Perspectivele europene ale Ucrainei

La 24 februarie 2022, Federația Rusă a declanșat războiul împotriva Ucrainei, drept pedeapsă pentru aspirațiile ei euro-atlantice. În replică, la 28 februarie, președintele ucrainean Volodimir Zelenski a semnat o cerere oficială pentru aderarea țării sale la Uniunea Europeană. Oficialii europeni au întâmpinat gestul cu declarații încurajatoare. Dar este dorința Kievului doar un vis frumos?

• PSD asigură că moțiunea va trece. Parlamentarii PNL, USR și UDMR vor fi prezenți, dar nu vor vota
• Ana Blandiana și Zbigniew Herbert, între destin și premiu
• „Criminalitatea este în creștere în întreaga UE, iar în multe privințe are chip de copil”
• Proiectul Neptun Deep: încep lucrările de instalare a conductei de gaze în Marea Neagră
• Va fi Chivu al treilea „Mag”, după Herrera și Mourinho?

„Întâi securitate, apoi prosperitate!”

Pentru început, să urmărim cum s-a desfășurat până în prezent acest proces pentru statele ex-comuniste din Europa Centrală și Răsăriteană.

Astfel, în 2004, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia au aderat la Uniunea Europeană. În 2007, le-au urmat Bulgaria și România. În 2013, a venit rândul Croației. Ce aveau în comun toate aceste state, înainte de a fi accepate de blocul comunitar? Ei bine, fără excepție, erau deja state membre NATO. Este aceasta o simplă coincidență? Nu!

UE s-a asigurat că nu primește în casă rudele estice mai sărace, înainte ca acestea să-și fi rezolvat toate problemele de securitate. Fără s-o spună explicit, mesajul transmis de Bruxelles a fost cât se poate de clar: „Nu vrem să vă deschidem ușa, iar voi să vă luați la bătaie între voi sau cu vecinii, iar noi să fim nevoiți să plătim pagubele sau, mai rău, să devenim implicați!”

Mai puțin cunoscut este faptul că art. 42 alin. (7) al Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Lisabona, 2009) conține o clauză de solidaritate (similară celei cuprinse în celebrul art. 5 al Tratatului NATO): „În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor și asistență prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu articolul 51 din Carta Organizației Națiunilor Unite. Aceasta nu aduce atingere caracterului specific al politicii de securitate și apărare a anumitor state membre”.  Așadar, dacă un stat membru UE este atacat, poate solicita ajutorul – inclusiv militar – al celorlalte state membre, care sunt obligate să îl ajute. Nu este totuși clar ce se întâmplă în situația evocată cu statele neutre, precum Austria și Suedia.

Apropo, Moscova pretinde că dorește să creeze în Ucraina tocmai o versiune austriacă sau suedeză a unui stat neutru.

Este interesant că șeful delegației ruse la negocierile cu Ucraina, consilierul prezidențial Vladimir Medinski, a prezentat lucrurile ca și cum aceasta ar fi, de fapt, poziția Kievului:

„Conservarea și dezvoltarea statutului neutru al Ucrainei, demilitarizarea Ucrainei – se discută o întreagă gamă de probleme legate de mărimea armatei ucrainene. Ucraina oferă o versiune austriacă, suedeză a unui stat demilitarizat neutru, dar în același timp un stat care are propriile forțe armate și navale. Toate aceste probleme sunt discutate la nivelul conducerilor ministerelor Apărării Rusiei și Ucrainei”.

Ucraina (care oricum și-a asumat neutralitatea prin Declarația de suveranitate) a respins deocamdată propunerea. „Ucraina se află în prezent în stare de război direct cu Rusia. Prin urmare, modelul nu poate fi decât «ucrainean»”, a declarat Mihailo Podoliak, unul dintre aghiotanții lui Zelenski implicat în negocierile cu Moscova. Podoliak a mai spus că Ucraina vrea „garanții de securitate absolute” din partea Rusiei și că semnatarii (sunt vehiculate Statele Unite, Marea Britanie și Turcia) să se angajeze să intervină de partea țării sale în cazul unei agresiuni. Oricum, Zelenski pare că s-a împăcat cu gândul că țara sa nu va intra în viitorul previzibil în NATO.

Rămâne totuși de văzut cum va accepta Moscova pretențiile Kievului, dar și dacă Statele Unite, Marea Britanie și Turcia (state membre NATO, dar nu UE) vor fi dispuse să-și asume apărarea Ucrainei. Iarăși este interesant cum vor fi formulate aceste garanții. La urma urmei, prin Memorandumul de la Budapesta (1994) Statele Unite, Marea Britanie și Rusia s-au angajat să „respecte independența și suveranitatea” Ucrainei și să se „abțină de la amenințarea sau amenințarea cu utilizarea forței împotriva acesteia”. Și am văzut cum a fost respectat acest angajament.

Indiferent de rezultatul negocierilor, din păcate, Moscova va avea în continuare pârghii pentru a mina orientarea Kievului către UE. Va fi suficient să păstreze, sub o formă sau alta, un conflict înghețat pe teritoriul Ucrainei, pentru ca șansele acesteia de a adera să scadă. În această ipoteză, europenii vor lăuda probabil Ucraina pentru  sacrificiul ei, dar vor fi extrem de reticenți s-o primească oficial în rândurile lor.

Criteriile de la Copenhaga și lungul drum al Turciei către nicăieri

Aderarea la UE nu se rezumă la o simplă declarație de intenție. Statul interesat trebuie să îndeplinească o serie de condiții (așa numitele „criterii de la Copenhaga” – pentru că au fost definite în cadrul unei reuniuni a Consiliului European, la Copenhaga în 1993). Pe scurt, acestea vizează aspect democratice, economice și politice, de care ne aducem foarte bine aminte, pentru că și România a fost supusă unui examen dur și atent de către Bruxelles.

Turcia, de pildă, vrea să adere de mai bine de o jumătate de secol. Ea a fost membru asociat al Comunității Economice Europene din 1963, iar în 1987 (!) a depus o cerere de aderare. A fost recunoscută ca țară candidată la aderarea la UE abia în 1999, iar negocierile au debutat în 2005. Cu mare efort, au fost deschise numai 16 dintre cele 35 de capitole, doar unul fiind închis. Lovitura de stat eșuată din 15 iulie 2016, îndreptată împotriva lui Erdogan, a generat o veritabilă represiune din partea guvernului turc, iar negocierile practic s-au încheiat.

Charles Michel, Mike Pompeo, Josep Borrell, Giuseppe Conte, Boris Johnson, Recep Tayip Erdogan, Emmanuel Macron, Angela Merkel, Antonio Guterres, Ursula Von Der Leyen, Vladimir Putin, la Conferința pentru Libia, ianuarie 2020 Foto Consiliul UE

Cazul Turciei demonstrează că procesul integrării nu este obligatoriu unul cu rezultat scontat.

Ucraina va ieși din război cu o economie distrusă și cu grave probleme sociale. Nu este imposibil ca, pe acest fond, Kievul să alunece spre o conducere autoritară. Ideea este că multe se pot întâmpla în timp. Nici măcar o eventuală victorie a Ucrainei nu îi garantează acesteia un traseu ireproșabil. Iar în situația în care UE ar fi foarte indulgentă cu statul vecin, Turcia s-ar putea simți ofensată și și-ar reevalua politicile față de europeni.

Dacă Viktor Orban va spune „niet!”…

În 2018, Ungaria a blocat o ședință a Comisiei NATO – Ucraina la nivel de miniștri de externe, după ce Kievul a adoptat o lege care dispunea ca procesul educațional să se poată organiza doar în limba de stat. 

În același an, conflictul diplomatic dintre cele două state a cunoscut alte episoade contondente. Pe site-ul ucrainean naționalist Mirotvoreț, a fost publicată o bază de date în care erau menționați toți cei considerați dușmani ai Ucrainei. Printre aceștia se regăsea și numele ministrului de Externe al Ungariei, Peter Szijarto. În replica, Levente Magyar, secretar de stat din Ministerul de Externe de la Budapesta, a declarat că „politica anti-ungară a atins un alt nivel”, și a acuzat Kievul că întreține o atmosferă de violență și de frică la granița dintre Ungaria și Ucraina. Tensiunile bilaterale au crescut din cauza eliberării de pașapoarte ungurești cetățenilor ucraineni de etnie maghiară din Transcarpatia, în condițiile în care Ucraina interzice dubla cetățenie.

La 27 septembrie 2021, Ungaria a semnat cu Gazprom un acord de furnizare de gaze naturale, pe o periodă de 15 ani, care îi aduce gaze din Rusia prin Balcani și Austria, fentând Ucraina. Aceasta a acuzat, prin Ministerul ucrainean de Externe, o „decizie politică, care nu este justificată din punct de vedere economic, și care a fost luată pentru a mulțumi Kremlinul”.

De ce am evocat aceste întâmplări?

Procesul de aderare al Ucrainei depinde de consensul celor 27 de state membre. Bulgaria, de pildă, blochează în prezent negocierile de aderare cu Macedonia de Nord, din cauza unor neînțelegeri privind limba și istoria țării. Ungaria, care sub Viktor Orban a promovat o apropiere Rusia, poate spulbera visul Kievului de a fi primit în familia europeană.

În concluzie, aspirația europeană a Ucrainei – legitimă și întărită de sacrificiul său de sânge – nu este, din păcate, suficientă pentru aderare. E nevoie de alte sacrificii, din partea sa, a tuturor celorlalte state membre și a Uniunii Europene însăși.