Oamenii timpului nostru

O performanţă despre care a povestit pentru Q Magazine.

Reuşiţi să scoateţi lumina din oameni în plină „nocturnă”. Cum?

Pe mine mă interesează lumina oriunde şi oricând, cu toate nuanţele şi intensităţile sale. Mă interesează şi oamenii. Umanitatea. Caut lumina din interiorul fiecăruia pentru că ştiu că există, chiar dacă nu întotdeauna iese la iveală.

Aveţi uneori sentimentul tristeţii pentru că ceea ce realizaţi la TVR nu face mai multă audienţă? Vă copleșește neputinţa de-a nu putea lupta cu vulgaritatea maselor?

Nu mi-am mai propus de mult să duc lupte pe câmpuri atât de întinse. Mă simt neputincioasă când nu reuşesc să scriu despre un spectacol tot atât de puternic cum este el, cum m-a făcut să vibrez la un gest, la o replică, la emoţia fabuloasă a unui actor. Mă simt complet neputincioasă când nu reuşesc să-i conving pe cei apropiaţi, copilul meu, tineri din preajmă, că valoarea este fundamentală pentru fiinţă şi pentru orice timp. Performanţa atinge, însă, ca aripa unui înger, minţi, suflete, conştiinţe. Mă doare când nu se vede asta limpede. Sunt fericită când un portar de la un teatru din Bucureşti fuge după mine şi vrea să stăm puţin la taifas, în mijlocul străzii agitate, despre ce a spus un invitat sau despre zâmbetul meu sau despre un cuvânt. Sau când cineva din Maramureş sau din Bucovina mă îmbrăţişează te miri unde prin ţara asta. Atât. Atunci sunt fericită! Şi pot să mut munţii din loc!

Aţi adus în studio creatori din toate domeniile. Ce creaţie îşi pune în dreptul numelui Marina Constantinescu?

Textele mele din „România literară” şi spaţiul uman al „Nocturnelor”.

Ce aţi proiectat pentru viitorul personal apropiat? Sau faceţi ca şi Einstein, care spunea că nu se gândește vreodată la viitor… „el vine atât de curând!”?

O iau tot mai încet, ca broscuţa ţestoasă din desenele animate. E prea multă goană după câte ceva în jurul meu… acum mă pregătesc să pricep că fiul meu, Luca, împlineşte 14 ani. Mă străduiesc să-i fiu pe aproape, să mă mir ponderat de ce cred că astăzi nu mai e ca ieri. Problema tuturor părinţilor, din orice vreme, din orice vremuri. Mi se pare o îndrăzneală fără margini şi un curaj nebun în ceea ce mă priveşte, în structura mea recentă – cam abandonată de umor – să realizez că am proiectat Crăciunul împreună cu fratele meu, şi cu familia lui extraordinară, la ei, în Canada. Aş vrea să reînvăţ că viaţa este „azi”, că trebuie să mă bucur de azi ca să-l pot primi cum se cuvine pe „mâine”.

Ce bucurii şi tristeţi vă umple şi vă bântuie existenţa?

Bucuria mea este Luca! Şi familia mea. Bucuria mea este ce citesc, scrisul, prietenii mei, ce învăţ de la ei, călătoriile mici sau mari, teatrul, întâmplări fel de fel, oamenii frumoşi care vin spre mine, muzica, tandreţea, marea şi muntele, soarele şi luna. Tristeţea cea mai mare… că cei părinţii mei nu mai sunt aici, cu mine. Tristeţea că lumea asta nu poate să fie nici măcar o zi cum aş vrea eu. Numai la mine în vis! E bine şi aşa…

V-am auzit odată întrebându-l pe unul dintre invitaţii „Nocturnelor” care este „Povestea pe care ar lua-o cu el şi ar spune-o până la capătul lumii”. Mi-a plăcut mult. A dumneavoastră care este?

Oricare din Poveştile Şeherezadei. Pentru că numai când se ivesc zorile, Ea, sfioasă, tace. Atunci, vine odihna. Ca să-i hrănească, mereu şi mereu, imaginaţia. Ca să fie, mereu şi mereu, seducătoare.