Perfidul Albion în capcana Europei neo-napoleoniene

Parlamentul a respins cu o majoritate calificată propunerea Theresei May referitoare la modalitatea de realizare a Brexitului. Ce s-a întâmplat? Ce urmează? Ce opțiuni rămân?

Citește și: Juncker, despre eșecul acordului Brexit

MIRAJUL ȘI PREȚUL JUMĂTĂȚILOR DE MĂSURĂ

După demisia premierului cacialmist David Cameron, succesoarea acestuia, Theresa May (palidă amintire a „doamnei de fier”, Margaret Thacher, care confirmă observația că atunci când istoria se repetă, și prima dată a fost dramă, a doua oară este comedie), a încercat să pună în practică o decizie populară luată din greșeală (recurgerea la înțelepciunea populară în lumea complicată de azi se dovedește a fi foarte riscantă) prin formule apte a concilia contrariile.

Referendumul a arătat că în chestiunea rămânerii în sau a plecării din UE societatea britanică este divizată. Votul pentru Brexit a triumfat cu o majoritate infimă. În aceste condiții doamna May a crezut că soluția este aceea a jumătăților de măsură care să permită Marii Britanii rămânerea în Europa-piață și retragerea din Europa-putere, urmând a profita astfel de avantajele pieței comune, dar sustrăgându-se obligațiilor politicii comune.

Președintele SUA, Donald Trump, în încercarea sa de a revoluționa ordinea mondială, reducând în acest sens, printre alte, UE la o simplă adunare de state suverane populând centrul unei Europe extinse de la Bering la Bering, a recomandat o despărțire brutală. El i-a făcut Marii Britanii oferta de a miza totul pe consolidarea tandemului anglo-american și a reintra în istoria contemporană cu bagajul său de experiență și panaș imperial, ieșind din muzeul de istorie a ifoselor imperiale germano-franceze. Londra urma să primească timp de câțiva ani din partea Washingtonului un ajutor financiar care să compenseze pierderile ieșirii de pe piața internă europeană (în condițiile în care, oricum, regulile Organizației Mondiale a Comerțului rămâneau a se aplica în raporturile comerciale cu membrii UE), timp în care, liberă de alte sarcini, și-ar fi putut reseta legăturile strategice cu statele Commonwealth-ului britanic de națiuni, transformându-l pe acesta într-un actor politic global real cu interese și acțiuni congruente cu geopolitica SUA.

Deși oferta părea de nerefuzat, doamna May s-a speriat de anvergura terapiei de șoc pe care a presupunea, și a preferat negocierile cu UE așezate sub deviza „adio, dar rămân cu tine.” Ceea ce a ruinat de îndată „relația specială” a Regatului Unit cu SUA, de dragul căreia fostul premier Tony Blair sacrificase în primii ani ai secolului XXI destinul european al țării sale.

RĂZBUNAREA FRANCO-GERMANĂ

UE ar fi putut fi mai generoasă cu Marea Britanie, oferindu-i condițiile unui Brexit de catifea dacă nu ar fi intervenit dorința expresă a Berlinului de a da un exemplu tuturor amatorilor asupra felului în care este pedepsit cel care întoarce spatele noului „Sfânt Imperiu Roman de Națiune Germană”. Liderii politici germani au spus rituos că „Londra va plăti pentru gestul său”.

Franța macroniană a cuplat bucuros la această politică și a făcut, inclusiv prin intransigența principalului negociator al UE, francezul Michel Barnier, viața negociatorilor britanici cât mai grea cu putință. În acest sens și în acest context s-a lucrat cu „marfa clientului”, fiind exploatate slăbiciunile structurale ale Regatului Unit.

După abolirea regimului fascist în Italia și crearea așa zisei Republici fasciste de la Salo, undeva prin nordul țării, Reichsfuhrerul Goering i-ar fi spus ex Ducelui Mussolini că dacă nu vor accepta întoarcerea sa la Roma italienii vor trebui să suporte „pedeapsa soluției ancestrale”. Întrebând ce este cu această pedeapsă i s-a explicat că ea înseamnă întoarcerea la dezmembrarea statului italian în puzderia de orașe-stat din care se întrupase, respectiv revenirea la ordinea politică strămoșească aflată în gena locuitorilor peninsulei. Germania doamnei Merkel a înțeles să recurgă la aceeași amenințare: ori acceptarea neo-napoleonismului european (masca macroniană care acoperă oportun cu pudră franceză fața hegemonismului german ereditar), ori se desface în părțile (subdiviziunile geo-culturale) care o compun.

VULNERABILITĂȚILE STRUCTURALE ALE REGATULUI UNIT

Theresa May a cedat nu atât sub presiunea amenințării germane (sau franco-germane), cât sub acțiunea forțelor centrifuge interne. Ele se numesc Iralanda de Nord și Scoția.

Secesionismul celei dintâi a fost sursa unui război de gherilă care a terorizat Regatul timp de decenii, umplând de sânge țara și lăsând mii de familii îndoliate. Deși, în aparență mediat de SUA, acordul Londrei cu mișcările independentiste cu caracter terorist irlandeze, a fost făcut posibil tocmai de spiritualizarea frontierelor în cadrul construcției europene; cu alte cuvinte de federalizarea Europei, care a inclus atât Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cât și Republica Irlanda. Toți irlandezii s-au unit astfel în cadrul unui singur (cvasi)stat numit Uniunea Europeană.

Din această perspectivă, se probează teza potrivit căreia UE nu dezarticulează statele-națiune, ci le menține unite, cu remarca esențială că de această unitate ele se bucură numai înăuntrul Uniunii, plătindu-o cu prețul renunțării la suveranitate. Cine iese din Uniune își recâștigă suveranitatea dar își pierde unitatea (integritatea teritorială). Astfel slăbit, statul în cauză își va pierde și libertatea – numai de facto sau și de jure.

Trebuie de îndată subliniat, că aceasta nu este Comunitatea europeană a lui Adennauer și Monnet, în care membrii erau solidari, egali și liberi în același timp, ci „Imperiul prietenos” proiectat de Ribbentropp & Co și Uniunea neoimperială a lui Merkel care a preluat spiritul celui din urmă. Tocmai această transformare este responsabilă pentru tensiunile interne care riscă să fractureze UE și să reîmpingă lumea în război. Tot ea a determinat în mare măsură votul favorabil Brexitului; deși până la Brexit, Marea Britanie nu a fost chiar victima, ci mai degrabă complicele Europei germane, alegând să o părăseacă doar atunci când i-a sesizat declinul.

Acesta este contextul în care dna May a acceptat o anexă secretă la aranjamentul de „divorț” în care, pentru a păstra Irlanda de Nord în mod nominal în alcătuirea Regatului Unit, fără a se reveni la terorismul nord-irlandez, s-a stabilit ca în Ulster să se aplice în continuare dreptul UE, iar granița Regatului Unit cu UE să treacă prin Marea Irlandei, teritoriul nord-irlandez rămânând în afara acesteia. Descoperirea anexei cu pricina singură era suficientă pentru a pune majoritatea Parlamentului britanic în imposibilitatea morală și politică de a aproba acordul. Problema irlandeză a subminat, prin simpla ei existență, orice orientare strategică globală a Marii Britanii.

Aproximativ la fel s-a pus problema Scoției. Cu ajutorul, poate nu chiar dezinteresat și accidental, al UE, Scoția este subdiviziunea teritorială britanică beneficiară a celor mai importante fonduri europene. Așa cum se pompează astăzi fonduri în Transilvania, așa s-au pompat în Scoția, transformându-o din cea mai săracă parte a Regatului în cea mai bogată. Și, totodată cea mai laburistă, căci, așa cum spunea Margaret Thacher, nimeni nu știe mai bine decât stânga să facă daruri sociale cu banii altora. Această Scoție favorizată de UE, nu poate accepta să abandoneze cu totul barca europeană pentru a redeveni supus al locatarului de la Downing Street 10 și al „miticilor” din Parlametul de la Westminster.

Theresa May a vrut, de aceea, să evite escaladarea independentismului scoțian, printr-un Brexit scăldat, cu aterizare lină. Scoțienii știau însă prea bine că un pic virgină și un pic gravidă nu poți fi. De aceea, deocamdată au votat împotriva acordului negociat de Guvernul britanic. În viitor s-ar putea să voteze și împotriva rămânerii în Regatul Unit. O amenințare căreia recent i-a lipsit puțin să devină fapt împlinit și care arată fragilitatea politică a Regatului.

IMPOSIBILITATEA CONSENSULUI MĂSOARĂ IRELEVANȚA PUTERII

Respingerea „Planului May” este atât de drastică (432 voturi împotrivă și numai 202 de susținere) și înfrângerea premierului atât de evidentă încât este greu de crezut că Guvernul mai poate rezista în funcție. Probabil că până acum demisia ar fi fost fapt împlinit dacă viitorul nu ar fi fost în totală ceață. O ceață indicând incapcitatea actualului sistem politic britanic de a mai găsi soluții consensuale pentru gestionarea marilor crize naționale și internaționale.

Practic clasa politică britanică, așa cum a putut-o produce o democrație obosită fără criterii de selecție a meritului, nu știe ce să facă. Nu știe cu ce alt Guvern conservator să înlocuiască pe cel al dnei May. Nu știe dacă alegerile anticipate, pe care probabil le-ar câștiga acum stânga laburistă care se radicalizează în căutarea identității și credibilității pierdute pe „cea de a treia cale” blairiană, nu ar însemna de fapt scoaterea Brexitului pe ușa din dos, sub efectul unei emoții simetrice celei aflate la originea acestuia. Nu știe dacă un alt referendum s-ar putea organiza în timp util – adică până la alegerile europene din mai 2019 (ceea ce pare imposibil) – pentru a se îmbina eventual o decizie reconfirmată și de astă dată definitivă a retragerii din UE, cu un nou proces de negocieri de purtat cu o altă Comisie europeană. (Referendumul ar putea desigur să decidă și renunțarea la Brexit.) Nu știe dacă ar putea reveni de îndată cu mai mult succes la masa de negocieri cu actualii săi interlocutori europeni. Nu știe dacă ar putea proceda pur și simplu la o ruptură abruptă de UE, fără nici un acord negociat. Nu știe dacă nu cumva ar fi mai bine să își retragă cererea de ieșire din UE, până la noi decizii interne. (În materie de politică externă, în Marea Britanie Guvernul are rolul decisiv, precum altădată Regele.) Nu știe dacă îi mai poate spune Președintelui Trump „în genunchi mă-ntorc la tine!”.

Cu alte cuvinte nu știe pe unde să o apuce tocmai pentru că, într-o sistem politic tradițional bazat pe logica majoritară, are mult prea multe alternative și mult prea mulți actori politici slabi, incapabili atât de a conveni asupra unei soluții comune, cât și de a întreprinde o acțiune decisivă.

Probabil că soluțiile extreme – un Brexit dur și imediat (în opinia noastră, preferabil), sau un nou referendum care probabil va anula Brexitul readucând Marea Britanie (desigur cu coada între picioare) în UE – sunt cele mai indicate într-o situație extremă. Cine să își asume, însă, răspunderea pentru aceste decizii?

Incapacitatea gestionării crizelor, hamletizarea infinită în fața provocării, imposibilitatea construcției consensului național sunt semnele clare ale fenomenului de epuizare a puterii. Ele indică, în speță, faptul că după un secol de susținute eforturi pentru supraviețuirea spiritului imperial și a influenței sale în lume, Regatul Unit este obligat să se resemneze cu statutul unei puteri secundare, dependentă de jocul actorilor globali de pe ceea ce altă dată britanicii denumeau cu dispreț, „continent”. De astă dată cuvântul indică, însă, mai puțin pe actualii protagoniști senili ai UE, cât pe jucătorii globali ai Eurasiei și ai Americii (care are toate șansele să fie măreață dinnou dacă Președintele Trump va câștiga lupta cu „statul subteran”).

CE VA FACE PREȘEDINȚIA CONSILIULUI UE?

Se zice că atunci când dificultățile sunt mari, și maritele sunt de asemenea mari. Ca Președinte al Consiliului UE, România, abia instalată în funcție, se confruntă după votul din Camera Comunelor cu o situație de criză nu numai britanică, ci și europeană. Orice criză este însă un pariu; iar orice pariu este o șansă. În cazul nostru o șansă pentru a face din diplomația română „brokerul onest” capabil să stabilească, folosindu-și și calitatea de partener strategic al SUA, o nouă paradigmă a raporturilor dintre Marea Britanie și UE. Teoretic o poate face în așa fel încât aceasta să fie și începutul unui nou drum către reforma UE și revenirea, pe un palier superior, la … Europa europeană despre care vorbea la Strasbourg premierul Viorica Dăncilă.

Pentru asta ar trebui însă ca românii să privească spre orizontul istoric iar nu spre distribuția locurilor la concertele de la Ateneu, și să accepte că lupta pentru recuperarea și mobilizarea tuturor celor care pot, știu și vor să contribuie la mai binele României europene este mai importantă decât excluderea unora de către alții pe tot felul de criterii așa zis morale promovate de minorității ilegitime în folosul unor profitori fără neam și Dumnezeu.