Oana Șerban: Domnule Liiceanu, sunteți autor de eseuri fără operă filosofică!

Oana Șerban este cea care a câștigat detașat concursul din acest an pentru ocuparea postului de asistent universitar la Facultatea de Filosofie, spre furia lui Gabriel Liiceanu care făcea galerie altui candidat: Răzvan Ioan.

Poate nu constituie un mare punct de interes acest concurs, însă reacțiile pe care cunoscutul filosof post-decembrist le-a avut încă din timpul desfășurării competiției universitare ne conduc la ideea că în elita românească se manifestă din ce în ce mai acut fenomenologia depășirii și alterării bunului simț (concept aproape filosofic ce se referă la suma de valori umane).

Nemulțumit că protejatul său s-a situat pe locul trei, Gabriel Liiceanu a atacat dur Facultatea de filosofie, implicându-l în acest scandal și pe prietenul său Andrei Pleșu, împroșcând cu venin împotriva colegilor săi. Pe sistemul „(aproape) singur împotriva tuturor”, acesta și- a dus războiul pe site-ul contributors.ro.

Până de curând, nimeni nu a ripostat atacurilor sale. În urmă cu câteva zile, Oana Șerban răspunde atacurilor lui Liiceanu folosind „arma” acestuia: scrisoarea deschisă.

Vă prezentăm scrisoarea trimisă de Oana Şerban octogenarului filosof Gabriel Liiceanu.

Articolul a fost postat iniţial în Adevărul. QMagazine îl reproduce în întregime cu acordul autoarei.

Dublul standard: Gabriel Liiceanu

Motto : Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor. (1 Corinteni 10 : 21)

Stimate domnule profesor Gabriel Liiceanu,

Ne-am întors la scrisori deschise, după opt ani. Asemenea texte fac parte din manierele dvs. epistolare și dintr-o „cultură a dialogului” care pe mine nu m-au convins niciodată. Am constatat că sunt o obsesie recurentă în articolele pe care le-ați publicat în ultimul timp în Contributors, de la trilogia Draci peste tot la O ștafetă a răului. Nu contează tandemul pe care îl plăsmuiți și îl analizați, nu contează interlocutorul; invariabil, în oricare dintre aceste materiale, mă trezesc pomenită cu insistență. Un timp, am refuzat să vă răspund. Ați pus rădăcinile acestui scandal acolo unde demnitatea se desparte radical de chipul uman al normalității. De altfel, ultimele pagini publicate în mijlocul societății închise de la Contributors ne arată că, o dată la ceva timp, crucificați cu vanitate și nesăbuire pe oricine nu vă satisface pofta în a conduce diferite instituții publice după placul dvs., nu după legi. Da, acele legi pe care dvs. le considerați paravanul celor mulți, dar care vă conferă aceleași obligații și responsabilități de care uitați, preferențial. 

Dvs. împliniți, în curând, vârsta de 80 de ani. Eu am cu jumătate de secol mai puțin. Ați fi putut îmbătrâni frumos. O să vă spun imediat de ce ați ratat această șansă și cum vă vedeți dvs. din locul în care ne desparte o epocă. 

Noi doi nu ne cunoaștem. De fapt, cineva trebuie să rostească în sfera publică adevărul: nu ne-am cunoscut niciodată. Eu am devenit studenta facultății când dvs. erați deja profesor emerit. Nu v-am avut profesor, nu m-ați avut studentă (un scenariu de morală provizorie se ivește numai dintr-atât: nu știți cine sunt, nici cât pot profesional).

Vă cunoșteam din cărți – din eseuri, din cele 50 de minute duminicale ale emisiunilor cu dl. profesor Pleșu, un intelectual pentru care îmi păstrez încă toată admirația. Văd că și dânsul scrie despre oameni pe care nu îi cunoaște, probabil cedând solicitărilor dvs., în numele unei prietenii angajate. E drept, cred că nu v-a fost ușor în toți anii aceștia să nu fiți partea simpatică a cuplului.

Domnul profesor Pleșu a fost întotdeauna purtătorul unui spirit spontan. Alături, v-am găsit pe dvs., concentrând o agresivitate afectivă latentă, de o predictibilitate obositoare. Știm că în zilele de luni scrieți la gazeta de perete. E drept, ați început să mai pierdeți ritmul, pe măsură ce atacurile au devenit mai dezordonate și mai impulsive. Ne ghilotinați pe rând, pe cei pe care îi cunoașteți și pe cei pe care nu îi cunoașteți. O faceți pe platformele pe care le-ați loializat de ani de zile, în care ați investit cel puțin afecte.

Ați crescut aceste comunități virtuale de patronajul cărora vă bucurați discreționar. Aici, în aceste lumi în care dvs. fabricați elite, vă duceți războaiele gratuite cu oamenii necunoscuți. Eu sunt unul dintre aceștia. V-am înțeles și v-am aflat și prin prisma lor. Dar oamenii care scriu și vorbesc cu patimile dvs. în piept sunt ființe vulnerabile care nu au altă armă de atac decât sofismul, injuria și capriciul. De curând, după ce am cunoscut demonii care v-au stăpânit gândurile de la Săptămâna Patimilor și până la Înălțare (Perioadă în care au fost publicate articolele menționate), m-am gândit că a venit momentul să spunem publicului și alte adevăruri pe care le-ați păstrat ascunse. În plus, sunt poate printre puținii oameni îndreptățiți să vă arate unde ați greșit față de dvs. și față de noi toți: nu fac parte din niciun grup pentru dialog social, nu am culoare politică și nu sunt copilul cuiva. 

Toate aceste lucruri fac de la început ca replica mea să nu fie întocmai comodă pentru dvs. În prima parte, o să vă răspund formal – mulți dintre draci vor fi exorcizați. În partea a doua, îmi rămâne să vă vorbesc omenește – o să vă arăt cum e posibilă întoarcerea la îngeri. E o ciocnire între paharul Domnului și paharul dracilor. Alegerea motto-ului nu e întâmplătoare, după cum puteți băga de seamă.

Despre „fenomenologia măsluirii” concursurilor universitare: ascundere, vină, responsabilitate

În luna februarie, ați participat la o emisiune TV în care ați comentat rezultatul concursului universitar la care am participat și pe care l-am câștigat.

Trebuie spus că la momentul apariției dvs. la TV, concursul era încă în desfășurare, aflându-se în faza depunerii și soluționării contestațiilor. O să ignor, pentru un timp, limbajul folosit – mărturisesc doar că îmi era greu să recunosc figura intelectualului cu care ne obișnuiserăm în aparițiile mediatice de altă dată. O să „suspend” și grimasele succesive, care compun portretul unui om chinuit de pasiuni. O să rămân la parada de … influență morală pe care ați practicat-o, punând presiune pe cele două comisii de concurs, pe Senatul UB și pe Rectorul instituției. Nu mă dumirisem, la timpul acela, cum e posibil să dați telefoane, după cum declarați în emisiune, pentru a opri angajarea cuiva, oricine ar fi acea persoană. Însă nu despre dimensiunea morală sau juridică a gesturilor trebuie să vorbim acum.

Mă întrebam, încercând să zăresc repere pe drumul gândirii dvs., câtă normalitate e într-o poveste în care cineva tânăr, care nu s-a bizuit niciodată pe nimeni și care a trudit de când se știe, se înscrie la un concurs, își expune rezultatele, își susține proba didactică, așteaptă cu emoție rezultatele și, într-o seară, se aude pomenit la TV de unul dintre cei mai importanți intelectuali ai elitelor post-decembriste autohtone, care crede că dă un telefon Rectorului și se rezolvă, câștigă concursul „cine trebuie”.

Natura solicitărilor dvs. am înțeles-o la trei luni distanță, dintr-un … ricoșeu – să folosesc o sintagmă pe placul dvs., când îi reproșați Rectorului: „Promisiunea numărul (3) n-a mai existat: despre concursul cu dedicație pentru postul de asistent nu ai suflat o vorbă.” (Extras din articolul „Draci peste tot (fine). Dansul Rectorului”). Așa ceva nu se face. Abia atunci, am înțeles.

O să fac eu gestul pe care dvs. l-ați ocolit. Să sintetizăm în trei părți argumentele care ar fi trebuit să ducă, în opinia dvs., la anularea concursului:

(1). Studiile mele sunt parcurse exclusiv în România, în vreme ce contracandidații mei au făcut studii în străinătate și au „rezultate prodigioase”.

(2). Tematica de concurs este inspirată din teza mea de doctorat (reiau afirmația dvs. din expunerea „ștafetei răului”: „Să nu ne pierdem însă cu firea! Or fi ei grozavi, dar n-au cum să răzbească cu o bibliografie și o tematică, cum spuneam, inspirate din lucrarea de doctorat a candidatei noastre”).

(3). Am coeditat volume cu membrii comisiei de concurs.

Să vedem cum stau lucrurile de fapt. Adevărul este că trei dintre cei patru candidați care au participat la acest concurs au absolvit Universitatea din București, Facultatea de Filosofie (la nivel de licență, master, doctorat). De asemenea, trei din patru candidați au un doctorat obținut în cadrul acestei instituții. Doi din patru candidați erau angajați ai UB la momentul desfășurării concursului. Deci, competiția nu a fost între „cineva dinăuntru” și „cineva din afară”. Argumentul patriotismului, pe care l-ați invocat în emisiune – neacceptarea unui candidat plecat la studii în străinătate e o formă severă de încălcare a patriotismului – poate fi întors împotriva dvs.: și cei care au ales să rămână în țară și să schimbe ceva, odată respinși, ar putea fi considerați unelte ale instrumentalizării urii împotriva țării.

Vreți să discutăm despre rezultate prodigioase obținute la doctorat de către candidații care au avut studii sau stagii în străinătate? Atunci, vă invit să ne spuneți câte pagini considerați dvs., în urma experienței de conducător de doctorat (cu 9 doctoranzi brilianți, după cum îi lăudați) că sunt demne de o teză de doctorat? 100? 200? 300? Înainte să fi mers pe argumentul (1), ar fi trebuit să vă uitați puțin prin lucrări. Când te prezinți la un concurs didactic cu un titlu de doctor obținut pentru o teză de 87 de pagini din care 20 însumează bibliografia (de la pagina 67 la pagina 87), iar 16% din conținutul cercetării reprezintă citate (adică 24 de pagini!), eu nu văd unde se ascund rezultatele prodigioase (pesemne în cele 43 de pagini rămase). Sigur, uneori e suficientă o frază ca să schimbi o lume. Dar în cazul doctoratelor, lucrurile stau altfel. Am ales acest exemplu pentru că autorul acestei teze este un colaborator Humanitas – m-am gândit că ar trebui să știți un asemenea detaliu.

E drept, fac referire la criterii formale. Dar, dacă doriți, putem discuta și din perspectiva standardelor de conținut. Altminteri, nu e prima lucrare pentru care se obține titlul de doctor la asemenea parametri. Chiar dvs. ați condus o teză pe care am descoperit-o de curând cu aceleași „caracteristici” de performanță doctorală precum cea de mai sus. Dar să nu ne pierdem în detalii.

Să ne uităm la bibliografia concursului la care am candidat: probabil că vreun whistle-blower v-a sugerat că bibliografia de concurs se suprapune cu bibliografia tezei mele doctorale. Cu siguranță, nu și-a făcut temele cum trebuie, căci dacă ați fi citit chiar dvs. teza, ați fi observat că plec de la celebra carte Structura revoluțiilor științifice, a lui Thomas Kuhn, și de la studiile sale cu privire la posibilitatea de a aplica teoria sa asupra revoluțiilor artistice. Concepțiile unor autori precum George Kubler, E. M. Hafner, R.S. Root-Bernstein sau Noel Carroll (alături de care am publicat de curând la Routledge) sunt partea centrală a tezei mele de doctorat. Nu există vreunul dintre aceștia pomenit în bibliografia de concurs, altminteri extrasă din bibliografiile de curs și de seminar ale disciplinelor din încărcătura postului.

V-a mai rămas argumentul (3). Abia acum începem să vorbim. Pentru aceasta, trebuie să alăturăm afirmației dvs. din ultimul articol de pe Contributors – Apoi, câțiva membrii [sic!] ai comisiei de concurs sunt co-autori cu candidata noastră în volume colective. Ce dacă la punctul 6 b al Regulamentului de concurs se vorbește de «înlăturarea oricărei forme de discriminare și asigurarea unui acces echitabil la funcțiile didactice din cadrul Facultății?»” – un extras din „Draci peste tot III” (ați generat atâta bibliografie că va trebui să construim un aparat critic pentru ea): „M-am milogit odată în Consiliul facultății pentru un curs Husserl de un semestru, ținut de un doctorand care, încă de pe atunci, era cel mai bun specialist în materie de la noi, colaborator constant la Husserl Archiv și traducătorul câtorva cărți fundamentale ale întemeietorului fenomenologiei. Îl cheamă Christian Ferencz-Flatz.

Ei bine, cititorii dvs. nu cunosc niște ascunderi care țin de fenomenologia măsluirii concursurilor didactice. S-o fi întrebat vreodată cineva de ce nu spuneți nimic despre discipolii dvs. angajați în instituția noastră? De ce nu spuneți nimic (relevant) despre dl. Cătălin Cioabă, care s-a școlit în Universitatea din București (licență, master, doctorat) și ulterior a devenit aici profesor? Parcă aminteați la un post de televiziune, în februarie, atunci când n-ați uitat de salamul cu soia pe care se presupune că l-au mâncat cei ca mine, care am stat la talpa universității pentru a ajunge în poziția de dascăl, că dvs. sunteți de părere că niciun absolvent al unei universități nu ar trebui să predea în universitatea pe care a absolvit-o. Trebuia să îi împărtășiți și profesorului Cioabă această opinie. Și el a parcurs anii de licență, master și doctorat în biata cantină din Grozăvești, ca să vă citez cu rigurozitate. V-ați rezumat la a spune că unii candidați la concursurile universitare au coautorat (atenție, nu coeditat, dar această diferență pentru dvs. e apăsătoare) volume cu membrii comisiilor de concurs. Vă dau o veste. Dl. prof. Cioabă a coeditat în 2011 Liber amicorum, volumul dvs. aniversar cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, alături de un dascăl din facultatea noastră, pentru care am toată prețuirea, dar care, mai târziu, în 2014, a fost membru în comisia de concurs a domnului Cioabă. Sigur că nu ați rostit un cuvânt despre toate acestea. Ar fi fost nepotrivit pentru memoria dvs. acest exercițiu de voință și putere. Dar bucuria trebuie să vă fi fost nemăsurată citind volumul.

Avem două probleme. Prima este aceea că, după standardele dvs., dl. prof. Cioabă a câștigat postul de lector din 2014 în condiții nelegitime, coeditând volume cu membrii comisiei, ceea ce ne îndreptățește să suspectăm că domnia sa se afla în relații partizane cu evaluatorii. Conchidem că exact ce îmi reproșați mie ar trebui să îi reproșați și mai mult discipolului dvs. I-ați spus, dle. Liiceanu, vreodată, ceva de asta? I-ați spus câtă vină simțiți pentru faptul că volumul dvs. aniversar va fi o pată perpetuă pe cariera dlui. Cioabă? V-a spus vreodată dl. Cioabă, cu conștiința încărcată, că nu știe cum se va mai uita în ochii lumii, după o asemenea întâmplare?

Sigur că nu, pentru că și în cazul domniei sale, și în cazul meu, argumentul nu se susține: problema e de coautorat (a scrie împreună cu cineva un articol sau o carte), nu de coeditat (a strânge împreună cu cineva articolele unor autori într-o carte și a asigura apariția ei). Ca și mine, domnul Cioabă a coeditat un volum cu un membru al comisiei sale de concurs. Pe mine mă condamnați, pe el îl lăudați. Ei bine, rămâne totuși un „rest” pe care, vedeți dvs., nu îl putem „suspenda”, ca să mă exprim în chip fenomenologic. Bibliografia de la concursul câștigat de dl. Cioabă. Cazul meu l-am discutat. Dar cât de moral vi se pare dvs. ca un candidat dă examen dintr-o bibliografie care conține cărți traduse și comentate de el? Eu nu am văzut în bibliografia concursului pe care l-am câștigat nici cărți scrise de mine în urmă cu câțiva ani, nici alte lucrări în dreptul cărora să scrie „tradus / editat de Oana Șerban”. În schimb, iată ce găsim în bibliografia unuia dintre cursurile integrate în norma concursului susținut de dl. Cătălin Cioabă, în debutul carierei sale didactice:

Așa ceva e mai greu de găsit: candidatul să dea examen la angajare din lucrări scrise, editate sau traduse de el.

Eu aștept să îmi răspundeți ceva legat de asta, domnule profesor Liiceanu, apropo de onestitate și dialog. Îmi amintesc că aveți un prieten care califica, luna trecută, drept „tupeu universitar” gestul epistolar al Facultății de Filosofie, ca replică la adresa „Dracilor peste tot”. M-a siderat exprimarea. Semnatarii probau, în viziunea domniei sale, „atâta tupeu de a-l înfrunta pe Gabriel Liiceanu”. Știți ce e tupeu? Să aplici dublul standard, dubla măsură pentru oameni. Dacă lucrurile sunt favorabile ție, să le treci sub tăcere. Dacă le poți manipula ca să distrugi pe un altul, să o faci fără ezitare și fără oboseală. Tupeu universitar înseamnă să dai concurs la angajare dintr-o bibliografie parțial semnată de tine și apoi să speculezi că altcineva se face vinovat de păcatele tale, deși nu ai nicio probă empirică, factuală, concludentă pentru asta.

Ca să închei și să nu uit de alăturarea celor două premise de lucru extrase din articolele dvs., îngăduiți-mi să vă împrospătez memoria, dacă uitarea nu v-a cuprins ființa.

Mai țineți minte care au fost candidații înscriși la concursul câștigat de dl. prof. Cioabă? O treime fenomenologică ni se dezvăluie. Dl. Christian Ferentz-Flatz – despre care recunoașteți, în fragmentul mai sus citat, că e cel mai bun cercetător în această arie disciplinară, dl. Cristinel Ciocan (un fost doctorand al dvs., despre care citeam dăunăzi că a comis 45% autoplagiat în teza de doctorat de la Sorbona, ceea ce din start face ca din cei 9 doctoranzi – puțini și brilianți – pe care i-ați avut, unul să pice) și dl. Cătălin Dănuț Cioabă, care urma să dea examen din cărțile traduse și editate de el. Folosind doar aprecierile dvs., situația e clară: cel mai bun a pierdut.

Nu Ferentz a rămas la catedră. Ani mai târziu, am ajuns să stau să mă uit în ograda dvs. fenomenologică și să scot la iveală asemenea forme de impostură. Ele capătă dimensiuni grotești atunci când primesc și nuanțe politice.

Mă îngrozește faptul că am ajuns protagonista unui clip electoral anti-corupție în care dl. Cioabă mă aruncă fără temei. Un clip sponsorizat politic.

Un material care, prin resursele din spatele său și prin mesaj, politizează, într-un sens, viața universitară, un spațiu în care catedra de profesor nu trebuie confundată cu tribuna de politician. Un film prost, în care ne-am trezit pomeniți tot felul de oameni fără legături între noi. Că dl. Cioabă poartă lupta anti-corupție după formula „hoțul strigă hoțul” vede oricine are luciditatea și răbdarea să cântărească cele spuse și arătate mai sus. Că nu înțeleg de ce, în ultimul timp, dvs. îi zăriți „frumusețea umană” ce răsare din spatele acestui clip, după cum ziceți într-un comentariu pe care ajungeți să îl faceți la ultimul dvs. articol, știind foarte bine, de fapt, toate aceste detalii, e un lucru care pentru mine rămâne într-o stare de ascundere. Că cei care scriau mai deunăzi despre „tupeu universitar”, care spuneau că le e „pur și simplu rușine” după ce vă luau articolele drept literă de lege, nu or să se lase cotropiți de aceeași rușine chiar și după autoplagiatele în curs de evaluare, nu mă surprinde! Așa se practică jocul dublului standard.

Altminteri, în tot scenariul acesta cu etichete – autoplagiatori, corupți, propagandiști, mă mai șochează uneori trimiterile ad radices: „poetă din Buzău”(Cu siguranță, dvs. ați fost un poet mai precoce. Las aici link-ul către prima dvs. poezie, așa cum v-o amintiți într-un interviu. Sunt sigură că va fi răvășitoare pentru toți cititorii: https://adevarul.ro/cultura/carti/scriitorii-isi-amintesc-despre-casele-vietii-lor-1_539b1cc40d133766a88d5c63/index.html), „filosof de la Videle”. Și dvs. sunteți „eseist din Vâlcea” (unii spun din Caracal), dar nu văd de ce e important locul în care ne-am născut, altcumva decât pentru a înțelege prin ce minune ni s-au scris astral emeridele de așa natură încât am ajuns toți într-o poveste cu „draci peste tot”, care pare descinsă dintr-un suprarealism al gândirii. Despre partea formală găsesc că am scris suficient. Haideți să ne revenim după mica exorcizare și să ne privim ca oameni.

Despre tragedia care se întinde între draci și îngeri

Portretul dvs. moral e plin de contradicții. Iar oamenii traversați de contradicții nu pot avea decât o existență tragică, ați spune dvs.

1. Reclamați că intelectualii unor facultăți din universitate sunt filosofi fără operă. Dar toată opera dvs. filosofică se rezumă la teza de doctorat și la traduceri, uneori în colaborare. En passant, dl. profesor Cioabă scria unui internaut: “ce-ați fi vrut, dom’le, să scrie un ISI despre relația mentor-discipol? Firește că a scris la Contributors“.

Vă întreb și îl întreb nu dacă ați fi putut scrie un ISI, ci dacă aveți tăria să scrieți filosofie în mod profesional? După 60 de ani de carieră, nu zărim mulțimea de articole prodigioase înregistrate în cele mai mari baze de date internaționale. În rest, toate cărțile dvs. de autor sunt eseuri, jurnale, biografii, nebunii de a gândi cu propria minte, de a ridica peste noi continentele insomniei dvs. Unde sunt toate aceste opere publicate? La o editură care vă aparține.

E drept, nu știu dacă Routledge sau Oxford v-ar fi publicat vreodată eseurile. Altă cale nu aveați, decât propria editură. Ați publicat exclusiv „acasă”. Parcă era important pentru un cercetător de marcă „să joace și în deplasare”, cum bine spuneți și pretindeți de la alții. De aceea, prima contradicție a personalității dvs. este că sunteți un bun autor de eseuri, dar nu aveți operă filosofică profesională.

2. Ați făcut din dl. Cătălin Cioabă un whistle-blower. Dar, pentru acesta, cuvinte precum „adevăr”, „onestitate”, „transparență” sunt ceva străin. După ce m-am uitat în dosarul online care cuprinde documentele de la concursul lui, disponibile pe site-ul facultății, ar trebui să-l întreb cu propriile cuvinte: „De ce ne-ai batjocorit?” Dar vă întreb pe dvs.: cum ați putut să știți toate aceste lucruri și să le ascundeți fără ezitare?! Altminteri, toată campania aceasta de „exorcizare” poate fi ușor citită într-o altă cheie: a teasing-ului, a hărțuielii afective și morale. A doua contradicție este că, deși ați vorbit despre adevăr toată viața dvs., ați procedat de fiecare dată ca un sofist, mărturisind public doar părțile ce vă convin. Iar aceasta falsifică adevărul.

3. Vorbeam despre opera pe care ne-o lăsați moștenire. Ați scris despre receptarea tragicului în antropologia marxistă. E ultima parte a tezei dvs. de doctorat, din volumul Tragicul. O fenomenologie a limitei și depășirii, în prima ediție apărută în 1975 la editura Univers. Alegeți să scoateți capitolul din edițiile ulterioare, fără vreo notă explicativă, fără vreo urmă de remușcare. Aveți dreptate! Toate aceste gesturi rostesc ceva despre „limita” unui destin care își pierde moralitatea. Veți spune că „așa era în timpul regimului, toți scriați, mascat sau nu, ceva despre marxism”.

Uitați însă că ceea ce reclamați ca fiind culpa condeiului contemporanilor dvs. e culpa care vă așază, prin gestul de a o face pierdută, în rândul intelectualilor inconsecvenți, care și-au îngropat bine urmele după `89.

Nu e totuși o surpriză gestul dvs.; Heidegger a șters dedicația către Husserl din primele pagini ale volumului Ființă și Timp imediat după moartea acestuia, când i-a preluat catedra. Asta nu îl face un filosof indezirabil, doar un autor pentru care recomandăm opera, nu omul. În cazul dvs., opera nu prea există, omul e pierdut printre tot ce e omenesc, prea omenesc (ca să folosesc o butadă nietzscheană), printre pasiunile și dorințele lui. 

A treia contradicție care vă aparține este că militați pentru „deschideri” ca marcă a gândirii și autenticității, dar v-ați construit întreaga identitate publică prin „ascunderi”, „uitări”, „omisiuni” și „închideri”.

Bizară contradicție, într-adevăr, numai când stai și te gândești că aletheia dragă, adevăr pe limba elinilor, se traduce ca joc între lumină și întuneric, între ceea ce se ascunde și ceea ce se dă. 

4. Vi-l amintesc pe Kant, în al cărui proiect „Spre pacea eternă”, filosofii ar trebui să se ferească de cea mai teribilă impostură: propaganda politică și aservirea.

„Nu este de aşteptat ca regii să filosofeze sau ca filosofii să ajungă regi, dar nu este nici de dorit: căci posedarea puterii corupe inevitabil judecata liberă a raţiunii. Faptul că regi sau popoare regeşti (care se guvernează după legile egalităţii) nu i-au împuţinat şi nici nu i-au redus la tăcere pe filosofi, ci i-au lăsat să se exprime liber, este indispensabil în clarificarea îndeletnicirii lor şi, pentru că această clasă, conform naturii sale, este incapabilă de versatilităţi şi de interese de grup, se află în afara bănuielii de a face propagandă.” (Imm. Kant, Spre pacea eternă, ed. ALL, 2008, p. 102).

Nu vă condamn că ați făcut politică. Vă judec că ați făcut campanie politică unui om pentru care „tâmpirea învățământului românesc” (din care faceți parte și dvs. ca profesor) constă în producerea unui număr mare de filosofi, nu de tinichigii.

Eu nu m-aș fi apropiat de cineva care uită că e de datoria filosofului să vegheze cetatea și guvernarea polisului.

Și în niciun caz nu aș fi făcut din misiunea mea civică un serviciu politic de slujire pură față de cineva care, după ce s-a bucurat de lobby-ul meu din postura de filosof, își retractează declarația nonșalant: „Am exagerat şi eu, am greşit-o, nu-s chiar toţi (n.a. idioți)” (https://www.mediafax.ro/social/basescu-intrebat-despre-idiotii-scosi-de-scoala-romaneasca-am-exagerat-nu-s-chiar-toti-10940851)

Altminteri, poziția de profesor de filosofie e utilizată de dvs. după cum vă e mai prielnic. Vă deziceți de Facultatea de Filosofie când scrieți despre „bălțile stătute” ale universităților noastre, dar în Parlamentul European vă prezentați ca fiind „Profesor la Facultatea de Filosofie”. Să nu vă fie rușine să adăugați „Emerit”. E un titlu nobil, denotă experiența și senectutea, afirmând totodată realitatea raporturilor reale dintre dvs. și instituție. Jigniți memoria și excelența Facultății de Filosofie, dar, de curând, scandați pentru justiție de pe treptele instituției noastre. Vedeți, biata cantină din Grozăvești a devenit brusc un loc nimerit din care să duci lupta pentru dreptate. Să știți că dreptatea nu poate fi înfăptuită de către cei nedrepți.

A patra contradicție care vă determină este că vă recomandați ca fiind o ființă liberă care acționează exclusiv civic, dar toate discursurile dvs. vizează și se transformă într-un praxis politic. A vorbi despre politică înseamnă, într-un fel, a face politică. Și ați făcut-o exact pentru animalele politice (zoon politikon) mai puternice decât dvs., ceea ce vă adâncește vulnerabilitatea.

5. Din toate articolele dvs. rezultă că sunteți măsura tuturor lucrurilor, „a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există”. Îl recunoașteți, desigur, pe Protagoras. Refuzați orice alteritate și vă mâniază răspunsurile instituționale. Pentru dvs., instituțiile sunt oameni, iar cea mai înaltă umanitate vă aparține. Nu o să fac referire acum la presiunile publice pe care le-ați deghizat în atacuri de conștiință, în timpul în care concursuri universitare erau în desfășurare, după toate procedurile legale. Îmi pare rău, domule profesor Liiceanu, dar universitățile se conduc după legi, nu după voința dvs. de putere. Pentru că sunteți o persoană publică și vă bucurați de o anumită notorietate, intervențiile dvs. pot fi interpretate ca o paradă (mă rog, un „trafic …”) de influență morală. Nu asta mă uluiește! Ci dorința neobosită de a fi singurul individ care poate face uz public de rațiunea sa, în vreme ce toți ceilalți, discipoli sau adversari ai dvs., trebuie să se rezume la uzul privat. Această contradicție vă suspendă orice șansă a dialogului autentic și rezonabil.

6. Nu pot să înțeleg în ce măsură aspirați să vă păstrați drept o conștiință morală la nivelul opiniei publice cât timp „o poveste cu cafea, cola și vin din 1990 sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă” ne ajunge sub ochi chiar ca mărturie a dvs.

O amintesc aici pentru că, de curând, văd că ați stat să numărați sticlele de apă și de cola de la niște doctorate – or, cred că asta e doar un „ricoșeu” din propria istorie personală, demn de interpretat psihanalitic, pe care îl redau mai jos.

După ce ați trăit spaima ipotezei că Măgureanu v-ar fi putut otrăvi cu un pahar de cola, în locul unei cafele pe care ați refuzat-o din instinct de autoconservare, după ce v-ați urmărit „până seara toate mișcările peristaltice”, luându-vă „temperatura” și temându-vă pentru viața dvs., v-ați gândit că metoda cea mai bună prin care puteți prețui viața celor dragi, este să duceți „o lădiță cu șase sticle de vin alb” (pretins otrăvite) primite „din partea domnului director” de la Securitate, la „sediul GDS din Calea Victoriei”. Mărturia e năucitoare. O citez, pentru că propriile dvs. cuvinte sunt cele care vă dau în vileag.

„M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic.” (https://www.realitatea.net/gabriel-liiceanu-inspaimantat-ca-eful-sri-l-a-otravit_1621790.html )

Vă contrazic. Paranoia era un reflex mental și spiritual al acelei perioade a terorii, dar gestul dvs. e făcut din calcul, nu din spaimă. În locul coșului de gunoi, ați preferat să oferiți sticlele de vin celor din GDS.

Contradicția este clară: veți fi dispus să îi jertfiți invariabil pe toți cei care pot avea o șansă concurentă la viață, alta decât aceea pe care le-ați lăsa-o dumneavoastră. Ziua în care am citit povestea de mai sus e ziua în care am încetat să mă mai întreb cine sunteți cu adevărat.

Toate contradicțiile înfățișate până acum sunt o altă formă de a vă arăta de ce „fenomenul dublului standard” vă caracterizează.

Ultima scrisoare

Închei rândurile mele într-o notă afectivă. Cred că am scris unui om care și-a pierdut Humanitas-ul din el.

Ce fel de ființă postumă poate rămâne din prezența minții, lucrului, cuvântului și gândului lui, după toate manipulările rostite în trilogia „dracilor peste tot” și în întruchiparea „ștafetei răului?”

Una care ne face și pe noi să așteptăm o altă omenire. Până acum, am scris plecând doar de la cei pe care îi iubesc; nu am crezut vreodată că o să scriu și pentru cei care nu pot să cunoască în inima lor altceva decât iubirea de sine. Iată că am făcut-o, pentru că în cruciada dvs. pornită pentru apărarea unor adevăruri personale care țin de epocile în care unii dintre noi nici nu ne născuserăm, ați „ricoșat” în cine nu trebuie. Ne-ați agățat furibund și ne-ați târât, așa, kilometri de maculatură, prin poveștile în care ne-am trezit printr-o „stare de aruncare”.

Am scris acest text sperând că e ultima scrisoare pe care v-o mai scriu vreodată. Știți bine că tot ce ați făcut în ultimul timp este o „întoarcere a refulatului”. Nimeni nu poate trăi așa. Nu dacă aspiră la normalitate. Sunt unele lucruri care nu se fac vreodată. Dintre ele, două ar trebui să vă rămână în minte, acum, când senectutea vă aparține prin etate: că nu te atingi de memoria celor care nu mai sunt printre noi și că nu-l ponegrești pe acela pe care nu-l cunoști și care nu ți-a greșit. Vorbiți mult, în ultimul timp, despre ură, despre răzbunare, despre durere. Un discurs în deplină contradicție cu tot ce faceți față de noi.

Nu e suficient că ați plăsmuit dușmănii asupra colegilor dvs., ați gândit că toți discipolii lor sunt dușmanii dvs.

Șansa noastră e vederea unuia de către celălalt ca cei ce suntem, nu ca urmașii, copiii, discipolii cuiva. Ca autori. Ca ființe umane independente. Ca gânditori care au evoluat având preocupări intelectuale nu de ieri, de azi, ci dintr-un timp în care proiectul de viață al fiecăruia creștea de la sine. Aveți o gândire morală analogică, de neînțeles pentru mine. Așa am ajuns să vă scriu, dintr-o nepermisă extindere a animozităților dvs. dinspre mentorii mei, profesorii mei, oamenii din jurul meu, asupra mea. Și așa ne-am pomenit toți într-un război care nu ne aparține, și care nici măcar nu e război, ci un atac nervos al dvs. la adresa tuturor. Știți care e partea cu adevărat tragică a acestui fapt? Că toate răbufnirile dvs. nu sunt povestea noastră de viață. Altminteri, aveați dreptate în Ușa interzisă (să știți că ușile sunt deschise sau închise, doar intrările interzise) : „a trebuit (…) să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete și remușcări și să mai vreau, totuși, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală”. Cumva, după atâția draci peste tot – înțeleși ca destrămări, detestări, regrete și remușcări – granița dintre pălăvrăgeală și vendetă e una subțire.

*

Nu cred că vorbele ne mântuiesc sufletul. Nu există mântuire fără căință și fără iertare. Mai mult, nu e suficient să îți ceri iertare, dacă nu înțelegi și pentru ce. Însă „cred că este firesc ca persoanelor acuzate pe nedrept să li se ceară scuze, fie și prin prisma unui gest formal”. Aș fi surprinsă să nu vă amintiți de unde m-am autocitat. Oamenii ca dvs. nu uită niciodată. Tocmai de aceea am ajuns aici.