Parteneriatul strategic, acum și în variantă aprofundată și extinsă!

Parteneriatul româno-american, parafat în urmă cu un sfert de secol, viza consolidarea relațiilor bilaterale, susținerea procesului de reformă din România şi a demersurilor de integrare euro-atlantică. În 2011, s-a adoptat Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI, cu o pivotare a intereselor către SUA, care a decis să-și consolideze rolul aferent unei lumi unipolare.

„Rolul relevant al României”

Parlamentul României susține că parteneriatul strategic se referă la „recunoașterea comună a rolului relevant al României în Europa de Sud-Est”. Totodată, s-ar referi la „extinderea colaborării în domenii ca apărare, energie, comunicații, noi tehnologii, combatere a amenințărilor hibride”.

Probabil că pentru Emil Constantinescu, în 1997, la doar un an după ce a fost ales președinte, a urca pe podium alături de Bill Clinton venea și ca o târzie victorie a „partidelor istorice” cu care se înconjurase în Convenția Democratică de a vedea în cele din urmă „aliații” anglo-americani în carne și oase, chiar la București.

Dacă Securitatea nu i-ar fi arestat pe „fruntașii țărăniști” la Tămădău, în 1947, probabil că aceleași „partide istorice” ar fi reușit să le spună britanicilor și americanilor ceea ce aceștia știau în mod evident (căci în 1946 Statele Unite recunoscuseră guvernul condus de Petru Groza): că România a nimerit dincolo de „cortina de fier”.

Politicienii români de atunci, Maniu, Mihalache și restul, par să nu fi aflat că lumea a fost divizată de ruși și americani, că aceștia au bătut palma și și-au văzut fiecare de socotelile lor. Și, în naivitatea lor, și-au propus să le dea marea veste! Ceea ce spune enorm de multe despre clasa politică de atunci.

Desigur, „fuga în occident” ar fi urmat să îi servească poporului oropsit rămas în țară, sub comuniști, căci țărăniștii fugari ar fi putut constitui „afară” un guvern în exil. Unii cred asta! Cumva, până și lepădarea de România a constituit întotdeauna un demers absolut eroic.

Nici anglo-americanii nu păreau să dea vreo ceapă degerată pe soarta românilor, așa încât, probabil nu au aflat vreodată că străbunica senatorului neafiliat Diana Iovanovici-Şoşoacă i-a așteptat pe americani până la moartea ei. „Când au venit americanii, m-am dus la mormântul ei și i-am spus: după atâția zeci de ani, după ce ai murit, ți s-a îndeplinit dorința, au venit americanii”.

Așa a început parteneriatul strategic!

Că tot vorbeam despre clasa politică de odinioară, patrioți, însă lipsiți de orice contact cu realitatea, vedem că situația nu s-a modificat nici până astăzi! Șoșoacă: „România are aici o poziție extraordinară, prin care am putea să devenim și independenți din toate punctele de vedere, cu bogățiile pe care le avem, să fim și suverani. Din păcate, conducătorii nu fac acest lucru”.

Căci, de ce nu, toate corporațiile și toți „investitorii strategici” s-ar așeza frumușel la coadă și ne-ar restitui tot ce au reușit să ciugulească din țară, doar pentru ca noi să redevenim bogați și suverani! Dar, iată,  „conducătorii” țării stau de-a curmezișul acestui vis minunat…

Iar concluzia trasă de Diana Iovanovici-Șoșoacă în privința parteneriatului strategic cu americanii: „A fost o mare oportunitate pentru noi. Din păcate pentru noi, nu am știut să învățăm nimic din democrația americană, din păcate pentru noi, nu am știut să profităm de toate lecțiile pe care ni le-au dat, ni le dau și ni le vor da americanii”.

Doar liderul grupului parlamentar al minorităților naționale, Varujan Pambuccian putea să întreacă o asemenea declarație! Iată: „Cu cine să fii partener? Cu cel cu care ai aceiași prieteni şi aceiași dușmani – şi atunci trebuie să te gândești la o componentă de securitate a lui – cu cel cu care gândești la fel şi te dezvolți pe aceleași coordonate şi atunci trebuie să te gândești la o componentă a școlii, a cercetării şi a spiritualității comune”. Cum ar veni, îl aperi și ai o „școală” comună cu yankeul!

Mai trist este că am putea cita din oricare politician, al oricărui partid și nu vom reuși să răzbatem mai departe de clișeele cu „așteptarea” americanilor, cu uralele ce-au însoțit sosirea lor, cu „datoria” românilor de a participa în numele securității în diversele „teatre de operațiuni”… La „lecțiile” pe care trebuie să le învățăm, la „condițiile pe care trebuie să le îndeplinim” etc. Și, desigur, „agendele” americane: de securitate, de prosperitate, de democrație și evenimente culturale.

Interesul partenerului nostru strategic față de români este atât de uriaș încât americanii vor organiza un “Weekend românesc pe malul Potomacului” sau vor lansa o pagină web, vor proiecta lasere pe suprafața exterioară a National Gallery of Art din D.C.

Sigur, ar exista și unele mici neajunsuri ale parteneriatului cu Uncle Sam, anume că după 25 de ani de parteneriat nu avem încă un Tratat de bază între România și SUA, românii încă stau la coadă pentru vize, în timp ce milioane de migranți traversează frontiera americană de parcă nici n-ar exista. Din prea mult respect, la București nu există un ambasador american numit, ci un înlocuitor, un „însărcinat” – David Muniz.

Investițiile americane în România sunt mai mici decât investițiile românești în armament american (Patriot, F16 etc.) și abia dacă reprezintă cât jumătate din ce investește Germania în țara noastră. Dar, americanii sunt plini de idei: vor să pună la bătaie 14 milioane de dolari pentru dezvoltarea de reactoare modulare mici în România. Ceea ce este frumos, mai ales că România a înregistrat în raport cu Statele Unite un surplus comercial de sute de milioane de dolari!

Alte investiții „uriașe” par să se facă mai curând pentru a promova terțe interese în zonă, de exemplu legarea portului Constanța de Polonia prin cale ferată și autostradă. Deocamdată, desigur, numai proiecte…

Apoi, mai merită spus că „partenerul strategic” a alunecat cumva deasupra legislației noastre naționale, astfel că beneficiază de impunitate, în schimb americanii comunică sec cine trebuie numit pe funcție și cine trebuie arestat, ce legi are voie să aprobe Parlamentul, ce măsuri să ia Guvernul, ce contracte să semneze și cu cine. Cam arogantă poziția! Dar noi avem condiții de îndeplinit, lecții de învățat, standarde de respectat, să nu uităm!

Toate aceste mărunțișuri arată, în cele din urmă, că termenul de parteneriat este cumva la fel de exact precum termenul de democrație atunci când vine rostogolit din gura vreunui american! Adică reprezintă un soi de vasalitate.

Să nu uităm vorbele distinsului parlamentar Pambuccian: să avem o componentă comună a „școlii”! De interes, căci astfel se armonizează „valorile” comune pe care le avem, anume supunerea cetățeanului în fața autorității. Tot o companie americană ne învață, zi de zi, cum funcționează aceste minunate valori! Este vorba despre Facebook, care decide despre ce avem voie să vorbim în public sau în ce termeni.

Și pentru că nevoia de servilism și de prostie nu a dispărut nici o clipă din această stranie relație de „parteneriat”, etapa „Licuriciului” satisfăcut de fostul președinte Băsescu rămâne emblematică! Nu că s-ar fi produs vreo mutație ulterioară!

Președintele american Joe Biden alături de președintele Klaus Iohannis / Foto Presidency.ro

Dacă fabrica „Ford” este o țintă de neratat în diversele discursuri, dacă bazele americane din România sunt la fel de importante, ceea ce pare să scape vorbitorilor este exportul masiv de ideologie americană „woke”.

Oricât am pupa Licuriciul, ceea ce se străduiește să ne învețe este că familia reprezintă un construct perimat, medieval, că doar cei rămași în urmă mai cred în Dumnezeu, că a fi heterosexual este un act de ură împotriva homosexualilor, că bărbații rămân însărcinați și nasc, că sexul e fluid și se schimbă sau se poate schimba potrivit opțiunilor, că a fi alb este o jignire adusă altor rase, că a fi bărbat este un sinonim pentru oprimarea femeii etc. Că trebuie să trăim în sărăcie de dragul ideologiei „liberale”, eventual să ne vărsăm sângele prin „teatrele de operațiuni”.

Uncle Sam seamănă tot mai mult cu Uncle Joe. SUA, tot mai mult cu Imperiul Roman care se prăbușea sub privirile unor inși precum Caligula sau Nero. În consecință, „parteneriatul” nu reprezintă altceva decât a mimare a faptului că am fi identici cu cei care trăiesc pe datorii, impun sancțiuni și pornesc războaie. Și decid cine sunt cei democrați și cine sunt cei de pe „axa răului”.

Divizată de atâtea libertăți și drepturi, iată că și opinia despre parteneriatul strategic e la fel de împărțită între susținători și detractori. Cât dăm și cât anume așteptăm? Unii vor zice că e doar o altă cutie a Pandorei din care a ieșit tot ce este mai rău. Iar alții vor spune că a mai rămas, totuși, speranța…