Românii, o rasă occidentală cu obiceiuri orientale. Privire asupra profilului românesc de acum un veac

Cum este cu adevărat poporul român? Care este profilul nostru psihologic? S-a studiat mult, s-a ajuns la concluzii mai mult sau mai puțin supărătoare pentru orgoliul nostru. Cu toate acestea, psihologia unui popor se dovedește a fi o devenire, o realitate cu rădăcini foarte adânci în istorie, care explică atât părțile bune cât și cele rele ale portretului nostru național. Nu trebuie uitat că noi suntem vei care facem ca istoria să se repete sau nu.

• Coaliția condusă de euroscepticul Rumen Radev câștigă zdrobitor alegerile din Bulgaria
• Khaled Hassan: Încercând să ștergem o identitate masculină mândră și sănătoasă, nu am eliberat societatea, ci am distrus-o
• „Legături primejdioase”: Axa Călin Georgescu-Simion-PSD
• Deschisă, închisă, redeschisă, iar închisă… și bombardată
• Dinescu, această pasăre Phoenix care va renaște din cenușa casei sale

În 1907, Dumitru Drăghicescu, diplomat, filozof, politician și sociolog român și membru al grupului de recunoaștere a drepturilor românilor de a avea un stat național în granițele lor etnice, a publicat o superbă monografie a sufletului național român: „ Din psihologia poporului român”.

Scrisă cu 11 ani înainte de crearea României Mari, lucrarea lui Drăghicescu surprinde esența fibrei națională ca devenire istorică. Tot ceea ce ne caracterizează este rezultatul unor evenimente istorice și sociale. Nimic nu vine din nimic, totul are o cauză și un efect.

Principiile generale după care se călăuzește Drăghicescu în demersul său științific sunt astfel formulate de autor: „…ne vom sili, în cercetările noastre, să fixăm, pe cât este posibil, originea, filiațiunea și evoluțiunea caracterului nostru etnic. Vom căuta să stabilim legătura probabilă dintre trăsăturile și țesătura sufletului nostru cu evenimentele istorice și sociale în care el s-a plămădit, cari l-au determinat, cari l-au alterat sau desăvârșit. Într-un cuvânt, vom năzui să stabilim evenimentele istorice mai însemnate, din care izvoresc stările sufletești generale ale neamului nostru.”

Cum era societatea românească înainte de Marea Unire

Vă prezentăm câteva dintre concluziile la care ajunsese sociologul român în privința stării poporului român, în strânsă legătură cu atitudinile sale, lăsându-vă să judecați dacă secolul care a trecut peste noi a schimbat fundamental ceva în esența noastră.

Dumitru Drăghicescu sintetizează specificitatea poporului român: „rasă occidentală cu obiceiuri orientale”.

„Caracterizarea cea mai adevărată a psihologiei și a situației Românilor este admirabil dată în aceste cuvinte: rasă occidentală cu obiceiuri orientale.

Pentru a exprima același adevăr, putem zice că condițiile noastre istorice fură în așa fel că au dezvoltat în sufletul nostru etnic mai mult defectele, lipsurile pe care le vom fi moștenit în firea noastră, și ne-au îmbogățit cu noi defecte și însușiri slabe, negative, pe lângă că au împiedicat manifestarea și desăvârșirea celor pozitive. Astfel, ca să rezumăm, împrăștierea în care se găsește încă neamul românesc, ciopârțit și subjugat în state vecine puternice, a împiedicat și va mai împiedica evoluția caracterului și inteligenței românești. Cât timp harta țării noastre va fi încă înjumătățită, și pe teritoriul limbii românești vor exista bariere, cât timp contururile organismului nostru geografic vor fi nedefinite și neisprăvite, sufletul nostru nu se poate isprăvi. Produsele lui de tot felul vor mai purta pecetea neisprăvitului”.

Ienicerii au uitat drumul la Dunăre

„În locul convulsiunilor istoriei noastre din trecut, care la fiecare pas zguduiau și stricau întregul rost al societății românești, avem azi, odată cu neatârnarea, începutul unei epoci de statornicie, de continuitate, de unitate, de dezvoltare. Nimic nu mai vine acum să paralizeze energia, voința Românilor, distrugând fructele muncii lor, sau răpindu-le, pentru ca ei să nu se bucure de ele. Gospodăria națională începe a se asigura pe baze temeinice, și face cu putință dezvoltarea gospodăriei particulare. Energia românească de acum începe a fi încurajată din toate părțile, voința noastră, în loc de a mai fi paralizată prin înfrângeri repetate, câștigă izbânzi zilnice în domeniul vieții practice, care sunt de natură a o împuternici. În locul sforțărilor sporadice, paralizate și al încordărilor întrerupte, în locul muncii reduse și a unei griji de azi pe mâine, într-o activitate anarhică, viața socială și economică de astăzi ne îngăduie, ne cere chiar stăruitor încordări îndelungi, sforțări continue, metodice. Acea înfățișare pasivă, acea rezistență defensivă, a voinței și a energiei românești nu mai are niciun cuvânt de a se păstra, căci hoardele tătare nu mai trec Nistrul și ienicerii au uitat drumul la Dunăre”.

Civilizația Apusului pătrunde prin toate intrările Țării Românești

„Toate aceste schimbări vor îngădui ca să se transforme și înfățișarea pasivă a caracterului și a voinței românești. Cu atât mai mult cu cât moravurile greco-turcești orientale au încetat de a mai fi urmate, fiind înlocuite, de mult, cu altele aduse din Occident al căror caracter este tocmai energia, dârză și metodică. Un vânt general de energie occidentală a început încă de mult să ne cuprindă din toate părțile. Civilizația Apusului pătrunde prin toate intrările Țării Românești. Câte schele avem, tot atâtea înaintări ale civilizației în țară. Severinul, Constanța, Brăila și Galați, și mai ales Valea Prahovei, de la Predeal în jos, sunt ca niște avanposturi ale civilizației, menite să gonească de la noi până și ultimele urme ale vieții orientale. (…) Va veni desigur o vreme, când activitatea economică și comercială a Românilor va cuceri lumea tot așa cum a venit pentru Englezi, care altădată exportau produsele lor brute spre a le cumpăra manufacturate și astăzi absorb și manufacturează ei produsele unei lumi întregi.”

Motivele care te fac să lucrezi au fost răpite țăranilor noștri

„Chestiunea cea mai grea și cea mai esențială din economia noastră națională este împroprietărirea îndestulătoare a țăranilor. Am văzut că din lipsa de pământ propriu de muncă,, din greutatea nesuferită a tocmelilor agricole, impropriu zic tocmeli, căci ele sunt și azi niște exfolieri sistematice a celor slabi de către cei tari – țărănimea română a pierdut obișnuința și îmboldirea muncii și a prevederii, a devenit neîndemânatică apatică, vicleană, ascunsă, și leneșă chiar, căci este zadarnic să ocolesc cuvintele adevărului. În tot trecutul nostru, îndemnul la muncă, motivele care te fac să lucrezi au fost răpite țăranilor noștri. Ei au muncit veșnic pentru alții. Cu timpul, văzând că motivele ce îndeamnă la muncă – roadele muncii, nu-i sunt lăsate, el a început a se codi, a se lăsa moale, încet, a înșela, a munci rău, a nu munci deloc. Au ajuns cu vremea să nu mai dea decât o muncă foarte mărginită, puțină și puțin variată, o muncă inferioară. Oricare străin, fie chiar sârbul și bulgarul, va da o muncă netăgăduit mai mare decât aceea a țăranului nostru. Aceasta, fără îndoială, ne pune în stare de inferioritate față de vecini, și vedem azi cum aceștia trec granițele și iau lucrul din mâinile țăranilor noștri.”

Însușirile românilor, surprinse la începutul veacului trecut

„Latinitatea noastră este așa de adevărată că ea a surprins pe toți străinii care ne-au descoperit. «Moravurile romane se bănuiesc abia la Pompei, zice baronul d’Haussez, însă în Transilvania le poți studia…, dacă lângă Napoli nu găsești decât unele din lucrurile de a doua mână ale scenei, și trebuie să creezi actori; aici actorii vorbesc și lucrează de la sine, cum ar fi făcut-o cu 2000 de ani înainte,… nimic nu s-a schimbat.» (…) Bună parte din populațiunile de munte, din Oltenia și Transilvania, ni se înfățișează cu costumul pe care l-au fixat artiștii antici pe coloana lui Traian. Sunt sate întregi de oameni care se păstrează astfel, și care se înfățișează cu totul deosebit de ceilalți români ai satelor vecine, din care cauză se și numesc și sunt numiți ungureni. Deosebirea exterioară este totdeauna însoțită de o deosebire lăuntrică, de caracter și de suflet. Românii propriu-ziși, – desigur, urme mai adevărate din vechii romani, sunt mai arțăgoși, mai țanțoși; fură, înșeală, mint; ungurenii – rămășițe probabile din vechii daci, sunt mai blânzi, mai supuși. Contrastul psihologiei lor îți dă un fel de icoană a ceea ce trebuie să fi fost Dacia după cucerirea ei. Ungurenii se tem și simt oarecare repulsiune de români, iar românii se uită cu oarecare mândrie și batjocură la ungureni. Această stare sufletească oglindește parcă și acum raporturile dintre romanii și dacii vechi, învinșii și învingătorii din Dacia Traiană:”

Națiunea română nu este pe deplin făurită și asta se răsfrânge în sufletul nostru

„Din punctul de vedere al întregului neam românesc, cea dintâi observație de făcut este că națiunea română, propriu-zisă, nu este încă pe deplin făurită. Rolul formativ al istoriei noastre nu este dus până la capăt. Acest rol abia este jumătate isprăvit și nu va fi pe deplin terminat decât atunci, când neamul românesc, în întregimea lui, va fi una, va alcătui o societate, fără bariere și fără granițe despărțitoare pe întreg teritoriul, pe care se împrăștie azi graiul românesc. (..) Trecutul nostru istoric, în loc să ne întregească, adesea ne-a mutilat. Corpul națiunii noastre, – organismul, din care trebuie să decurgă însușirile sufletului nostru, fiind neterminat tot așa ne aflăm și sufletește. Suntem neisprăviți geograficește și istoricește, suntem nevârstnici din punct de vedere social și această primă trăsătură a istoriei și societății se răsfrânge foarte simțitor în sufletul nostru și în produsele lui.”

Pasivitate și resemnare, dar și sarcasm comparabil cu cel al englezilor

O a doua trăsătură mai pronunțată și mai caracteristică a istoriei noastre, și care se răsfrânge foarte simțitor în natura sufletului nostru etnic, este pasivitatea, rezistența defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă. Îndeosebi, istoria Țărilor Române, din cele din urmă trei veacuri, cu prea rare abateri de la regulă, este o cheltuire de energie foarte mică în acte de rezistență resemnată și de apărare pasivă, este o îndârjire în a nu ceda, a nu capitula cu totul.

„Plângerea, protestările, blestemele împotriva străinilor și boierilor lasă loc adesea sarcasmelor usturătoare. Neputându-le răspunde cu puterea, românul a răspuns asupritorilor săi cu disprețul concentrat în ironii ucigătoare; de cei ce l-au bătut, el și-a bătut joc, i-a bătut și i-a împuns cu ascuțișurile spiritului său tăietor. Revolta și amarul nedreptăților ce i-au făcut cei mai puternici, poporul român le-a aruncat acestora în față în forme de protestări și batjocuri. El nu s-a dedat la violențe, n-a asasinat, n-a ars, n-a măcelărit pe asupritorii lui.”

„Istoria lor îngădui românilor, cel mult să facă planuri vagi, ceva mai puțin să le facă lămurite, precise, și mai puțin să înceapă a le pune în practică, prea puțin dacă nu deloc ca să le săvârșească, și în sfârșit deloc, niciodată ca să le desăvârșească. De aceea, în ziua de azi încă, noi plănuim foarte multe lucruri, din grabă, planurile noastre sunt totdeauna cețoase, nelămurite. Cu cât însă plănuim mai multe lucruri, cu atât începem mai puține. Cu toate acestea, românii încep foarte multe lucruri. Dar, ce nu s-a început la noi? Și totuși, cu cât începem mai multe lucruri cu atât mai puține putem urmări în realizarea lor.”

„Din toată mentalitatea românească, spiritul său satiric, epigramatic, este trăsătura cea mai netedă, cea mai precisă și cea mai bine definită. Aici românul a fost și este mai tare ca în orice. Este de observat că aceasta e iarăși o trăsătură mentală, pe care o are românul în comun cu englezii și romanii. Apropierea dintre umorul și ironia engleză și dintre ironia și satira populară română este atât de mare, încât le-ai putea confunda. Și dacă niciun literat englez nu le-a confundat până acum, se pare că a fost unul român, care a mers până acolo încât a dat satirele unora drept ale altora.”

„Finețea, vioiciunea spiritului, ușurința înțelegerii lucrurilor, inteligența superioară a românilor, îmbinate cu lenea, cu trândăvia orientală care i-a copleșit, a dat naștere, în toți timpii dar mai ales acum în urmă, unui spirit critic amar, sfâșietor, distructiv. Și era foarte firesc. Când ai toată luciditatea spiritului de a observa că lucrurile merg greu, că totul este neîndestulător, fără ca să ai energia de a începe să faci bine, nu-ți mai rămâne decât să critici și să-ți arăți nemulțumirea. Starea pasivă îți dă chiar răgazul de a observa insuficiența oamenilor și defectele lucrurilor pe care le fac; iar timpul pe care alții îl petrec în activitate, neputând rămâne gol, trebuie neapărat să-l umpli cu ceva și de aici trebuința de a critica ceea ce se face și de a protesta împotriva celor care fac ceva.”