globalizare
Actual

România autistă

România este membră, de peste 10 ani deja, a celui mai sigur și prosper club al omenirii: comunitatea euro-atlantică, adică asocierea economico-militară compusă din Uniunea Europeană și NATO. Practic, acest club a generat prosperitate, dezvoltare economică, precum și un grad înalt de convergență politică timp de aproape 70 de ani, devenind nucleul paradigmei în care trăiește lumea astăzi: globalizarea. Numai în ultimele trei decenii globalizarea a atins imensa și dinamica Asie, bogata și paradoxala Americă de Sud și, cu oarecare timiditate, necunoscuta Africă. De facto, globalizarea a fost și (în parametrii săi esențiali) rămâne o afacere internă a economiilor de democrație liberală, adică țările de pe malurile Atlanticului de Nord, plus câteva economii deschise dinspre „far-east” (Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă).

Reinventarea națiunilor

Am crezut cu toții că odată intrați în acest club select am atins „sfârșitul istoriei”: de acum încolo timpul avea să curgă liniar, noi vom deveni din ce în ce mai cosmopoliți și mai bogați, ne vom ocupa mai mult de soarta balenelor albe și de „încălzirea globală” decât de provinciala autostradă Sibiu-Pitești sau de sutele de sate cu WC-urile în fundul curții.

Criza teribilă care a cuprins economiile spațiului occidental începând cu 2007 a adus după sine două fenomene majore: prăbușirea multor contururi de convergență ale lumii euro-atlantice și „reinventarea” națiunilor. Acum, aceste fenomene au atins maturitatea și „naționalismul” a devenit emblematic pentru țările mari, care determină mersul lumii și care domină, economic și ideatic, lumea democrațiilor liberale.

Image may contain: 1 person

Statele Unite au ales o nouă Administrație care pune America în centrul politicilor sale, lăsând preocupările globaliste în spațiul secund; Donald Trump nici nu s-a instalat bine la Casa Albă și deja cere (și obține) corporațiilor să-și păstreze producția pe teritoriul american, să creeze slujbe acasă și nu în străinătate. Una după alta, marile companii americane anunță planuri uriașe de investiții pe teritoriul american.

Marea Britanie și-a „ales” un drum propriu, renunțând la mult-prea încorsetanta Uniune Europeană; mai mult, premierul May se pregătește să determine o schimbare a modelului economic britanic și renunțarea la tiparul instituțiilor economice proprii Uniunii Europene, plonjând din complementaritate în competiție cu spațiul Uniunii. Lumea occidentală devine practic bipolară, cu țările anglo-saxone conservatoare și centrate pe sine și cu un spațiu continental care încearcă să se osifice. Deja paradigma unui Occident prosper și coerent dispare atât timp cât Europa redevine o afacere continentală, fără dimensiunea Atlanticului de Nord.

Mai mult, nucleul dur al Uniunii se întoarce din ce în ce mai insistent spre identitățile naționale pierdute, mai ales în Franța, unde „amenințarea LePen” a generat riposta conservatoare și catolică numită François Fillon. În jurul nostru, Ungaria și Polonia își desenează de ani buni contururi regăsite ale naționalismului economic, cu politici și proiecte proprii, deconectate de la agenda Bruxelles-ului și a Berlinului.

O românie suverană

A ne preface că lumea nu se schimbă sub ochii noștri, a ne preface că nu înțelegem imensa influență și presiune pe care ceea ce se întâmplă la Washington o are asupra lumii noastre ar însemna autism politic. Generația noastră, care vede renașterea „naționalismului” în marile țări occidentale, este datoare să se conecteze la mersul istoriei și să revină la reconstrucția unei națiuni și a unei țări puternice. Proiectul Europei solidare este generos și reprezintă, în continuare, scenariul de bază pentru România, dar nimeni nu poate refuza țării și un scenariu alternativ, o pregătire pentru eventuala Europă cu două viteze sau chiar pentru o Europă cu puternice accente naționale.

Deși magiștrii corectitudinii politice au izgonit din limbaj termenul „naționalism” înlocuindu-l cu mai puțin nobilul „populism”, fenomenul acoperit de acest termen există indiferent de ce atribut semantic i l-ar da unii sau alții. A fi naționalist în secolul XXI nu mai înseamnă a avea proiecte războinice și/sau centrate pe etnie, ci începe să însemne centrarea pe propriul model economic și social, concentrarea resurselor interne pentru întărirea economiei naționale, plasarea proiectelor continentale în plan secund atât timp cât determină evoluții neconvingătoare propriului spațiu.

http://www.proprofs.com/quiz-school/topic_images/p1ada6durtlp2tr3q0t1i7d8ai3.png

Am ales câteva exemple concrete pentru a ilustra o politică ce ar putea fi inspirată de „naționalismul” indus de modul cum se mișcă lumea occidentală acum. A fi „naționalist” ar putea să însemne, de exemplu, rezolvarea uneia dintre cele mai rușinoase plăgi ale timpului nostru: copiii suferinzi de boli grave care nu pot fi tratați decât cu bani cerșiți de părinți sau cu formulare europene. România are cam 1.000 de copii în aceste nefericite situații. România cheltuieşte anual un buget de peste 6 miliarde euro pentru sănătate; vindecarea acestor copii ne-ar costa 150-200 milioane euro anual. Oare nu putem să nu furăm și să rezervăm 200 milioane din 6 miliarde pentru a nu mai pune părinții să cerșească viața copiilor lor? Oare nu putem să înțelegem că, din banii pe care oricum îi cheltuim pentru viața acestor micuți la Viena sau Istanbul, am putea să facem în România un spital pentru ei dotat exemplar și cu medici bine pregătiţi și mai bine plătiți?


Opinia dominantă în „lumea bună” a saloanelor bucureștene este că numai marginalii, exoticii și eventual nebunii se mai preocupă de economia românească.


Un alt exemplu vine din zona educației: toți politicienii vorbesc pompos de IT-iștii României, de agende digitale și „e-de toate” dar, dacă ar fi mânați de vreun proiect național, ar dubla numărul de locuri la universitățile tehnice pentru automatică/calculatoare/electronică pentru că unul dintre blocajele majore ale dezvoltării noastre este tocmai insuficiența celor 100.000 IT-iști în raport cu nevoia de modernizare și de sofisticare a unei economii în creștere sănătoasă. Pentru a dubla numărul de locuri pentru IT&C în universități, este nevoie de voință politică, adică de investiții, de dotare și mai ales de alt nivel de salarizare pentru profesorii din acest domeniu. Dar domeniul unde politica centrată pe România ar trebui să se manifeste cel mai puternic rămâne economia. Structura economiei noastre ne face nepregătiți pentru o viitoare lume europeană marcată de națiuni și nu de convergențe: cheltuim resurse multe, dar ieftine (inclusiv mărimea pieței) cu rezultate modeste, concentrând economia în zona valorii adăugate reduse, cu fabrici de concepții potrivite Asiei sărace (muncitori mulți cu salarii mici, care produc doar lucruri foarte simple), cu mult prea multe supermarket-uri și mall-uri.

https://www.antena3.ro/thumbs/big3/2011/08/01/criza-bunurilor-de-larg-consum-in-romania-12-fabrici-inchise-peste-1-000-de-oameni-disponibilizati-103132.jpg

Toate distribuțiile de utilități (deși deținute de companii multinaționale) se zbat în mediocritate tehnică, fără investiții și modernizări, industria petrochimică a fost literalmente trimisă la fier vechi, țara a pierdut a noua flotă ca mărime a lumii în doar 10 ani (și nu poți să zici nimic despre asta că „politizezi” discuția!), industria siderurgică s-a contractat la o zecime tot în 10 ani, iar banii românilor stau în bănci pe dobânzi nule, în loc să finanțeze dezvoltarea. Investirea banilor românești a ajuns să fie principala sperietoare atât pentru Guvern, cât și pentru societatea civilă de suport și de decor.

Opinia dominantă în „lumea bună” a saloanelor bucureștene este că numai marginalii, exoticii și eventual nebunii se mai preocupă de economia românească; a cere schimbarea paradigmei economice echivalează (în opinia acestor profesori de uniuneeuropeanologie) cu răspândirea ideilor dacopaților și devine crimă împotriva europenității. Mulți de pe aici i-au cântat prohodul regimului Orban din Ungaria pe motiv că a reinventat acționariatul unguresc în economie și că a taxat lipsa de eficiență a supermarket-urilor și a băncilor,  dar rezultatul, după șase ani, este că marile investiții din industria auto se duc tot la ei, nu la noi!

Doctorii în eurofuturologie ne spun că, dacă lăsăm europenitatea să lucreze liber, vom ajunge la convergență, iar polonezii care calcă principiile a-naționalității vor colapsa.

Dar pe piața românească sunt active nu mai puțin de 14 fonduri poloneze, bursa noastră este condusă de un polonez, la fel și singurul fond serios de la București, în vreme ce fonduri românești nu sunt active nici în România, darămite prin Polonia!

Uniunea Europeană este un club de egoiști

Valorizarea potențialului României trebuie să conducă acțiunea politică; cu toții trebuie să înțelegem că Uniunea Europeană este, în mod natural, un club de egoiști care mimează politicos comportamentul coerent. De fapt, fiecare națiune își construiește propriul destin, insensibilă la nevoile celorlalți, iar cea mai periculoasă opțiune politică ar fi astăzi să așteptăm o minune din partea unor companii care nu au comun cu România decât piața de desfacere și care sunt discret constrânse de politicienii de acasă de la ele să se reconsolideze în țările de origine.

Politicienii români au datoria de a proiecta o altfel de economie pentru propria țară, cu mai multă tehnologie, cu mai multă inovație, cu mai multă inteligență încorporată și cu mai puține resurse risipite.

Dacă vom înțelege că o țară de peste 20 milioane de locuitori poate mai mult decât face acum, vom fi printre câștigători; dacă vom înțelege că, cu aceeași cheltuială pe care o facem pentru tratamente în străinătate, putem face aici spitale la fel de bune pentru a cheltui în România banii de sănătate, vom avea o națiune sănătoasă; dacă vom înțelege că, cu aceiași bani pe care românii îi cheltuiesc pentru studii „afară”, putem face aici școli mai bune, vom fi printre națiunile educate, deci bogate; dacă vom înțelege că și românii pot avea companii mari și bogate precum MOL-ul unguresc și PKN-ul polonez, atunci banii românilor vor putea genera bogăție și prosperitate.

Altminteri ne vom mulțumi cu așteptarea debilă a unor „investitori străini” care creează locuri de muncă plătite cu salariul minim pe economie și cu fonduri poloneze sau cehești, care vor prospera aici din valorificarea unei piețe rudimentare.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top