Războiul din Casa Regală

Prințul Nicolae este acuzat că, încercând să-și vadă bunicul, poate pentru ultima dată, ar fi violat domiciliul acestuia și ar fi avut altercații verbale și fizice cu mai multe persoane, rănind chiar mai multe persoane. Mai multe explicații despre incidentul pentru care Prințul Nicolae este acuzat puteți citi AICI.

La prima vedere, observăm câteva fapte cel puțin bizare.

1). Regula de fier a Caselor Regale din întreaga lume este discreția. Respectată cu sfințenie chiar și atunci sau mai ales atunci când există conficte în interiorul familiei. Pentru a doua oară în istoria recentă, discreția a fost abandonată iar cazul a fost făcut public în mod oficial printr-un comunicat.

2). Anterior zilei de Sfântul Mihail și Gavril și a ceea ce s-a petrecut la reședința Majestății sale din Elveția, Casa Regală a mai fost zguduită de un scandal generat de ”excomunicarea” neașteptată a Prințului Nicolae, motivul invocat fiind legat de comportamentul inadecvat al acestuia, în subsidiar sugerându-se opiniei publice că, în urma unei idile amoroase cu o tânără din România, aceasta ar fi rămas însărcinată. 

3). Dacă Prințul Nicolae a dorit să-și vadă, poate pentru ultima dată, bunicul, această solicitare este cât se poate de omenească și de legitimă. Chiar Sfânta Împărtășanie săvârșită miercuri înseamnă o reconciliere a Majestății Sale cu toată lumea. Chiar dacă ar fi existat la un moment dat o ruptură între Majestatea Sa și Prințul Nicolae.

4). Admițând că Prințul Nicolae ar fi fost extrem de insistent în dorința sa de a-și vedea bunicul, din imaginile prezentate de televiziuni rezultă că în reședința Regeui Mihai nu se putea pătrunde decât spărgând o poartă groasă de lemn, vreun perete exterior sau vreo fereastră. Ceea ce nu s-a întâmplat. Prințul Nicolae a fost singur și nu a avut la dispoziție vreun buldozer sau altă unealtă cu ajutorul căreia să violeze clădirea. Iar dincolo de altercațiile verbale, cele de natură fizică nu ar fi putut să aibă loc decât dacă persoanele care susțin că au fost agresate ar fi ieșit în stradă. Îmi este greu să înțeleg, fără o explicație plauzibilă, ce ar fi căutat în stradă infirmierele al căror loc era lângă căpătâiul Regelui.

5). De ce plângerea penală împotriva Prințului Nicolae a fost semnată de domnul Radu Duda și nu de către cea mai îndreptățită persoană să facă acest lucru, Principesa Margareta, în calitatea oficială pe care o are de custode al Casei Regale?

6). Ca și în România, și în Elveția legea penală prevede că plângerile în cazul agresării unor persoane se fac de către părțile vătămate și în niciun caz de un reprezentant, fie el și ales al acestora. Din informțiile oficiale care ne-au fost furnizate, nu rezultă decât existența unei singure plângeri, formulate și semnate de Radu Duda.

„Regele Mihai al României este ultimul personaj central rămas în viață al evenimentelor care au zguduit planeta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și după. Este singurul mareșal pe care l-a avut și îl mai are România, după judecarea și executarea lui Ion Antonescu. Regele Mihai a fost singura personalitate politică de prim rang din Europa Centrală și de Est care, timp de trei ani, s-a împotrivit instaurării comunismului. A abdicat sub amenințarea pistolului și a șantajului legat de trasformarea protestelor anticomuniste într-o baie de sânge. A trăit modest și demn. An de an, a încercat să-și încurajeze poporul pe vremea comunismului și a făcut toate demersurile posibile pe lângă reprezentanții marilor puteri pentru a-i ușura soarta. A jucat un rol cheie în intrarea României în NATO, Regele transformându-se, în mod voluntar, în cel mai important și cel mai autorizat ambasador al statului român pe lângă statele monarhice ale Europei.”

Sorin Roșca Stănescu

Și iată în ce se transformă astăzi, la finalul unei vieți eroice, trăite cu un curaj și o demnitate exemplare, Casa Regală a României, în care monarhiștii și-au pus toate speranțele. Asistăm cu dezgust și dezamăgire la excreșcențele unei lupte interne pentru putere, pentru succesiune și, probabil, pentru bani, conchide în articolul său Sorin Roșca Stănescu.