“Te rog, mami, pot să stau lângă Dumnezeu?”

Cred că am pățit-o. De când eram mic, mi-era teamă că am să dau peste o carte pe care am s-o citesc, după care nu voi mai vrea să scriu nimic. Scriu, dar cu teama de a nu diminua frumusețea ei prin prezentarea mea. Iat-o: Jurnal Scoțian (Polirom, 2017, 236 pg.).

Autorul ei este Ioan-Florin Florescu. Preot și cercetător științific. Un român „fugit” în Scoția, cum s-ar fi spus în România antedecembristă și cum, vai, ne mai trece prin gând și acum. Plecat în 2011, după ce a lucrat în echipa traducerii Septuagintei (2004-2011) și a fost coautor al volumului IX din Biblia de la 1688, Părintele ia cu sine pofta de scormonitor întru cuvânt, liniștea din parohia sa inițiatică și marea harismă de cititor al lumii occidentale. În lipsa unei catedre pe măsură, blogul său devine catedră. Și mișcă inimi și naște polemici, liniștește și neliniștește deopotrivă.

Cartea preia tonusul Verbului imediat. Un puzzle de viață remarcabil redăruit cititorului, o memorie imediată care schimbă emoții cu tine, cititorul, oricât de neatent ai fi.

Nici nu știu ce anume face cartea atât de frumoasă. Viața din ea, luciditatea Părintelui ori acrivia Cercetătorului, freamătul de fericire evanghelică? Pentru că fericit este cel ce caută dreptatea și o reașază înaintea oamenilor ca o icoană a libertății… Icoane de oameni, momente de viață, exotism (nepalez, scoțian ori japonez), amestecat cu o frescă umană rănită, a lichelismului cu gust de aguridă, desprins din galeria populismului românesc – politic și bisericesc deopotrivă. Sunt 61 de texte, dacă nu am greșit număratul, ca un puls redus la strictul necesar. Iremediabil lucid, scriitorul propune un Letopiseț al românilor de aici și de pretutindeni, cu discreția omului care-și iubește slujirea și limba în care-și deconspiră iubirea. Răspunsul către lumea noastră a unui pelerin la porțile libertății însingurate.

Pagina preferată?

Copiii spun lucruri trăsnite…

„O familie de pe lângă Glasgow m-a chemat să le sfințesc casa. Ea – româncă, el – scoțian. Au o fetiță de vreo 5 anișori, foc de frumoasă și zulufată ca un înger renascentist. Cum intru în casă, fetița mă ia de mână și mă duce în camera ei, să-mi arate o pisică pe care tocmai o primise în dar de ziua ei. Eu mă fac că-i binecuvântez pisica, fetița nu mai poate de bucurie. Apoi mă urmărește pas cu pas cum mă pregătesc pentru slujbă. Mă privește cu ochi rotunzi de uimire cum aprind un cărbune de tămâie. Cât durează rugăciunea, nu se desprinde de lângă mine și aproape că fac slujba cu ea în brațe. La sfârșit, ne așezăm la masă. Fetița pur și simplu nu mă mai scapă din ochi. Se așază lângă mine, iar când maică-sa îi atrage atenția că locul ei nu e acolo, îi șoptește rugător și alintat: «Te rog, mami, pot să stau lângă Dumnezeu?»” (p. 37)

Ioan-Florin Florescu. Născut în 1970. Preot, scriitor, cercetător științific. Din 2011 locuiește în Scoția. Dintotdeauna locuiește în Limba Română. Preot misionar la Edinburgh, angajat la o companie de poștă, după diverse servicii – descrise în carte. Tot din carte aflăm că are în arhiva de familie fotografia unui strămoș, Constantin Anghel, bunic de mamă al bunicului său, sergent în Regimentul 13 Dorobanți, care a dus greul luptelor de la Plevna. O mamă mereu în așteptare – căreia-i dedică volumul – și o familie curajoasă (soția și fetele sale). Dincolo de munca la reeditarea ieșeană a Bibliei de la 1688 și la editarea Septuagintei (2004-2011), întâlnisem specialistul în volumul În multe chipuri de scripturi. Studii de traductologie biblică românească (apărut în 2015). În volumul acesta am întâlnit omul, îndurerat și luminos, departe de Casă în pragul Acasei. De mult nu am citit o astfel de carte, sărutare de mână României.