PSD, înainte și după războiul său civil

Partidul Social Democrat a fost și este partidul cel mai puternic din România. Nu poate fi învins în luptă electorală decât de largi și incoerente alianțe politice (precum CDR, DA sau ARD), ce poartă în ele însele sămânța viitorului lor eșec.  Însă PSD are un singur dușman de care se poate teme, iar acesta este intern.

Demisia premierului Mihai Tudose este un gest firesc, venit în urma retragerii sprijinului politic din partea PSD. Este îmbucurător faptul că acest gest al premierului tranșează o criză politică, evitându-se o situație jenantă, precum cea din luna iunie a anului trecut, când premierul Grindeanu transformase palatul Victoria într-o cetate de refugiu.

SURSA: Q MAGAZINE

„Un partid pentru liniștea noastră”

O caracteristică constantă a social-democraților români de după 1989 nu a fost devotamentul față de valorile stângii românești și europene, cât construirea imaginii de buni și de eficienți administratori ai puterii politice.  Acesta a fost și secretul victoriilor politice ale PSD (deși partidul a avut patru denumiri în istoria sa de 28 de ani, o voi folosi pe cea de acum), atât la alegerile locale, cât și la cele parlamentare: imaginea PSD, asociată de adversari cu comunismul, este în ochii a cel puțin 30% din electoratul care participă la vot, asociată cu mitul tehnocratului eficient.

PSD nu este un partid ideologic, ci un partid de cadre și un partid care a confirmat la nivelul „de jos”, al administrațiilor locale, unde partidul este un câștigător constant al alegerilor, dispunând tot timpul de cel mai mare număr de primari și consilieri din România. Această încredere a oamenilor în aleșii locali ai PSD și, desigur, și inevitabilele rețele clientelare care se construiesc în jurul primăriilor, sunt cele care au asigurat până acum partidului șansa de a câștiga alegeri și de a ajunge la guvernare.

Și în timpul guvernărilor sale, PSD a fost un partid care s-a remarcat până acum prin previzibilitate și coerență. În cei 26 de ani de existență a sa, PSD a câștigat de 4 ori alegerile obținând și poziția de premier, precum și controlul asupra guvernului. De două ori, în 1992 și 2000, PSD a putut oferi (cu susținerea unor parteneri de coaliție mai mici) doi premieri care și-au dus mandatele de 4 ani până la capăt, performanță neegalată de niciun alt partid postdecembrist. În 2012,  PSD câștigă (în formula USL) iar alegerile, dar premierul Victor Ponta  și-a încheiat cu un an mai repede mandatul, în urma demisiei de după accidentul de la Colectiv, însă și mandatul său de premier (început în mai 2012) a durat mai bine de 3 ani și jumătate.

Niciun alt partid din România postcomunistă nu se poate lăuda cu astfel de performanțe. Doar PNL a avut, în perioada 2004-2008 un premier stabil, de altfel singurul premier nominalizat de liberali din 1990.

SURSA: Q MAGAZINE

„Pasărea pe limba ei piere…”: guvernarea PSD după decembrie 2016

 Victoria PSD din anul 2016 promitea respectarea rețetei succesului PSD: previzibilitate, stabilitate, bună administrare și coerență pentru 4 ani de zile. Cu toate acestea, spre mirarea tuturor, PSD a reușit o performanță unică în istoria politicii românești: demiterea prin moțiune de cenzură a propriului său guvern (guvernul Grindeanu) și declanșarea, la 6 luni de la acel eveniment, a unei alte crize interne ce ar putea să ducă la demisia sau demiterea unui al doilea guvern la cererea propriului partid.

Genul acesta de seisme interne pot afecta mult mai grav baza electorală a PSD decât campaniile agresive de ură față de social-democrații asociați cu „ciuma roșie”, „bolșevismul”, „stalinismul” sau „dughinismul”. Aceste campanii de ură departe de a afecta partidul, au dus la o consolidare a acestuia, mai ales în contestul în care contestatarii PSD sunt departe de a fi populari și nu au confirmat capacitatea lor de a oferi o bună guvernare în anii precedenți.

Însă un PSD erodat din interior, în care suspiciunile și luptele de putere interne, inevitabile în orice partid, devin publice, duc la căderea guvernului, afectează actul de administrare și de guvernare, este un PSD ce riscă în câțiva ani (și mai sunt 3 până la alegerile parlamentare) să piardă încrederea propriului său electorat.

Ce provoacă aceste seisme?  Deși ele sunt interne, nu trebuie să fie uitați factorii externi partidului: PSD, timid și ezitant, a trecut la un proces de destructurare a unui sistem de complicități mai mult sau mai puțin legale pe care presa îl numește, mai mult sau mai puțin inspirat, „statul paralel”. Măsuri legislative menite să reformeze mecanismele de funcționare ale justiției, transparentizarea finanțării organizațiilor non-guvernamentale, atitudini vag curajoase în fața corporațiilor multinaționale prezente în țara noastră, au lăsat impresia că și România va alege calea pe care merg deja țările central și est-europene, ieșind din cumințenia disciplinată față de UE și de Statele Unite ale Americii.

Desigur, ceea ce face PSD în România e greu de comparat cu politica independentă dusă de Fidesz sau de conservatorii polonezi în țările lor, dar riscul de a vedea și România aliniată noului val politic est-european poate fi un risc suficient de mare pentru diverse cercuri de interese, ca să ducă la destabilizarea partidului de guvernare.

„Am pornit împreună, continuăm împreună”, o lozincă de acum 15 ani, o soluție internă acum

 PSD, prin rezultatul din decembrie 2016 este condamnat, împreună cu ALDE, la guvernare. Nici PNL, nici USR nu vor risca, fără să piardă foarte mult capital electoral, să participe la o guvernare împreună cu resturi din PSD și cu un UDMR care a intrat în anul 2018 într-o ofensivă  ce îl va transforma în nefrecventabil pentru toate partidele din România.

De aceea soluția nu poate fi decât menținerea PSD la putere (în alianță cu ALDE, minoritățile și susținerea tot mai low profile a UDMR). Partidele din opoziție pot spera doar că războiul civil din PSD va duce la mutarea unei părți din electorat spre PNL și USR.

După eșecul evident al soluției Cioloș, adoptată după demisia guvernului Ponta, în noiembrie 2015, e puțin probabil ca președintele și partidele parlamentare să mai încerce încă o dată cartea guvernului tehnocrat.

Desigur, o altă soluție ar fi alegerile anticipate, însă Constituția României a fost gândită în așa fel încât alegerile anticipate să fie practic imposibile fără voința exprimată a majorității parlamentarilor. Și niciun parlamentar nu va risca, la doar un an de la dobândirea mandatului, să își pună în joc bunăstarea materială garantată pentru următorii 3 ani.

De aceea, soluția unei guvernări agonice a PSD, zguduită periodic de diverse seisme interne și presiuni externe, se pare că este soluția cea mai pragmatică pentru toate părțile, credința românilor în timpul care le rezolvă pe toate fiind și „aspirina” ideală pentru întreaga clasă politică, fiecare partid visând, bineînțeles, la rezolvarea dorită de el pentru anul 2020.

Cum se va încheia această etapă a războiului civil din interiorul PSD? O să aflăm până diseară. Însă ce trebuie să știm că războiul e departe de a se stinge.