Rătăcind între interimarium și drumul mătăsii

Fără un proiect de țară, oscilând de la Est  (prin proiectul Intermarium, susținut de SUA) la Vest (prin proiectul Junker de întărire a Uniunii Europene), România a rătăcit calea.

Noua guvernare nu mai știe dacă alierea cu Grupul de la Vișegrad (susținută de ministrul de externe Teodor Meleșcanu și credem și de președinția statului) trebuie opusă (pentru că poate fi văzută complementară) unei noi ințiative (numită de premierul Bulgariei Borisov, un nou grup Visegrad), care reunește vecinii noștri bulgari, sârbi și greci (ei fiind motivați, se pare, de interesele Rusiei și Chinei, în Balcani).

Reuniunea cvadrilaterală la nivel înalt dintre România, Bulgaria, Serbia și Grecia, de la Varna, a adus împreună pe președintele sârb, Aleksandar Vucic, pe premierul român Mihai Tudose, pe cel bulgar Boiko Borisov și pe cel grec Alexis Tsipras. Scopul acestei reuniuni a fost acela de a găsi soluții pentru intărirea relațiilor economice și politice dintre cele trei state aparținând Uniunii Europene, cu statul sârb, cu obiectiv principal prevenirea unor crize în Balcani.

În cadrul mesajelor politice au fost enunțate două idei care ar trebui să ne determine să întrebăm care este calea pe care intenționează să meargă România (prin politica PSD).

Un nou grup de la Vișegrad balcanic s-a format la Varna

Prima idee a fost enunțată de premierul bulgar Boiko Borisov care declara că la Varna s-a născut un nou grup de la Vișegrad balcanic  (susținând că inițiativa celor patru țări făcând un lucru bun pentru Europa, iar vocea lor se va auzi în viitor).

Enunțul nu ar trebui să ne surprindă și doar pentru simplul motiv că fostul premier Victor Ponta a încercat să creeze (tipic pentru cei care nu sunt acceptați într-un grup sau pentru cei care se vor șefi peste grup) grupul de la Craiova (care și-a început existența după o întâlnire a șefilor de guvern pe data de 24 aprilie 2015). Grupul presupunea o alianță între România, Bulgaria și Serbia, pe modelul Grupului de la Visegrád, pentru a promova integrarea acestora în Uniunea Europeană dar și pentru a forma un grup de cooperare energetică, economică și de transport.

Grupul de la Craiova nu și-a făcut remarcată prezența din mai multe motive, unele dintre ele ținând de politicile interne (alegeri în România și Bulgaria), dar și de faptul că nu au găsit cadrul de manifestare. Cadrul pe care îl vizualizau cele trei state era unul de contrapondere la grupul de la Visegrad (influențat și susținut în acel moment de Germania prin Grupul Weimar), proiectul fiind acela de a identifica un sponsor (putea fi SUA sau marea Britanie, care să se centreze pe această arie geografică).

Faptul că astăzi grupul de la Visegrad are manifestări contradictorii în relația cu țările din vestul Uniunii Europene face ca guvernul României să schimbe modul de abordare (renunțând poate și la ideea de Intermarium) și să caute o formulă de legătură cu Balcanii (fără a enunța câtuși de puțin care este legătura ce se creează și mai ales care sunt benficiile scontate, pe lângă posibilele pierderi pe linia credibilității politice și militare).

O scurtă radiografie ne poate arăta că economic noul Vișegrad, comparat cu realul Vișegrad (poate îl vor denumi Craiova sau Varna), este de departe nesemnificativ din punct de vedere economic și că proiectele care l-ar putea consolida sunt nesemnificative.

Consolidarea reală a regiunii, condiționată de investițiile companiilor

Analiza considerăm că trebuie să se axeze pe investițiile companiilor pentru că ele scot în evidență atât relația politică (modul în care legiuitorul pregătește cadrul investițional) cât și cea de afaceri (prin prisma pieței de desfacere, a încrederii între parteneri și nu în ultimul rând calitatea angajaților, reflectată în calitatea produselor).

Cel mai important element al proiectului Visegrad este faptul că Germania reprezintă o pătrime din cifra de afaceri a Poloniei, 27% din cifra de afaceri a Ungariei și a Republicii Cehe și 20% din cifra de afaceri a Slovaciei.

Până la sfârșitul anului 2014, investițiile poloneze în Republica Cehă s-au ridicat la 1.314 miliarde de euro, în Slovacia aproape 400 de milioane, iar în Ungaria peste 250 de milioane de euro.

Ungaria la rându-i a investit în cele două state partenere peste  șapte sute de milioane de euro (în relație cu  companiile slovace, o sumă de peste 500  de milioane de euro și în cele  cehe  o sumă de peste 200 de milioane de euro).

În Ungaria, companiile din Cehia au investit peste 100 de milioane de euro și iar cele slovace peste  100 de milioane de euro.

Pentru comparație Polonia a investit în  România aproape 400 de milioane (comparativ cu 500 de milioane investiți în Slovacia), iar România aproape 20 de milioane (sume care dau clar nota că România este departe de grupul Visegrad). Ungaria a investit în România suma de aproximativ 900 de milioane de euro, iar România a investit în Ungaria aproximativ 170 de milioane de euro (suma dă o notă clară a potențialului României). Cehia a investit în România 1,3 miliarde de euro, Slovacia aproximativ 50 de milioane de euro.

Grupul de la Varna se identifică destul de puțin economic (pentru că relațiile sunt slabe), prea puțin strategic (în comportamentul în cadrul NATO și UE), dar se pare că are o idee de unitate regională, un nou tip de social-democrație influențată de China și Rusia.

Relațiile cu Rusia și China nu trebuie neglijate

Dovada modului in care  Rusia și China (în forma Calului Troian, adus acum de  Serbia) caută să își facă loc în Uniunea Europeană este conferința de presă a președintelui Serbiei alături de cei trei prim-miniștrii ai Bulgariei, României, și Greciei (care a fost o bună oportunitate pentru premierul Boiko Borisov de a arăta că Bulgaria își asumă rolul de catalizator în relația cu estul și estul îndepărtat).

Mesajul conferinței a fost unul foarte clar de cooperare, dar s-a strecurat de mai multe ori cuvântul China (și de aici deductibil și cuvântul Rusia), arătându-se că este necesar ca statele să împărtășească din experiența pe care o au cu acest stat.

Analizând comportamentul celor trei state, Grecia, Bulgaria (membre ale UE, dar care au o clară politică duplicitară, cel puțin în plan economic) și cel al Serbiei (care dorește să acceadă în UE, dar este clar că fără să renunțe la relația cu Rusia), observăm că ele caută să rezolve o problemă economică (de dezvoltare pentru a atinge nivelul occidentului), fără a le interesa foarte mult securitatea (pentru că se pare că cele trei, cu excepția României, nu au o problemă cu Rusia).

O trecere rapidă în revistă a relațiilor economice a  acestor state scoate în evidență o problemă care ar trebui să ne preocupe nu doar pe noi ci și pe partenerii noștrii strategici (în special SUA).

Bulgaria este legată din trecut de economia rusă, nu doar pentru că industria și infrastructura acesteia a copiat modelul sovietic ci și pentru că face parte din ramura slavilor de sud (ortodoxă fiind) și implicit are o parte din cultura și mentalul acesteia (fapt dovedit anul trecut când a refuzat brutal proiectul României de a construi o flotă comună la marea Neagră).

Economic vorbind relația dintre cele două state nu sclipește în balanța comercială pentru că exporturile bulgare către Rusia a ajuns la 710 milioane de dolari, în timp ce importurile rusești în Bulgaria s-au ridicat la 5,3 miliarde de dolari, dar este important ceea ce se preconizează în viitor (proiecte care sunt contrare dorințelor UE).

Proiecte, prin care ruşii ar dori să investească în Bulgaria sunt dezvoltări portuare, construirea de autostrăzi şi infrastructură feroviară. Moscova este dispusă să acorde Bulgariei peste 12 miliarde de euro cu scopul foarte clar de a menține dependentă de gazul rusesc, de tehnologia rusă (și aici putem vorbi și de producerea energiei nucleare).

China își face și ea simțită prezența (discret, așteptând să se creeze masa critică din Balcani care să rezolve problema acceptului de la Bruxel), prin acorduri economice ce țin în special de potențialul agricol al Bulgariei.

Grecia, chiar dacă în trecut și-a centrat relația cu Rusia doar pe turism, nu a ezitat să dezvolte schimburi comerciale în zona tehnolgiilor și construcțiilor portuare, realizând o cifră de afaceri semnificativă de 4,17 miliarde de dolari, în anul 2014 (ajungând în urma sancțiunilor economice impuse Rusiei, la 2,28 miliarde în 2015).

Deși sub impactul sancțiunilor economice impuse de UE, investițiile rusești în Grecia au totalizat  aproape 600 de milioane de euro (în anul 2016) și se concentrează pe sectoarele energetic, financiar, telecomunicații, turism, imobiliare și producția de alimente, iar Iinvestițiile grecești în Federația Rusă au fost de aproape 150 milioane de euro și au acoperit sectoare produselor alimentare, textile și de construcții.

Dar, la fel ca în cazul Bulgariei, atenția trebuie îndreptată spre viitor, pentru că planurile Rusiei includ cooperarea in sectorul energiei (de a furniza gaze rusesti Greciei prin intermediul Tukish Stream), dar și investiții în zona portuară, ceea ce i-ar oferi Rusiei o extrem de benefică  oportunitate de a opera militar în Marea mediterană.

Referitor la relația cu China, lucrurile trebuiesc privite dinspre prezent, (adică prin faptul  două treimi din acțiunile deținute de compania care operează portul Pireu au trecut la companii chineze, aici discutăm despre cea mai mare poartă de intrare din Grecia și implicit din Balcani) și ceea ce se preconizează în viitor. De asemenea State Grid Corporation, una din companiile chineze de transport energie (iată că Rusia asigură resursa și China se angajează să o transporte), a achiziționat o pătrime din valoarea acțiunilor de la compania de stat Public Power Corp.

Prim-ministrul Tsipras încearcă să joace permanent la două capete (trei dacă ne uităm la relația cu Rusia), căutând să atragă cât mai multe beneficii de pe urma conceptului chinez One Belt, One Road (noua formulă a Drumului Mătăsii), dar în același timp invitând și americanii (pentru o mai bună protecție politică) să investească în economia greacă.

Serbia este un ghimpe rusesc în coasta Uniunii Europene și va fi (dacă intră în uniune), un virus al Rusiei (așa cum astăzi este un pericol pentru NATO prin asigurata prezență a rușilor în baza militară de la Niș), în procesul de decizie european.

În ultimul deceniu, expansiunea investițiilor rusești în Serbia a fost în valoare de 4 miliarde de dolari (aproape 90% din investițiile rusești din Serbia au fost destinate sectorului energetic). Rusia are o prezență notabilă în sectorul bancar (Sberbank, VTB Bank, Marfin Bank – deținută de Expobank, este al treilea partener de comerț exterior al Serbiei (după Italia și Germania). Companiile rusești sunt foarte vizibile și în sectorul transporturilor (o filială a Căilor Ferate Ruse, intenționează achiziționarea unei cote de peste 50% în compania sârbă care modernizează infrastructura de transport).

Vorbind de China, Serbia este astăzi centrul activității acesteia în regiune și pentru că Banca Național a Chinei (a patra bancă din lume), și-a deschis biroul în februarie 2017, servind regiunea balcanică. China intenționează să încheie un acord de investiții cu guvernul sârb privind proiectele de infrastructură, inclusiv autostrada Beograd-Bar și sosirea gigantului Huawei de telecomunicații chineze. Aceste investiții ar trebui să crească până la aproximativ 2,2 miliarde euro. Aceasta implică investițiile în industria textilă (3,9 miliarde de euro), producția de automobile (65 milioane euro), retail (32 de milioane euro) și industria electronică (400  mii de euro).

România (printr-o politică de refuz cu Rusia și una de obediență față de UE), nu are puternice relații nici cu Rusia și nici cu China, dar joacă pe cartea americană (dezvoltând relația militară cu gândul că va atrage o puternică componentă economică), mai mult prin relațiile militare și depolitică externă (în mare parte datorită președenției).

O trecere în revistă a relațiilor româno-ruse ne arată că deși în iulie 2003 a fost semnat un tratat politic de bază, în pofida vizitei lui premierului Adrian Năstase, din 2003 și a promisiunii făcute în anul 2005 de președintele Traian Băsescu, privind o depășire a complexelor istorice care afectaseră relațiile în ultimii zeci de ani, s-a constatat, de fapt, o răcire accentuată a raporturilor dintre cele două state. Nici după Summit-ul NATO de la București (unde președintele George Bush ne îndemna să fim o punte între Vest și Est), relațiile dintre cele două state nu s-au îmbunătățit și astfel la  finele anului 2013volumul total al schimburilor comerciale ale României cu Federația Rusa a ajuns la aproape 5 miliarde de dolari (din care exportul a fost de 1,84 de miliarde de dolari, iar importul a fost de 3,1 5 miliarde de dolari), sumă infimă pentru potențialul celor două state.

Nici relația sino-română nu este extrem de semnificativă (deși discutăm de un partener vechi, ce astăzi este una dintre cele trei mari puteri ale lumii), valoarea comerţului bilateral ajungând în anul 2014, la  2,3 miliarde dolari. În schimb dacă discutăm despre proiecte și intenții, aici relația este semnificativ mai bună (nu doar pentru că vrea China ci și pentru că fostul prim-ministru Victor Ponta chiar dorea o dezvoltare). Abordând pragmatic relația, în anul 2016, China anunţa cinci proiecte de investiţii în România, în valoare de aproximativ 140 de milioane de dolari (în marea lor majoritate centrate pe infrastructură și înaltă tehnologie).

Discrepanță între proiectele Executivului și cel al Șefului Statului

După această trecere în revistă a realităților și după analiza comportamentului guvernului condus de către prim-ministrul Mihai Tudose se poate desprinde clar concluzia că între proiectul de țară al președintelui Klaus Iohanis și cel al guvernului social-democrat există o falie cât se poate de reală și că se pare că drumurile României se îndreaptă spre o colaborare clară cu state cu democrație controlată vertical.

Guvernarea social-democrată vede dezvoltarea României mai puțin printr-o intensă activitate de reglare a mecanismelor economiei de piață pentru a atrage fonduri de dezvoltare europene, căutând în schimb relații economice cu state în care decidentul politic impune contracte și aranjamente economice.

Intențiile privind crearea Fondului Suveran (adică crearea unui instrument finanțat de stat pentru mari prioecte economice) ne apropie mult de China și Rusia. Mai mult populismul afișat de actuala guvernare, alături de criticile la adresa organismelor europene și coroborată cu o anumită reticență în relația cu SUA (pentru că ne cer achiziții de armament fără offset), ne proiectează exact în universul comportamental al Serbiei, Greciei și Bulgariei.

România nu trebuie să fie obedientă în relația cu UE, nu trebuie să se izoleze în relația cu vecinii sau cu cei din proximitate, dar nici nu își poate permite să oscileze între un comportament loial față de UE și SUA și unul de facilitator economic pentru China și Rusia.

Este imposibil de evaluat și prognozat modul în care SUA (ca partener strategic) și UE (ca familie de care aparținem) voevolua  în următorii ani (deși premisele sunt din ce în ce mai sumbre), dar un comportament duplicitar este extrem de periculos.

Vrem o Uniune Europeană profund integrată, dar participăm la proiecte regionale precum Intermarium, vrem să aderăm la grupul de la Visegrad (care ne-ar aduce mai aproape de Ungaria și ar mai liniști revendicările minoritarilor), dar începem construcția unui alt grup (de la Craiova sau Varna) și toate acestea într-o lume și o vreme în care vecinii noștri nu privesc cu ochi buni CENTENARUL României.

Analizele nu pot fi confundate cu soluțiile, dar din conținutul acestora decidenții politici pot trage învățăminte pe care să le utilizeze în practica lucrurilor. În cazul în care nu vom vedea argumente pentru decizii putem trage clara concluziei că prezența României în proiectele cu vecinii din Balcani nu reprezintă altceva decât o întoarcere în secolul XIX, când principatele române erau (prin Balcani) în sfera de influență a Rusiei.