Puterea optimismului tragic

Poţi crede că durerea are o strânsă legătură cu bucuria, te-ai bucura să auzi că orice suferinţă te poate transforma în cineva ce nu ai fi putut fi în alt mod? Ai vrea să crezi că toate au un sens?

Ori de câte ori sunt oarbă în a găsi soluţii şi sensuri, pentru recrearea stării de bine, răsfoiesc cărţile lui Viktor Frankl, poate şi numai pentru a-mi aminti cât de norocoasă sunt că trăiesc. Frankl a fost profesor de neurologie şi psihiatrie la Universitatea din Viena şi fondator al şcolii logoterapeutice (cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie, după psihanaliză – Freud şi după şcoala de psihologie individuală – Alfred Adler) şi supravieţuitor al holocaustului. A trăit 92 de ani, a scris un număr impresionant de cărţi ca urmare a noii viziuni asupra vieţii pe care şi-a întărit-o pe parcursul detenţiei în lagărele de concentrare unde a petrecut vreme însemnată. A fost rupt în mod brutal de familie, şi-a văzut soţia, mama şi tatăl pierind în lagăr, singura supravieţuitoare din familia sa fiind sora acestuia. A reuşit să depăşească toate traumele, dedicându-şi viaţa şcolii de logoterapie, şcoală ce promovează ideea că indiferent cât de dureroase şi absurde ar fi condiţiile şi situaţiile pe care eşti nevoit să le traversezi, viaţa are un potenţial imens şi fiecare suferinţă are un sens.

Logoterapia (din gr. „logos” = sens) pune accent pe găsirea bucuriilor în lucrurile simple din viaţă, fără aşteptări exagerat de ambiţioase, cu permanenta conştiinţă că durerea şi fericirea sunt relative, iar viaţa are în mod potenţial sens chiar şi în cele mai nenorocite condiţii. Există lucruri atât de mărunte care îţi pot provoca beatitudine, însă în acelaşi timp există lucruri majore care uneori nu îţi mişcă niciun muşchi pe faţă. Lovituri care nu lasă vreo urmă pot durea mai tare decât una care lasă urme. În „Omul în căutarea sensului vieţii” (Ed. Meteor Press, 2009), Frankl povesteşte un episod din lagăr în care toţi deţinuţii erau cuprinşi de un straniu simţ al umorului, ştiind că nu aveau nimic de pierdut în afara atât de „despuiatei lor vieţi”. Având acest gând în conştiinţă, au reuşit să se bucure de o simplă baie: la urma urmei, din rozetele duşurilor chiar curgea cu adevărat apă! Singurul lucru care îi rămâne deţinutului este „ultima dintre libertăţile umane” – capacitatea de „a-şi alege atitudinea într-un anumit set de împrejurări”, lucru ce poate fi extrapolat şi în vieţile noastre: avem posibilitatea de a alege să stăm în picioare sau să cădem, să ne ridicăm sau să rămânem la pământ, să râdem sau să plângem, să fim deznădăjduiţi sau plini de speranţă, să deschidem sau să închidem ochii, să fim cuprinşi de disperare sau să căutăm un sens al durerii. În opinia mea, deşi ne dorim, putem constata în diverse momente ale vieţii că este foarte dificil să alegem. Suntem suma interacţiunii dintre genetic, mediu şi educaţie, iar uneori opţiunea unui om de a găsi soluţii acolo unde există numai durere, nu pare a ţine de voinţa lui (cel puţin în momentele care succed imediat unei traume). Cu alte cuvinte: unora le poate fi mai uşor, altora mai greu, unii se pot ridica mai repede (asta nu înseamnă că suferă mai puţin, ci că diverşi factori, inclusiv generaţi de predispoziţiile lor, pot influenţa o mai rapidă revenire), alţii se pot ridica mai greu. Consider că e dificil, dacă nu chiar imposibil să alegi modul în care percepi suferinţa (mai facil, mai anevoie etc.), însă ai posibilitatea de a alege modul în care te mobilizezi să ieşi din ea (de pildă, dacă ştii că apartenenţa la un grup reprezintă o metodă probată de revenire, ai puterea de a alege să o încerci pe propria piele sau nu). Asta poţi face. Dacă va funcţiona şi în cazul tău, este excelent. Dacă nu, măcar ai încercat. Dar a avea o serie de soluţii pe care alţi oameni le-au testat şi a nu dori să le încerci, asta chiar ţine de voinţă.

Relatările lui Frankl din lagăr, pentru mine, sunt adevărate surse de optimism (optimism tragic, cum îl numeşte el). Îmi par a fi incredibile modalităţile prin care oamenii care nu mai au nimic de pierdut reuşesc să îşi îmbogăţească vieţile. Existau momente în care deţinuţii îşi atrăgeau atenţia unul altuia, în timp ce munceau cot la cot, cât de frumos era răsăritul de soare pe deasupra copacilor pădurilor bavareze, oprindu-se pentru câteva momente pentru a-l privi, sau clipe în care dădeau fuga cu toţii pe platoul de adunare pentru a vedea minunea asfinţitului, spunându-şi unul altuia „Cât de frumoasă poate fi lumea!”. Îţi vine să crezi? Astfel de cuvinte rostite de oameni care şi-au văzut familiile decimate, de oameni care petrec ani de zile închişi în lagăre de concentrare şi trăiesc în permanenţă cu teama că mâine ar putea fi ucişi.

Frankl identifică trei căi prin care omul poate găsi un sens în viaţă. Una dintre ele este viaţa activă, prin intermediul căreia omul creează valori sau săvârşeşte o faptă anume (spre exemplu a-ţi dedica viaţa unei munci care să îţi provoace satisfacţie; de preferat să aducă plus valoare şi altor persoane, în aşa fel încât să simţi bucuria de a fi creat ceva ce îţi foloseşte ţie, dar şi altora), a doua este viaţa pasivă (contemplativă; în care omul primeşte lucruri de care se poate bucura: binele, adevărul, frumosul,un răsărit de soare, dragostea unei persoane, cultură, artă etc.), iar a treia – suferinţa. Şi prin suferinţă se poate găsi un sens al vieţii. Sensul poate fi tocmai de a îndura cu demnitate şi curaj durerea care îţi este impusă şi pe care nu o poţi evita. În lagăr existau deţinuţi care rămâneau prizonieri ai propriei dureri tocmai prin prisma faptului că nu reuşeau să o apuce pe una din cele trei căi. Preferau să închidă ochii şi să trăiască în trecut, în loc de a-i deschide şi a privi răsăritul de soare împreună cu camarazii lor.

Poate ar fi bine să auzi şi tu o relatare din lagăr (cartea abundă în astfel de relatări). Vei vedea cum se poate găsi sens în orice. Nu contează că sensul e iluzoriu, că e doar în mintea ta (de fapt, în mintea cui ai vrea să fie sensul vieţii tale?), că nu corespunde sensurilor altor oameni. Ce contează e ajutorul, suportul pe care ţi-l oferă să nu cazi, energia pe care ţi-o dăruieşte, însoţită de dorinţă de a trăi.

„Am fost martor la moartea unei tinere femei în lagărul de concentrare. Această tânără ştia că avea să moară în următoarele zile. Dar stând de vorbă cu ea, în ciuda acestui fapt, era bucuroasă. „Sunt mulţumită că soarta m-a lovit atât de tare”, mi-a spus. „În viaţa mea de mai înainte eram o răsfăţată şi nu îmi prea păsa de realizările spirituale.” Arătând dincolo de fereastra barăcii, mi-a spus: „Copacul ăsta e singurul prieten care mi-a rămas alături în singurătatea mea.” Prin fereastră putea vedea doar o ramură a castanului şi, pe ea, două flori. „Adeseori stau de vorbă cu el”, mi-a spus ea. Am tresărit, căci nu ştiam cum să iau vorbele ei. Delira oare? Avea halucinaţii? Nerăbdător, am întrebat-o dacă copacul îi răspundea. „Da.” Ce-i spunea oare? Şi ea mi-a răspuns: „Îmi spune aşa: „Sunt aici – sunt aici – eu sunt viaţa, viaţa veşnică.” (Frankl, V., p. 82)