu încetul dorinţele, nevoile, concepţiile, convingerile, deşi în sinea lui nu crede cu adevărat în ele. Nu este o atitudine corectă din partea noastră: a solicita unui om să ne îmbrăţişeze credinţele, judecăţile, opiniile, doar din simplul motiv că dacă nu o face, ne retragem afecţiunea, atenţia, interesul pe care în mod obişnuit i le-am acorda. Ţi se pare o relaţie autentică? Din punctul meu de vedere nu este. E doar o relaţie de tipul „Îţi dau dacă îmi dai”, „Îţi ofer dacă îmi oferi”, „Te iubesc dacă mă iubeşti”, „Sunt alături de tine dacă eşti alături de mine” ş.a.m.d. Deci, un fel de troc, schimb în natură.

Suntem maeştri în manipulare. Încă de la vârste fragede. Avem o plăcere de-a dreptul perversă a oferi la schimb, condiţionat, aşteptând ceva în loc. Ştii de ce? Din motive care ţin de educaţie în principal. Societatea este expertă în condiţionare. Rarisim întâlnim situaţii în care cineva oferă ceva gratuit . Întotdeauna se pune întrebarea: „şi mie ce-mi iese?”. Atitudinea de tip manipulator ne este impregnată încă de mici copii, în spiritul ei suntem crescuţi (ex: „dacă te porţi frumos, îţi iau o îngheţată; dacă te porţi urât, nu îţi iau nici îngheţată şi te şi pedepsesc”), sub umbra acesteia creştem şi ne dezvoltăm. Cum am putea ajunge altfel decât persecutori şi persecutaţi? Jucăm pe rând cele două roluri: uneori manipulăm, alteori suntem manipulaţi. Nu e o fericire să joci niciunul dintre roluri. Jocul persecuţiei îţi sărăceşte viaţa. Ţi-o complică inutil. Şi cine îşi doreşte o viaţă complicată? Straniu…dar se pare că majoritatea.

Hinkle, L.E. şi H.G. Wolff, 1956, Communist interrogation and indoctrination of „Enemies of the State”. Analysis of methods used by the Communist State Police