Spaţiul Schengen: o himeră pentru România

Practic, acest obiectiv al guvernării a fost complet ratat.

Ministrul german de Interne, Hans-Peter Friedrich, se opune aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen. Declaraţia de zilele trecute nu este, totuşi, altceva decât punctul final al unui proces pentru care România nici nu a depus mari eforturi şi nici nu a crezut pe deplin în finalitatea lui. Oricâte „condiţionalităţi” ar fi îndeplinit guvernul român, rămâne extrem de acidă expresia lui Günter Krings: (vicepreşedintele grupului parlamentar creştin-democrat) „Dacă în spatele celui mai frumos computer stă un funcţionar corupt, nu am câştigat mai nimic”. (Deutsche Welle)

Sentimentul de siguranţă

Principala problemă din partea occidentalilor o reprezintă sentimentul de siguranţă al cetăţenilor. Şi, privit dintr-o perspectivă obiectivă, acest sentiment poate avea şi o notă reală: milioanele de români care-au emigrat dintr-odată, într-un timp foarte scurt în vestul Europei, nu au luat cu ei doar forţă de muncă sau capacităţile intelectuale, ci şi „forţa” corupţiei şi capacitatea de a  inventa un întreg sistem infracţional. Percepţia cetăţenilor occidentali nu a fost formată de laudele guvernului de la Bucureşti sau de securizarea anunţată a unor frontiere şi aşa extrem de permisive. Această percepţie s-a format şi s-a solidificat în oraşele şi cartierele lor acolo unde bandele de infractori români „terorizau bancomatele”, colorau străzile cu mii de cerşetori sau izolau municipiile italiene într-un cerc de tabere ilegale.

Iar toate aceste fenomene nedorite, dar cât se poate de reale, s-au putut  întâmpla înainte de intrarea României în spaţiul Schengen, doar în baza relaxării sistemului de vize (de fapt, al anulării lui). Germanii îşi pun, pe bună dreptate, întrebarea ce s-ar întâmpla dacă nu va mai exista nici măcar această minimă protecţie la frontiera comună prin legitimarea persoanelor care vor intra în spaţiul comun european.

Şi totuşi, nu problema cetăţenilor români pare să fie principala obiecţie ridicată de germani atunci când vine vorba de acordarea statutului „european” României. Anunţul recent al ministrului de interne privind la cele 1500 de cazuri de corupţie  descoperite anul acesta în instituţia pe care o conduce trebuie că a ridicat multe semne de întrebare. Cât de încredere poate fi sistemul românesc de  pază şi apărare a frontierelor comune, dacă atunci când vine vorba despre securitatea propriei ţări, lucrurile devin endemice? Şi Germania nu face exerciţii de retorică pe seama României, ci chiar caută nişte răspunsuri cât se poate de concrete la această întrebare: odată cu intrarea României, nu se vor mări riscurile la adresa securităţii europene? Decidenţii de la Bucureşti par să nu ştie acest răspuns, căci se pare că totul ţine de mentalitatea şi sistemul de relaxat de aplicare a legilor de către români. Iar acestea nu se poot schimba prin acele „condiţionalităţi” pe care le-ar fi îndeplinit guvernul român.

La un moment dat, Gunther Verheugen puncta existenţa în România a „lipsei unei culturi politice şi a unui consens democratic orientat astfel încât interesul societăţii în sine să fie mai important decât interesul unui individ sau al unui partid.” În acest caz „individul” despre care vorbea Verheugen este tocmai poliţistul în care nici Uniunea Europeană şi nici Traian Igaş nu are încredere că-şi va face datoria fără a fi tentat de actele de corupţie. Căci cea mai mare angoasă a occidentalilor este tocmai penetrarea infracţionalităţii extra-europene, din spaţiul fost-sovietic sau din Orient, infracţionalitate căreia ar trebui să i se opună sistemul poliţienesc din România grav afectat de fenomenul corupţiei interne.

Cui foloseşte intrarea în spaţiul Schengen?

Privind geografic, dar şi politic, harta Europei, pe cine ar deranja sau cui i-ar folosi intrarea României şi Bulgariei în spaţiul Schengen? Germaniei sau Franţei în niciun caz. Cu atât mai puţin Olandei. Nici România şi nici Bulgaria nu reprezintă vreun element de legătură terestră cu alte ţări din spaţiul Schengen; cu excepţia Greciei, care oricum îşi face legăturile comerciale cu Europa pe calea aerului sau utilizând transportul maritim. Nici România şi nici Bulgaria nu ar suferi enorm dacă nu ar fi incluse în acest spaţiu. S-ar părea că obligaţiile care le vor reveni vor fi mai mari decât avantajele deduse din acest act.

România nu poate garanta ferm securitatea graniţelor de la est şi nici Bulgaria nu poate garanta securitatea graniţei cu Turcia (recentele scandaluri cu traficul de droguri prin punctul de trecere de la Kapitan Andreevo spun multe despre capacitatea Bulgariei de a securiza graniţa extremă a UE).

În cazul României, exemplele sunt cât se poate la îndemână pentru orice observator , chiar şi neprofesionist: traficul de ţigări din Est se face sub ochii, ba chiar cu protecţia poliţiilor (de frontieră, naţionale sau locale) sau chiar sub „bagheta” lor. Iar pe aceeaşi cale, pe lângă ţigări, înfloreşte şi traficul de droguri, carne vie sau alte mărfuri delicate.

Nu putem da pronosticuri, dar atâta timp cât în România va mai exista un singur pachet de ţigări traficat peste Prut sau peste Dunăre (de la sârbi), România are slabe speranţe să intre în spaţiul Schengen. Sau poate nici nu o doreşte, căci veniturile astfel obţinute din această evaziune fiscală pot fi un bun complement pentru fondurile de campanie ale partidelor politice.

Ideal pentru România ar fi să-şi recunoască incapacitatea în acest domeniu şi să amâne „sine die”, din proprie iniţiativă această integrare în spaţiul Schengen până la construirea unei capacităţi de securizare a graniţelor mult mai solide. Ar fi un gest mult mai apreciat şi respectat decât veşnica agăţare de cele mai banale negocieri, punând şi pe occidentali în situaţia penibilă de a ne refuza la finalul fiecărui trimestru.