Somnul națiunii

„Nu e adevărat că dacă nu dormi nu poți să ai coșmaruri.” (Emil Cioran)

Țara se află într-o mare suferință. Mai mare și mai grea decît tot ce a fost pînă acum. Oamenii suferă. Se prefigurează suferințe și mai mari. Se caută vinovați și vinovății. Abuziv numita „clasă politică” necalificată și împinsă de interese își continuă „opera”. În tot acest timp poporul este uitat. Și atunci fuge de realitate, refugiindu-se într-o inactivitate soră cu somnul.

Se vorbește mult, dar mai ales în ultima perioadă, despre somn.

Oare pentru că am devenit o țară de somnoroși? Oare pentru că acum, în criză/crize, fiindcă tot avem din ce în ce mai puține locuri de muncă și nici speranțe, ne putem permite să dormim mai mult decât altădată? Sau, poate, pentru că somnul a devenit o soluție pentru a fugi de o realitate chinuitoare?

Pentru că, în definitiv, ce este somnul decât o stare în care se suprimă temporar conștiența, iar funcțiile vitale se încetinesc? Este, poate, o „moarte mică”.

Se pare că unii dintre noi au nevoie de o suprimare, cum spuneam, a conștienței, pentru a fugi de disperarea generată de lipsuri, de sărăcie, de lipsa locurilor de muncă, de lipsa medicamentelor, de pensiile și salariile mici, de impozitele sfâșietoare pentru bugetele familiale, dar și de disperarea generată de neîncredere. De neîncrederea că țara își mai poate reveni, că noi, românii, vom mai conta vreodată, că țara va mai fi, întreagă, a noastră.

Încercam să cred că aducerea somnului în prim-planul discursului public are și alte cauze.

Menținerea poporului într-o somnolență perpetuă, încetinirea programată a funcțiilor sale vitale atenuează vigilența, atenuează atenția la malversațiuni, inhibă centrii nervoși ai controlului social, adoarme chiar și simpla atenție. Uneori, în mod intempestiv, poporul se trezește, iar contactul cu o realitate vinovată atrage reacții. Uneori violente.

Marele pictor spaniol Francisco Goya, cu mai bine de 200 de ani în urmă, a lansat un avertisment puțin înțeles la acea vreme, dar care a marcat fundamental istoria umanității: somnul rațiunii naște monștri.

În România, imediat după evenimentele din ’89, cotidianul „România Liberă” l-a parafrazat pe Goya, titrând: somnul națiunii naște monștri.

Se pare că, și după mai bine de 30 de ani, națiunea se află încă în adormire. Doar foarte rar ar da semne de trezire, și atunci, imediat, oamenii politici fac ceea ce trebuie ca să o adoarmă la loc.

Așa se face că, în somnul națiunii a dispărut industria românească, a dispărut turismul românesc, s-au privatizat hoțește valori naționale, s-au furat și transferat la alții valori de patrimoniu. Tot în timp ce națiunea dormea, școala, prin reforme bazate pe principii neromânești, s-a decredibilizat, așa cum s-a decredibilizat și armata, iar biserica a început să funcționeze, uneori, prin părțile ei neesențiale, ca o societate comercială, apoi sistemul de sănătatea și cel de pensii au fost falimentate, și România a început să trăiască doar din împrumuturi. Din ce în ce mai mari.

Parafrazând din nou celebra cugetare, putem spune, bazându-ne pe evidențe, că somnul parlamentarului naște legi proaste.

Am avut imagini, nu o dată, din Parlamentul României, remarcând cât de bine se doarme în scaunele impozante din piele, pe bani buni, în încăperi uriașe, cu aer condiționat și odorizat, cu covoare ce ascund finețea pielii pantofilor de firmă ai aleșilor, cu internet free, cu laptopuri pe bani publici, cu cititoare de cartele de vot ce permit, ca la pian, intepretarea la două sau patru mâini etc.

Se doarme sănătos, cu mintea odihnită. Nici urmă de insomnii, nici urmă de îngrijorări pentru starea deplorabilă a țării sau a nivelului de trai.

Atunci însă când urechea, aflată tot timpul de veghe la interesele personale sau ale grupului, din care inevitabil face parte alesul, erau semnale că se discută indemnizații, salarii, pensii speciale sau reglementări ce pot afecta interesele susținătorilor, trecerea spre conștiență a demnitarului se făcea rapid, aproape instantaneu.

Și atunci omul politic se exprima politic. Violent, partizan, nu pentru popor, ci doar în folosul său sau al grupului. Fără rușine, fără teamă, fără respect pentru cei mulți, sărăciți de legi ticăloase, dar, pe de altă parte, contribuabili onești la bunăstare și confort, necesare pentru un somn bun.   

Iată, deci, că marile probleme ale României de astăzi sunt neglijabile în raport cu, chipurile, problema de interes național care este somnul.

În loc ca cei în care am crezut și pe care i-am trimis, ca demnitari, în parlamentul țării, să lucreze pentru atenuarea suferințelor acestui popor năpăstuit, în loc să se dedice, atât cât le permite capacitatea intelectuală și cea profesională, îndoielnice, din punctul de vedere al opoziției, oamenii politici se agită, sau fac declarații, produc comunicate de presă, toate având ca subiect reacția la somnul parlamentar al unuia sau altuia. Deși, se știe, se doarme la fel de bine și în ministere, în agenții guvernamentale, în instituții ale statului fără obiect de activitate cert și util, în ambasade, reprezentanțe, comisii europene etc.  

În realitate, așa cum am văzut de atâtea ori, în Parlament se doarme. La propriu și la figurat. Se doarme în plenul reunit, în plenul fiecărei Camere, se doarme în comisii, se doarme la conferințe de partid, se doarme peste tot.

Se doarme chiar și atunci când nu se doarme, pentru că ce altceva putem crede când cei ce trebuie să găsească soluții, să atragă resurse europene sau investiții străine nu sunt capabili să o facă, nu au nici priceperea, nici voința, nici morala necesare să o facă?

Se doarme chiar și în această perioadă cumplită, când pandemia răpune sute de vieți în fiecare zi, când sistemul de sănătate este în colaps, când, din neglijențe impardonabile spitalele ard, când școală nu se mai face de doi ani, când partidele și-au pierdut busola, când votul popular nu mai contează, când vocile tinere din politică sunt acuzate de toate relele din lume, când statul este în colaps. Și, totuși, se doarme. Oamenii continuă să rabde/să doarmă, să privească la televizor… Și, raraeori, ies în stradă spre nepăsarea suverană a statului.

De aceea poporul, aflat într-o suferință cum nu a fost niciodată până acum, crede că acum este mai bun, pentru națiune, un somn perpetuu al clasei politice. Chiar dacă acest somn ne costă lunar sute de milioane pentru salarii, alte sute de milioane hoteluri, apoi autoturismele, șoferii, secretarele, birourile parlamentare, deplasările în străinătate cu pașapoarte diplomatice și multe altele știute, dar, mai ales, neștiute.

Și, cu toate acestea, poporul, devenit, de multă vreme, știutor în ale hoțiilor, înțelege că rarele perioade de trezire sunt doar prilejuri de a fura, de a păcăli, de a înșela, de a-și atrage favoruri, de a unelti, de a realiza conjurații.

Și atunci, el, poporul, alege somnul.