TEODOR PALADE: Despre onoarea şi laşitatea demnitarului român

A demisionat. Şi nişte europarlamentari prinşi cu mâţa-n sac au făcut-o.
Bravo lor!Poate au dorit să demonstreze că mai au un dram de onoare.Ori de demnitate.Pe alte meridiane, în ţări la fel de democratice ca şi a noastră, atunci când greşesc ori când deciziile lor generează disfuncţii sociale, oficialităţile îşi prezintă demisia.Este un gest firesc, care demonstrează ceea ce la noi s-a uitat de mult.
Că, în afară de culoare politică, demnitarii trebuie să posede un minim respect faţă de lege.Să-i intereseze ce cred alegătorii despre starea lor de moralitate.Constatăm că demnitarul român, în sensul cel mai larg al termenului, şi-a pierdut vocaţia onoarei, reuşind, în schimb, imposibila şi mincinoasa transformare a unui gest de demnitate în unul de laşitate.Deşi este evident că-i incapabil, deşi se vede de departe şi se resimte dureros în societate incompetenţa sa, deşi este dovedit corupt, el nu demisionează.Ba chiar declară ritos că nu pleacă!
Motivul?Nu este un laş!Ca urmare, nu fuge atunci când e greu, deşi este demonstrat că răul l-a produs chiar el şi este evident că dezastrul se va perpetua atâta vreme cât va rămâne în funcţie. Există, din nefericire, nenumărate astfel de exemple în România.Cu politicieni din toate partidele.Pentru oricare dintre ei, fie el ministru ori prim-ministru, preşedinte de ţară ori parlamentar, demisia nu mai reprezintă un act de demnitate.
S-a transformat într-un un gest de laşitate. Şi asta pentru că demnitarul român nu cunoaşte ruşinea.Nici sentimentul moralităţii.El nu mai are popor, are doar rude.A uitat noţiunea de bine general, rămânându-i numai viziunea binelui propriu.Un ţel sfânt, pentru care este în stare de orice.
Inclusiv de nelegiuiri, minciuni, intrigi odioase sau corupţie.Pentru că se ştie intangibil, legea nefiind aplicabilă în cazul său.Sunt situaţii când, ajuns la bucate, nu demisionează pentru că a plătit bani mulţi ca să ocupe funcţia de demnitate publică.A cumpărat-o!Este a lui. Şi, ca urmare, i se pare nefiresc să renunţe de bunăvoie la ceea ce a  căpătat în schimbul banilor, la ceva care i se cuvine de drepx, la un bun cumpărat cu bună-credinţă. Demnitarul aflat în culpă încearcă să ne convingă, în pura tradiţie şmecherească, de fapxul că, rămânând în funcţie, se sacrifică pentru binele nostru, fiind dedicat trup şi suflet nevoilor poporului.
Că, deşi e greu, el nu fuge. Înfruntă eroic greutăţile, în numele nostru şi pentru bunăstarea noastră.Că ar fi mai simplu să plece şi i-ar fi mai bine, dar pe el nu soluţiile facile, vecine cu laşitatea, îl caracterizează… Este în stare să inventeze zeci de motive pentru care să rămână acolo unde se împart banii.Niciodată nu-şi găseşte vreo vină şi totdeauna un altul este vinovat.Cel dinainte, cel de mai jos sau acela care a murit deja.Se cramponează disperat de locul unde a ajuns după ce a prostit pe mulţi şi i-a mituit pe şi mai mulţi. Şi, aflat în funcţie, continuă să fure, să mintă şi să manipuleze. Istoria recentă ne arată că nici preşedintele şi nici premierul nu sunt capabili să-şi dea demisia de onoare.
Când au fost în situaţia de a o face, de ochii şi urechile votanţilor, fiecare dintre ei a promis-o.Unul urmând să plece „în următoarele cinci minute"…Apoi s-au răzgândit, afirmând sus şi tare, tot pentru ochii şi urechile alegătorilor, că adevăraţii bărbaţi de stat nu dezertează. Înfruntă greul şi-l înving. Şi au rămas! Concluzia?Vine de la sine: în România, pentru politicieni, onoarea a devenit o laşitate ruşinoasă. Şi invers.Iremediabil şi pe termen lung.
Excepţiile?Ele sunt acelea care confirmă regula.