Părintele Bartolomeu-Un plop aprins spre marea trecere

Părintele Bartolomeu s-a întors acasă, de la Viena, pentru a aştepta în antecameră chemarea Domnului la El. La Cluj, în inima Ardealului, s-a oprit după o lungă călătorie şi o viaţă dăruită Domnului şi semenilor săi.

A devenit aici unul de-ai noştri nu pentru că aducea cuvântul Domnului, ci pentru că ne-a spus încă de la început: „Omul este măsura omului, nu Dumnezeu”. Să faci bine semenilor, să-ţi îndrepţi iubirea şi ajutorul spre ceilalţi, pentru ca să găseşti mântuirea.

Mii de credincioşi stau zi şi noapte în bisericile Ardealului de nord, rugându-se pentru a-i fi trecerea uşoară şi să poată pluti lin spre întâlnirea cea mare, cea pe care o aştepta de mult.  Căci Părintele ne-a spus, n-o să uit niciodată, într-o primăvară cu muguri de Paşte, că moartea nu există, că nu trebuie să ne temem de ea.

„Nu există moarte, pentru că există Învierea, prieteni, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există, pentru că nu mor, odată cu trupul, sufletul şi destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul îşi pune sufletul în mâna Domnului. ”

Păstorul cel aspru

Părintele nu a fost un păstor blând, ci unul aspru, un suflet zbuciumat. Un dascăl sever, care nu admitea să confundăm Binele cu Răul, cum spunea adesea. Nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau cu o viaţă trăită fără valori. Era necruţător în judecată, dar amesteca totul cu o duioşie de războinic retras printre nepoţi. Fiecare ocazie prin care se întâlnea cu mulţimea era una pentru o lecție, dar nu o lecție de dogmatică, ci una de viaţă trăită cu simţire şi credință.

Era necruțător cu conducătorii, dar şi cu preoţii, însă înţelegător cu cei tineri. De câte ori era în public, se adresa celor tineri într-un capitol special din predica sa. „Trăiţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu!” Îi îndemna apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greşită nu are drum de întoarcere: consumul de droguri, spunea el de câte ori se adresa tineretului.

Un păstor cu care ne-am obişnuit mai greu, dar pe care l-am iubit apoi pentru că era drept şi înțelept. Am înţeles din fapta şi vorbele sale că neamul nostru are nevoie de dascăli şi preoţi care să ne conducă, nu să ne cultive lenea şi îngăduinţa pentru pierderea orientării într-o viaţă trăită fără sens.

Poporul nostru are nevoie de reformă morală, trebuie să stârpim minciuna, hoţia, tâlhăria şi drumul ocolit.

Vocea lui blândă, profundă, caldă se transforma în tunet ce cutremura Catedrala Ortodoxă din Cluj atunci când spunea aceste cuvinte.  

Mitropolitul Bartolomeu Anania pictat în noua biserică ortodoxă din Păniceni, județul Cluj

Cea mai frumoasă definiţie a Iadului

Părintele nu ne speria cu flăcările Gheenei, ne tălmăcea Sfânta Scriptură cu înţelepciune de sfânt. Iadul, ne spunea, „este întunericul din afară, întunericul dens, izolarea totală a individului. Iadul este singurătatea absolută, cea mai mare pedeapsă, expulzarea individului dintre semeni, scoaterea lui din comunitate şi comuniune. Iadul, ca şi Raiul, nu este doar dincolo, poţi să-l întâlneşti şi pe Pământ, în această viaţă.” 

Noi suntem adevărata Europă

A avut o inimă „trasă pe roata” sufletului românesc. A pătimit o viaţă întreagă din cauza acestei dominante a caracterului său de dac liber şi neînfrânt.

„Nu vă lăsaţi umiliţi”, ne spunea Părintele când noi ne prosternam unei Europe consumeriste care ne dădea cu băţul peste degete. „Ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitându-se că, dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi din cauza comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă.” Nu ştiu câţi politicieni l-au ascultat atunci când a spus aceste cuvinte, dar şi astăzi cred că ar trebui să oprească din atitudinile slugarnice şi din închinăciunea faţă de bunăstarea fără valori a unui vest-european.

„Nu aşteptăm spiritualitate din Occident, pentru că nu o are. Uneori suntem trataţi ca nişte «balcanici», uitându-se că suntem la nordul Dunării şi că, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, şi dacă am face?” Alexandru Paleologu spune că, la urma urmei, chiar dacă am fi balcanici, n-ar fi nimic ruşinos în asta. „Platon, Aristotel şi Sofocle au fost balcanici. Iar eu aş adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacă este vorba despre civilizaţie, ar trebui să ne amintim că, în jurul anului 1000, bazileii şi principesele Bizanţului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scărpinau de păduchi şi râie.”

Politicianul trebuie să fie ca un stetoscop, spunea Părintele, amintindu-şi de instrumentele studenţiei sale, un om care stă cu urechea lipită de sufletul poporului nostru.

Sfârşitul lumii… „când vor dispărea cărările dintre casele noastre”

Paradoxul lumii noastre, spunea Părintele în predicile sale, este că, „deşi trăim într-un secol al comunicării electronice, ne îndepărtăm unii de alţii, nu mai comunicăm, nu mai stăm umăr la umăr într-o comuniune. Ne lăsăm manipulaţi, trăim prin intermediul televiziunilor, al internetului, folosind filtre în întâlnirea dintre noi, dintre sufletele noastre. Dar adevăratul sfârşit al lumii va avea loc atunci când vor dispărea potecile dintre casele oamenilor”.

Are dreptate, tot mai puţine cărări facem între casele noastre, tot mai puţină răbdare avem cu ceilalţi”.

 „Iubiţii mei”…aşa îşi începea predica în fiecare duminică, de cele mai multe ori, el, cărturarul desăvâşit, cerându-ne îngăduința să înceapă cu un „fapt de viaţă”, din lunga lui viaţă plină de suferinţe de toate felurile, dar şi de bucuria întânirii cu Dumnezeu. „Îndrăznirea şi curajul sunt forme ale spiritualităţii înalte”, ne spunea. „Nu îndrăzneala, ea poate să jignească, să supere, ci îndrăznirea este cutezanţa îndreptată spre fapte morale, cu un perfect control de sine.”

Ne mai spunea Părintele să învăţăm a ne asuma suferinţa. „Suferinţa asumată este crucea mea, iar dacă simţi asta, suferinţa nu mai doare, nu o să-ţi mai fie străină, va deveni suferinţa ta. Iar la sfârşit, ea se poate transforma în bucurie.”

Este un umanist care şi-a construit filosofia din faptele unei vieţi lungi şi bogate în memorabile întâlniri cu lupta grea, dar şi cu suferinţa asumată ca o cruce pe care a purtat-o cu bucurie şi cu speranţa mântuirii. „Cred în scânteia divină a omului şi în capacitatea lui de a înfrânge răul din lume, cred în frumuseţea, bunătatea şi adevărul său, în putinţa lui de a se depăşi până la jertfă şi sfinţenie, cred în libertatea, în forţa creatoare, în iubirea, lacrima şi bucuriile lui. Cred în vigoarea şi trăinicia neamului meu, în ascendentul său spiritual asupra istoriei, cred într-o pace finală a omenirii. Mai cred în omenia lui Dumnezeu şi în talentul greierilor de a-mi inspira duioşii natale.”

Un plop aprins spre Marea Trecere

A vorbit întotdeauna oamenilor despre iadul singurătăţii, iar în Rotonda plopilor aprinşi, un volum de o cruntă sinceritate memorialistică, scria: „Mi s-a dat mai întâi bucuria de a avea prieteni literari mult mai în vârstă decât mine, şi apoi, tristețea de a fi rămas prea devreme singur. Singurătatea mea este aceea a luminişului străjuit de lujere înalte, opt şi mai multe de opt, cu frunza veşnic foşnitoare. Când jos la mine e noapte, vârfurile ard împrejur şi freamătă, într-un amurg prelung, sub luna plină şi, uneori, în aurorele polare. Amintirea e rugul cel nemistuit al omului răzleț”.

 Luni seara, pe 24 ianuarie, Părintele s-a întors acasă, iar dacă ar putea vorbi, probabil că ne-ar spune să nu fim trişti, să nu plângem, chiar dacă neamul nostru a fost dăruit cu un izvor care nu a secat niciodată, izvorul lacrimilor.

Ne rugăm pentru liniştea sufletului lui zbuciumat, iar în locul cuvintelor noastre ne vin în minte tot cuvintele cu care ne dăruia în fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare.Suferinţa noastră mută este mai grea decât pregătirea Părintelui pentru marea călătorie. De câteva decenii ne vorbeşte despre asta, însă tot nu putem înţelege, nu am câştigat încă forţa de a accepta viitoarea despărţire. Simțim tot mai mult singurătatea de care vorbea Părintele, frigul luminat doar de o flacără rece a unui plop care se aprinde deja în aerul rece al iernii.

Jos, aici, la noi, e noapte, sus răsare o coloană de lumină, un plop ca un rug aprins, ce se adaugă la catedrala cu ferestre spre cer şi cu ziduri de aer a sufletului românesc unde viețuim cu toţii, cei rămaşi vii şi cei din amintire, care ne luminează cărarea spre lumina vieţii veşnice.

Când va pleca, ne va lăsa o cetate pe care va trebui să o apărăm noi mai departe şi să o umplem în fiecare zi de iubire şi comuniune. Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului va avea prima rădăcină când trupul lui va coborî în Pământul cel viu al Ardealului.

Cluj, 27 ianuarie 2011  

Ce va fi după Anania?

de Rareș Bogdan

Aceasta este întrebarea pe care şi-o pun, zilele acestea, atât enoriaşii din zona Ardealului, cât şi înalții prelați ai BOR.

E complicat să vorbeşti despre un Înalt ierarh al bisericii, mai ales când acesta este şi o personalitate culturală de excepţie. Vorbind despre IPSS Bartolomeu, eşti obligat să vorbeşti şi despre Valeriu Anania, scriitorul.
Sigur că întreaga suflare a ortodocşilor transilvăneni se roagă în aceste zile pentru sănătatea Înaltului prelat, dar sigur că gândurile negre îi macină, chiar dacă zilele, cât mai multe zile, sunt puse înaintea „nopţii”.

Trebuie spus că ultimii doi ani au fost extrem de dificili atât pentru Mitropolia Clujului, cât şi pentru Înaltul Bartolomeu. Speculaţiile nu au întârziat să apară şi pe culoarele Mitropoliei de la Cluj, dar şi ale Patriarhiei şi ale Mitropoliei de la Sibiu, circulă zvonuri şi încep lupte de culise.

Va fi Irineu IPSS? Părintele Iloaie, Ştefan Iloaie, unul dintre apropiaţii Înaltului prelat, asigură enoriaşii şi corpul clerical că IPSS Bartolomeu nu a desemnat niciun urmaş la scaunul mitropolitan.
Sigur că acesta a făcut referire strict la procedură, care nu permite unui Înalt ierarh să îşi desemneze succesorul. IPSS Bartolomeu, un tradiţionalist al Bisericii Ortodoxe Române şi un păstrător al cutumelor şi dogmelor ca nimeni altul în zilele de azi, şi-ar dori ca urmaşul său pe scaunul mitropolitan să fie PS Irineu Bistriţeanul, acesta fiind cel care a coordonat, în ultimii doi ani, treburile Mitropoliei. Alături de acesta, un alt apropiat al mitropolitului Bartolomeu este episcopul vicar Vasile Someşanul. Acesta şi Irineu Bistriţeanul sunt, practic, urmaşii de drept ai mitropolitului. Dar lupta pentru Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului „se decide” în Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Pentru a înţelege exact ceea ce se poate întâmpla şi cum va arăta viitorul Mitropoliei, trebuie să ne întoarcem la momentul în care, după trecerea la cele veşnice a Preafericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, aripa tradiţionalistă a BOR a militat pentru impunerea Înaltului Bartolomeu în poziţia de patriarh.

Sigur că în aceleaşi vremuri trebuie să ajungem la faptul că în Transilvania vechea Mitropolie a lui Andrei Şaguna şi a lui Antonie Plămădeală a fost împărţită în două, o parte rămânând cu vechea denumire de Mitropolie a Ardealului, cu sediul la Sibiu, iar cealaltă, cu sediul la Cluj,  luând numele de Mitropolia Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.

Luptele din Ardeal

Dan Ciachir, unul dintre scriitorii şi eseiştii buni cunoscători ai dogmelor şi frământărilor din BOR, spunea zilele trecute că „Ardealul l-a vrut pe Bartolomeu”, afirmând că înfiinţarea Mitropoliei cu sediul la Cluj, contestată de unii, a fost un act cât se poate de firesc. Acest act ar fi venit, conform distinsului intelectual, ca un act absolut firesc şi ca o îndreptare a unei nedreptăţi la care presa vremii a făcut din plin referire, respectiv nealegerea episcopului de Alba Iulia, IPSS Andrei (Andreicuţ), în rangul de Mitropolit al Ardealului, funcția revenind unuia dintre apropiaţii actualului patriarh, Laurenţiu Streza. De altfel, este interesant că, şi în ziua de azi, judeţe din Ardeal, ca Hunedoara sau Arad, sunt integrate Mitropoliei Banatului, sub oblăduirea blândului ierarh Corneanu, şi nu Ardealului, cum ar fi fost aproape normal. Referirea lui Dan Ciachir la faptul că „Ardealul l-a vrut pe Bartolomeu” este o trimitere la momentul 1993, atunci când Înaltul Bartolomeu a ajuns arhiepiscop la Cluj. Dar luptele din sânul Bisericii Ortodoxe au fost şi rămân redutabile.

Aripa tradiţionalistă, păstrătoare a dogmelor, a fost şi încă rămâne condusă de IPSS Bartolomeu, mitropolitul Clujului. În momentul când acesta se va ridica dintre credincioşii săi şi va urca spre Ceruri, Biserica Ortodoxă Română va rămâne fără cel mai de seamă păstrător al tradiţiilor sale.

Astăzi, Înalţii prelaţi se roagă pentru sănătatea mitropolitului Bartolomeu, dar, totodată, sunt în vâltoarea unor tensiuni în care antipatiile personale şi implicarea politică sunt, din păcate, tot mai evidente.  

Se va desfiinţa Mitropolia Clujului?

În primul rând, sunt tot mai multe zvonuri că actualul patriarh şi Sfântul Sinod vor încerca să meargă până la desfiinţarea Mitropoliei cu sediul la Cluj, lucru care ar fi nefiresc şi ar arăta că în noiembrie 2005 s-a săvârşit o greşeală.
Acest fapt, pe fondul nemulţumirilor sociale reale şi al presiunilor economice şi politice, ar constitui o bombă cu ceas în regiunea Ardealului de nord.

Jurnalistul Florian Bichir afirma că, din punctul lui de vedere, această decizie a posibilei desfiinţări ar fi cu totul neecumenică şi ar demonstra că BOR e neserioasă. Până la urmă, Sfântul Sinod, dominat de apropiaţii actualului Patriarh, Daniel, va avea ultimul cuvânt în desemnarea urmaşului Înaltului Bartolomeu.

Potrivit unor surse din interiorul Bisericii, patriarhul nu doreşte ca PS Irineu Bistriţeanul să fie continuatorul misiunii Înaltului Bartolomeu în Ardealul de nord. De asemenea, aceleaşi surse şoptesc pe culoarele întunecate ale aşezămintelor bisericeşti despre faptul că nici PS Andrei de Alba Iulia nu ar fi susţinut de apropiaţii patriarhului, deşi, în mod normal, acesta ar merita să ajungă pe scaunul mitropolitan de la Cluj, ca o reparaţie morală pentru ceea ce i s-a întâmplat la „bătălia” pentru scaunul mitropolitan de la Sibiu.

Sunt voci care vorbesc despre aducerea lui IPSS Ioan Selejan, episcopul Harghitei şi Covasnei, la conducerea Mitropoliei de la Cluj (acesta fiind unul dintre apropiaţii actualului patriarh) sau despre o mutare spectaculoasă, respectiv impunerea Înaltului Lucian Mic, episcop de Caransebeş, un alt ierarh BOR apropiat de Patriarhul Daniel.

Nu contează ce vrea Înaltul Bartolomeu

Dar, până la urmă, trebuie spus că alegerea unui mitropolit în Sfântul Sinod, prezidat de Patriarhul României, se face prin consultare deschisă, urmată însă de un vot secret!  Mitropolit poate deveni doar acel candidat care obţine jumătate plus unu din totalul voturilor membrilor prezenţi în Sfântul Sinod în acea zi.

Astăzi, Sfântul Sinod e dominat de apropiaţii Patriarhului Daniel. E foarte posibil ca, oricare ar fi dorinţa mitropolitului Clujului, Bartolomeu, lăsată chiar cu limbă de moarte, aceasta să nu fie respectată de către BOR. În interiorul Sfântului Sinod, vocea „Leului Ardealului”, Înaltul Bartolomeu, a fost una respectată şi, nu de puţine ori, temută. Astăzi însă, mitropolitul de la Cluj se luptă pentru ca Bunul Dumnezeu să-i dea cât mai multe zile pentru a-şi lumina în continuare credincioşii. Eventuala sa dispariţie ar însemna o lovitură extrem de puternică dată nu doar Bisericii Ortodoxe din Transilvania, ci chiar întregii Biserici Ortodoxe Române.

Înaltul Bartolomeu rămâne ultimul reprezentant de seamă al curentului tradiţionalist din cadrul BOR.
Dar poate Bunul Dumnezeu veghează în continuare la sănătatea Înaltului ierarh, iar acesta va rămâne alături de enoriaşii săi, la fel ca fratele dânsului, care a trăit până la 110 ani. Dumnezeu să-i dea sănătate şi multe zile Înaltului nostru! 

ÎPS TEOFAN, după moartea Mitropolitului Bartolomeu:

„Înaltpreasfinţitul Mitropolit Bartolomeu a plecat la cer, de fapt, s-a născut în Cer, cum au spus cei vechi. A fost un uriaş şi rămâne un uriaş, un uriaş pentru că a reuşit să îmbine ceea ce puţini, foarte puţini reuşesc să facă: o credinţă de cremene în Dumnezeu, o cultură imensă şi o capacitate uimitoare de a sluji Biserica şi neamul. Din această seară, vocea Mitropolitului Bartolomeu nu mai răsună, nu mai cheamă la luptă. Vocea lui nu mai are posibilitatea să creeze împotriviri. Dar dacă vocea lui nu mai răsună, rugăciunea Mitropolitului Bartolomeu este mai puternică acum. De fapt, vocea lui nu se va mai manifesta de acum, decât prin rugăciune, rugăciune în faţa Tronului Preasfintei Treimi. Zic aceasta pentru că am sentimentul lăuntric că după o viaţă de luptă aprigă, Mitropolitul Bartolomeu a ajuns la tărâmul păcii. Şi Dumnezeu, în Împărăţia Sa, l-a primit cu braţele deschise. Rugăciunea lui devine vocea lui, glasul lui, care din înălţimea Cerului va răsuna de acum şi mai puternică.

Mitropolitul Bartolomeu a plecat la Cer, deja l-a întâlnit pe Patriarhul Iustinian, pe Patriarhul Teoctist, pe Mitropolitul Firmilian al Olteniei, pe părinţii lui, cei care i-au fost foarte dragi. Ne priveşte împreună cu aceştia din înălţimea Cerului şi ne cere nouă, rămaşi încă în valea plângerii acestei lumi, să mergem pe drumul pe care ei l-au bătătorit, iar Mitropolitul Bartolomeu a avut un drum frumos, un drum adânc, un drum înălţător. A mers pe el cu dreptate, a mers pe el cu credinţă, a mers pe el cu îndrăzneală mărturisitoare a valorii Bisericii Ortodoxe şi a valorii neamului românesc. Dumnezeu să-l odihnească în pace. Credinţa în înviere, în Domnul cel mort şi înviat îi ajută, în primul rând, pe ardeleni şi pe români, în genere, să trecem peste acest moment şi credinţa în Dumnezeu ne ajută să ne ancorăm în nădejdea că vocea marelui Mitropolit Bartolomeu nu este stinsă, prin rugăciune vocea lui devine mai puternică.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!”