Spre o epocă a idiocrației?

Când am vizionat filmul „Idiocrație”, am avut un sentiment amestecat de amuzament și revoltă față de “lumea nătângilor” creată de regizorul Mike Judge. Apoi, la sfârșitul anului trecut, i-am dat dreptate lui Val Vâlcu atunci când spunea că idiocrația tinde să devină un adevărat curent politic și ar trebui făcut ceva pentru a-l „împiedica să domine societatea”. De fapt ar trebui să-i mulțumim lui Virgil Ieruncă pentru faptul că, în urmă cu mai bine de trei decenii, nu doar că a definit termenul “idiocrație” ca fiind o castă conducătoare nepricepută, obtuză și venală (“Esprit”, No.108,Noiemb.1985), dar a și lansat o chemare către scriitorii și intelectualii din România să reziste presiunii și tentației nomenklaturii comuniste de a-i încadra în ceea ce el a numit idiocrație.

Personal, nu am crezut în „defetismul” polemicii din “Le Devoir”(13 sept.2011) care susținea că „astăzi suntem într-o idiocrație”, motivând prin aceea că grupuri de presiune profitau de libertatea de exprimare pentru a induce emoții și manipulări în rândul opiniei publice cu scopul de a obține foloase chestionabile. Mai degrabă am asociat fenomenul cu instrumentarea “idioților utili”. Fiind un susținător al utilizării tehnologiilor moderne de comunicare am crezut și încă mai sper că oamenii vor găsi metodele de educare și gândire potrivite trecerii de la epocă Guttenberg la cea a Internetului. Dar nici nu mai pot găsi mereu circumstanțe atenuante elitelor politice, economice și intelectuale care se prefac că nu înțeleg sau că nu văd că evoluăm spre ceva ce seamănă cu idiocrația.

Cred că astfel de gânduri am avut cu toții în ultimele decenii de “dezordine mondială” și că, mai mult sau mai puțin, ne-au afectat contagiunile unor stări și atitudini individuale și de grup generate de manipulări dovedite (fie la noi,pe continent sau alte regiuni ale globului). Însă am luat drept un semnal de alarmă serios faptul că diplomați și manageri britanici de top au avertizat politicienii din Marea Britanie care au susținut Brexit-ul, pentru că după ce au obținut un vot favorabil la referendum nu au știut cum să reacționeze și cum să gestioneze demersul ieșirii din Uniunea Europeană, nu au vrut să asculte glasul analizei și expertizei raționale pentru evitarea riscurilor și costurilor majore.

Bineînțeles, m-am întrebat dacă aceasta este una dintre concluziile recentelor alegeri prezidențiale din S.U.A. Și un răspuns a venit chiar de la “New York Times”(22 aprile 2017) care, într-un articol substanțial a prezentat ponderea pe care o au consilierii și experții de la Casă Albă în raport cu “consilierii” neoficiali (“un alt grup de consilieri”) pe care președintele Trump ar obișnui să-i consulte în privință deciziilor importante de politică internă și internațională. Iar “National Review”(25 aprilie 2017) și-a îndreptat atenția spre anumiți comentatori din mass media, îndeosebi de la televiziuni, care adesea sunt prezentați drept “experti”, dar rapid se observă că “nu sunt experți, doar joacă la TV un astfel de rol”, angajându-se în dezbateri publice despre “ceea ce știu și ceea ce nu stiu”.

Dar dacă astfel de fenomene se întâmplă la case foarte mari, nici nu îndrăznesc să-mi închipui ce se petrece la București! Și nu poate fi în niciun caz o scuză, ci încă un motiv de gravă îngrijorare.

Oare chiar vom trăi într-o epocă a idiocrației? Pentru cât timp?