Ţiganiada, ediția 2012

Suntem în secolul XXI, la sute de ani distanţă de Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, din 1800. Şi totuşi strofele scrise naiv pe vremuri sunt la fel de adevărate ca atunci, deşi, „o, hârtie mult răbdătoare!”, între timp ţiganii au fost dezrobiţi, omul a păşit pe Lună, speranţa de viaţă a crescut, s-au inventat penicilina şi Sorbona, iar omul din Neanderthal se crede cu mult mai inteligent şi mai descurcăreţ decât strămoşii din Cromagnon. Să fie oare ţiganii un nod gordian al Europei, al românilor, al lor înşişi?

La ceas de septembrie, în care, ca de fiecare dată de câţiva ani încoace, primele pagini sunt pline de expulzările franceze de romi, de vizitele punitiv-interogative ale miniştrilor francezi la Bucureşti şi de falsa milă şi compasiune a Europei pentru acest neam fără ancoră, Q Magazine consacră un dosar acestei probleme de „ideal”, cum ar numi-o semioticiana Julia Kristeva, dându-i cuvântul, în exclusivitate, alături de alți analişti şi experţi, Aninei Ciuciu, jurnalistă pentru o zi (sau mai multe), o româncă de origine romă, care a dovedit că de la şatră la Sorbona este un singur pas.
Dacă ar fi să rezumăm într-o singură parafrază problema ţiganilor, ar trebui să o citez pe Anina Ciuciu dintr-un dialog neconvenţional pe Facebook: „Nu ştim niciodată ce ne rezervă destinul”. „Da, dar ni-l mai facem şi noi, acceptându-i provocările…”, i-am răspuns. „Da!!!”, exclamă Anina.

Tânără studentă la Sorbona, Facultatea de Drept, Anina nu face parte din marea masă a romilor români care sunt expulzaţi de francezi. Nici din cei pe care-i văd, uneori, în zori, în frigul umed al toamnei pariziene, lângă gurile de metrou. Anina nu a beneficiat de ajutorul de 300 de euro pe care îl dau francezii pentru reîntoarcere şi nici nu este arătată cu degetul pe stradă de trecători. Şi, totuşi, Anina este de origine romă. Aceeaşi ca și ceilalţi 15.000 de romi pe care-i stigmatizează ţara lui Eiffel şi pe care îi consideră ca fiind „o problemă”. Anina şi manifestaţia romilor din Bucureşti, din timpul vizitei ministrului francez de Interne, Manuel Valls, şi a celui pentru Afaceri Europene, Bernard Cazeneuve, sunt, de fapt, principalele ştiri ale momentului şi cele care ar trebui să ne dea de gândit.

24 septembrie, un Consiliu European pentru liniştea cui?
Să recapitulăm. În 24 septembrie, Consiliul European al miniştrilor de Afaceri Interne va discuta, la cererea expresă a Parisului, problema romilor. Nu e prima oară când tapajul mediatic populist făcut de francezi ajunge la judecata de taină a Executivului de la Bruxelles. S-a întâmplat pe vremea preşedintelui Nicolas Sarkozy, după acelaşi calapod atât de jalnic: luaţi o lună de august în care nu se întâmplă mai nimic, un preşedinte în căutare de voturi, o populaţie fragilă şi săracă, o doză de xenofobie. Rezultatul este un cocktail înfiorător de prost gust şi ipocrizie: expulzăm persoanele care ne deranjează susţinând că, de fapt, integrăm. Bruxelles, în urmă cu câţiva ani, prin vocea comisarului pentru Justiţie, Drepturi civice şi Cetăţenie, Viviane Reding, a tunat împotriva unui Paris care se făcuse mic de ruşine. Anul acesta, ONU a emis o rezoluţie, în 29 august, prin care condamnă atitudinea Franţei. „Ce credeţi, mă întreabă, la radio France Info, realizatoarea Marie-Christine Vallet, este aceeaşi situaţie, acum, cu socialiştii la putere, cu cea a miniştrilor lui Sarkozy?” „Evident”, răspund. „Sunt aceleaşi personaje: ministrul de Interne expulzează tabere de romi din jurul Parisului, dar nu vede familiile de romi cu copii mici din Place de la République în buricul Parisului… Îi scoate din ţară pe cei care deranjează. De ce nu face la fel cu populaţiile din colonii, neintegrate nici ele, şi care incendiază maşini?” „Unde mai punem că a atins deja 3.000 de expulzări”, adaugă d-na Vallet. „Da, dar socialiştii se justifică adăpostindu-se în spatele legii”, afirmă Ana Maria Merlo Poli, corespondenta ziarului italian Il Manifesto la Paris. Româneşte spus, aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.

Dorește Franța cu adevărat o rezolvare europeană a problemei romilor?
Întrebarea pusă zilele trecute de Nicoleta Scripcariu, autoarea, de origine romă, a studiului cu acelaşi nume, publicat de Centrul Român pentru Studii Europene, ascunde o doză de perfidie. De ce ar trebui oare ca Franţa să rezolve această problemă? De ce nu România? De ce nu romii înşişi? „Franța pare acum deschisă unei abordări europene”, scrie Nicoleta Scripcariu. „Din păcate, de la vorbă la fapte e o distanță mare. Franța vorbește despre politică unică europeană, dar aplică o politică neeuropeană. Nici vorbă de incluziune socială. A cheltuit 26 de milioane de euro în 2011 pentru a plăti romii din România (7.000!) și Bulgaria să plece de pe teritoriul francez. Dar mulți se întorc”. Am putea să ne întrebăm, deci, unde este faimoasa solidaritate europeană şi unde este şi dorinţa de a face, într-adevăr, o Europă pentru toţi.
Dacă romii sunt cetăţeni europeni, ceea ce paşaportul românesc sau bulgăresc confirmă, atunci ar trebui să aibă dreptul, fără discriminare, la libera circulaţie, la un loc de muncă şi de stabilire în orice stat european, la respect şi tratament egal din partea celorlalţi. Or, atitudinea Franţei este o dovadă clară de îngrădire a drepturilor elementare ale omului. Ale europenilor. Aici romii nu au dreptul să pretindă la un loc de muncă (nici românii sau bulgarii, cu excepţia meseriilor înscrise pe o listă…), accesul la îngrijiri medicale este posibil doar datorită voluntariatului unor ONG-uri, iar taberele lor sunt strict delimitate şi îngrădite.

Poate că ministrul de Interne nu ar trebui să viziteze Bucureştiul sau Câmpia Turzii, ci satele în care integrarea ţiganilor a fost posibilă şi în care accesul la şcolarizare şi servicii medicale este garantat pentru toţi, iar casele curate ale ţiganilor se îmbină cu cele ale maghiarilor sau ale românilor.

De exemplu, Clejani. Anonima comună din judeţul Giurgiu a devenit faimoasă nu atât datorită editorialului semnat de Simona Ionescu în Evenimentul Zilei, „Nu-i putem împuşca pe romi, oricât ne-ar enerva!”, ci din cauză că primarul a folosit legea pentru a-i determina pe ţigani să intre în rând cu lumea. Să meargă la şcoală, să muncească, să comunice…, iar noul consilier al primului-ministru Victor Ponta pe probleme de romi, Damian Drăghici, un celebru virtuoz ţigan, a decis să înfiinţeze aici o şcoală de muzică. Clejani nu e o excepţie. Există şi Periam, în judeţul Timiş, şi Mera, în judeţul Cluj. „A face o politică europeană care să vizeze incluziunea romilor doar în România (sau Bulgaria) este și nerealist, și nedrept”, consideră, deci, Nicoleta Scripcariu. „Nerealist pentru că diferențele de venit și oportunități vor face în continuare ca mobilitatea să fie atractivă pentru romi (ca și pentru restul est-europenilor) – deci o politică europeană ar trebui să vizeze incluziunea romilor acolo unde apare nevoia”.

Ajutorul uman de reîntoarcere, pe cale de a fi suprimat
O strigă de ani buni ONG-urile, o stigmatizează societatea franceză, o înfierează însuşi consilierul Drăghici: „Dacă le dai 300 de euro, aceşti romi se vor urca într-un autobuz după o săptămână şi se vor întoarce în Franţa. Personal, cred că aceasta este o politică fundamental eronată, pentru că se bazează pe ceva temporar: să le dăm bani pentru a ne debarasa de ei. Nu aşa vom rezolva problemele”.
Se pare că mesajul a fost înţeles pe deplin la Paris. Guvernul francez a anunţat că se gândeşte serios SĂ RENUNŢE la acest ajutor financiar. Oficiul Francez pentru Imigraţie şi Integrare alocă fiecărui imigrant „voluntar la întoarcere” suma de 300 de euro, plus 100 de euro suplimentar pentru fiecare copil, bani provenind din fondurile europene. Cine oare nu ar profita de această mană cerească?
Pentru a-i lua, a-i folosi eventual îmbunătăţindu-ţi cotidianul şi pentru a reveni ulterior? Ţiganii, ca orice uman, profită de lacunele legilor franceze. Şi româneşti, cândva.
În urmă cu câţiva ani, ţiganii erau pe trotuarele din Bucureşti. Din marile oraşe. Cerşind, furând, majoritatea, acostându-te. Sub privirile binevoitoare ale poliţiştilor. Acum au schimbat doar capitala, urmând orizonturi mai bune. Şi mai prospere. Cine îi împiedică oare pe poliţiştii francezi (şi de pretutindeni) să aplice legea, să nu le mai permită romilor nici să acosteze trecătorii şi nici să cerşească ținând sugari în braţe? Poate că de aici ar trebui, de fapt, pornite ofensivele de integrare şi legalizare a situaţiei, de la principiul că, dacă dorim ca aceştia să ne respecte şi să se respecte, ar trebui poate ca şi noi să începem prin a respecta litera legii. Dar, în fine, este cu mult mai simplu să plăteşti pentru „a scăpa” de necaz. În deplină ignorare a caracterului şi obiceiurilor ţiganilor.

Ce vor deja romii?
Ţiganii trăiesc în prezent, sunt incapabili să se proiecteze în viitor, se spune în cercurile sociologice. Axioma pare adevărată. Şi probabil că, dacă li s-ar cere părerea, vârfurile clasei medii ţigăneşti ar confirma. Problema este însă, la urma urmelor, că de fapt toată lumea pretinde a căuta şi găsi soluţii, şi puţini sunt cei care încearcă să găsească soluţii discutând cu interesatul. Ce vor deja romii? Şi cum văd ei oare ieşirea din acest cerc infernal? Oare cheia problemei nu stă, pur şi simplu, în ruperea unor tabuuri – staborul, măritişul fetelor la 13 ani, plecatul de la şcoală, afaceri cu oameni de stat, mafie, trafic de persoane etc. – şi în afirmarea unei clase intelectuale de romi? Care să dea şi exemplu, şi să şi ghideze? Aici, la ei, în lume? „Romii sunt niște oameni mari, trebuie să vorbim despre ei ca despre niște adulți. A pune problema dacă sunt ai României, ai Franței sau ai Europei înseamnă a-i trata ca pe niște copii. Oamenii nu pot fi ținuți cu forța undeva, nici măcar comuniștii nu au reușit să facă asta. Ei au devenit o realitate transfrontalieră. Franța vorbește despre rezolvarea problemei la nivel european, dar înțelege prin asta că ei trebuie integrați în România (și Bulgaria). Profitând de poziția sa politică, Franța le impune guvernelor mai slabe din Est această politică. O politică europeană ar însemna să lucreze Parisul, Bucureștiul și Bruxelles împreună pentru: 1. a scădea intențiile de plecare şi 2. pentru integrarea lor acolo unde vor ei. Ce se întâmplă acum e că Franța joacă un ping-pong cinic cu acești oameni”.
Dincolo de toată țiganiada ultimelor luni, zile, ani, Anina și manifestația țiganilor anunță schimbarea. Găsirea acelui ideal descris de psihanalista Julia Kristeva: „Societatea franceză, lumea în general, neagă apariţia a ceea ce eu numesc, ca psihanalist, ca părinte, boala idealităţii, a lipsei de ideal, mai degrabă. Care se traduce prin nevoia de a avea un ideal, împărtăşit, care să poată contribui la construirea vieţii psihice a individului” (în volumul Penser l‘Europe, 2008, Franţa). Pare complicat, dar este simplu: un ideal ar putea suplini nihilismul, fatalismul, depresia, concepţia potrivit căreia „ţiganul tot ţigan rămâne”. Idealul îl găsim însă şi în privirea noastră. De aici începe schimbarea. Indubitabil, romii sunt pe cale să capete o conștiință de sine şi un respect inalienabil pentru particularităţile lor. Anina şi manifestanţii din București sunt o dovadă că se poate şi că, dincolo de toată avalanşa de întrebări care infectează şi poluează presa din ultimele săptămâni, evidenţa sare în ochi: soluţia rezidă nu numai în programele de integrare şi de alfabetizare, ci mai ales în apariţia şi afirmarea unei clase medii a populaţiei rome. Unei clase capabile să forţeze respectul de sine şi pentru sine.

Courrier International: Ar fi un act de onoare pentru Europa dacă ar găsi o soluţie pentru romi…
Vor exista, oare, mâine, ţigani fericiţi? Cuvântul de ordine al anilor 80, care inspirase un film iugoslav, este poate prematur, dar poate că nu este doar un sofism. Editorialistul săptămânalului Courrier International, Alexandre Adler, scria, de la Paris, în 1997, un editorial critic la adresa Europei în general. „Ar fi un act de onoare pentru Europa dacă ar găsi o soluţie pentru romi, acest popor străvechi şi iubitor de libertate…”.
La 15 ani după, soluţia nu s-a găsit şi Europa vâsleşte în gol. Alors, Europa este echitabilă şi solidară?

Mândrie şi prejudecată
În secolul luminilor, eseistul englez William Hazlitt scria că „prejudecăţile noastre sunt barele închisorilor în care ne complacem”, încercând să lupte, astfel, împotriva ideilor preconcepute care bântuiau epoca. Sunt astăzi depăşite aceste cuvinte? Mă îndoiesc.
de Anina Ciuciu

Lucrurile au evoluat, iar timpul şi-a desăvârşit opera, luând în vârtejul său misiunea civilizatoare, în numele căreia au fost colonizate atâtea popoare. Însă prejudecăţile au rămas, profund ancorate în însăşi esenţa societăţilor noastre occidentale. O simt pe pielea mea încă din copilărie, căci am avut, cum ar spune unii, „ghinionul” de a mă naşte rom. Cred însă, dimpotrivă, că este vorba de o şansă şi chiar îndrăznesc să spun astăzi acest lucru în gura mare.
Mă numesc Anina, sunt rom şi intru în anul I al Masterului „Justiţie şi proces” la Sorbona. Am părăsit împreună cu familia mea România cu 15 ani în urmă, fugind de discriminările cărora erau (şi sunt încă) victime romii, în propria lor patrie. Am luat drumul exilului, asemenea multor altora, pentru a fugi de sărăcia şi suferinţa impuse ca o fatalitate poporului meu. Am plecat cu speranţa de a găsi, în Franţa, „ţara drepturilor omului”, o viaţă mai bună, o viaţă demnă.
Cei care cred că am ales o soluţie uşoară, că am fost laşi, caracteristică aşa-zisă inerentă poporului meu, sunt mulţi. Dar ei nu-şi dau seama de curajul necesar pentru a lua decizia de a te separa de familia ta, de a-ţi părăsi casa, de a lăsa totul în urmă, neştiind ce îţi rezervă soarta la sosire. Recunosc acum că soarta nu a fost blândă cu noi. Pentru a începe, traseul a fost periculos. În 1997, frontierele dintre România şi statele Europei erau închise, cu atât mai mult pentru noi, romii. Ne-am riscat viaţa străbătând cărări sinuoase în munţi pentru a evita vămile. Şi nu am fost la capătul grijilor nici când am reuşit să atingem această ţară minunată, Franţa, căci nu eram şi nu suntem, în continuare, bineveniţi, ca peste tot, de altfel. A trebuit din nou să dăm dovadă de curaj, de perseverenţă şi de rezistenţă pentru a trece de dificultăţile, administrative şi materiale, care ne-au presărat drumul: titlu de sejur incert, locuinţă insalubră şi provizorie… Dar am reuşit, familia mea şi cu mine, cu preţul a numeroase eforturi, sacrificii şi datorită ajutorului unor persoane formidabile, care rup gâtul prejudecăţilor, să obţinem, de câţiva ani, viaţa demnă pe care au visat-o la plecare părinţii mei.
Acum părinţii mei lucrează. Sora mea cea mare lucrează şi ea, este căsătorită, are propriul său apartament, iar copiii ei merg la şcoală. Surorile mele mai mici şi cu mine, Maria (20 de ani), Marie-Amély (12 ani), urmăm studii de specialitate. Pe scurt, ducem viaţa unor cetăţeni francezi de rând.
Totuşi, în ciuda acestei integrări perfecte în aparenţă, ne simţim în continuare agresaţi de discriminarea care îi urmăreşte pe romi ca o piază rea, oriunde s-ar afla. Suferim din cauza acestei imagini pătate şi murdare de popor barbar, infractor, ticălos, care nu încetează să fie difuzată de presă. În această perioadă de criză economică, această imagine face ca romii să pară, în conștiința colectivă, ca fiind un fel de „duşman naţional” aflat la originea tuturor relelor. Dar, ca să nu existe o falsă imagine, nu zic că toţi romii ar fi sfinţi, nici vorbă! Căci unii dintre ei merită cu prisosinţă să fie puşi la stâlpul infamiei pentru relele pe care le comit. Atenţie însă la generalităţile spuse în grabă! De ce să acuzi o comunitate întreagă pentru delictele comise de unii membri? Romii sunt oare cu adevărat diferiţi de alte comunităţi? Romii nu sunt oare şi ei doar nişte bărbaţi şi femei care au dreptul de a fi cunoscuţi şi judecaţi fiecare în parte?
Cariera de magistrat mi s-a impus ca o evidenţă, în mare parte din dorinţa de a mă lupta cu prejudecăţile. Căci, prin definiţie, prejudecata este o injustiţie, deoarece este vorba de un „proces” asupra unei persoane vinovate doar de a aparţine unei comunităţi, unei religii, de a avea o anumită aparenţă fizică… în mare, o judecată făcută în grabă, fără vreo dovadă obiectivă. Şi doar aplicarea Dreptului ne-ar permite să tindem spre mai multă egalitate şi mai puţină injustiţie. Acest Drept care este presupus să fie identic pentru toţi, excluzând automat orice formă de discriminare bazată pe apartenenţa etnică, dar care a permis, până nu demult, în numeroase ţări europene, printre care şi Franţa, o discriminare flagrantă. Aceasta constă în limitarea unui număr restrâns de meserii accesibile romilor (români şi bulgari) şi obligaţia întreprinderilor de a plăti o taxă pentru angajarea unui rom. La cererea Comisiei Europene, această restricţie, din fericire, a fost abolită în Franţa de curând. Această măsură luată de Guvern este un progres de adăugat pe lista cu fapte bune a noului Guvern. Însă, în ceea ce mă priveşte, este vorba doar de un pas, chiar şi considerabil, în rezolvarea problemei rom la scară europeană.
Şi la acest nivel, integrând într-o bună zi Parlamentul European, aş dori să pot face mai multe pentru a ameliora situaţia poporului meu. Căci rămân încă de găsit soluţii profunde şi durabile (şi nu distrugerea cronică de tabere de romi).
Prima dintre soluţii este simplă: schimbarea mentalităţilor şi combaterea prejudecăţilor.
Bineînţeles, rămân multe de făcut atât din partea romilor, cât şi a „gadje” (albi)! Iar romilor răspândiţi în Europa şi în lume aş vrea să le adresez acest mesaj: nu vă mai complaceţi în imaginea dispreţuitoare care vi se pune pe frunte! Nu există fatalitate! Nu vă fie teamă să visaţi la reuşite doar pentru că sunteţi romi!

Damian Drăghici – Intelectualul nomad
Sufletul său este acolo unde poate să facă ceva ce-i place. A plecat din România să se ajute pe sine și s-a întors ca să facă ceva pentru alții. Q Magazine vă spune care a fost cheia succesului său.
de Diana Șerban

Eu știam din familia mea că sunt țigan și că nu e frumos să spun că sunt țigan. Îmi spunea mama: ai grijă că noi suntem țigani, mamă, noi nu suntem ca românii”, își amintește Damian.

De la agonie la extaz
Ca să faci diferența trebuie să fii diferența. A fugit din țară la 18 ani, fără știrea părinților, cu gândul de a-și urma destinul. Asta a făcut diferența. A mers pe jos cinci sau șase zile, a mâncat ce a găsit și și-a luat cu el doar naiul. După ce a fost selectat de cea mai înaltă școală de muzică din lume, Berklee College of Music (Boston, SUA), și a studiat timp de câțiva ani, câte 20 de ore pe zi, a reușit să ajungă acolo unde și-a dorit, sus. La 31 de ani făcea primul milion de dolari. „Înainte să-l fac, era cel mai important lucru. După ce îl faci, îți dai seama că nu e un lucru atât de imposibil de făcut”, mărturisește Damian Drăghici pentru Q Magazine.
Odată ajuns acolo sus, succesul l-a purtat prin toată lumea. A fost liderul trupei Damian & Brothers. A înregistrat 17 albume, a semnat coloana sonoră a filmului „Piraţii din Caraibe 3” și este singurul român care a câștigat un premiu Grammy. Am fi putut spune că lumea întreagă îi stătea la picioare când s-a hotărât, brusc, să renunțe la muzică. „Voi mai cânta doar atunci când va exista un proiect caritabil bine definit, cu un obiectiv clar, care să îmi dea siguranța că fondurile ajung acolo unde trebuie”, ne-a spus Damian.

Un țigan în guvernul premierului Ponta
În acest moment este Consilier de stat al primului-ministru pe problemele romilor. Și este tehnocrat. Cel mai important proiect de care se ocupă acum este Strategia Națională pentru Romi 2014-2020, care are cinci linii directoare: educație, sănătate, locuri de muncă, incluziune socială și cultură. Proiectul se va desfășura, la nivel guvernamental, atât în mediul urban, cât și în cel rural.
Pentru romi a vrut să realizeze ceva din totdeauna. Înainte să facă parte din Guvern a încercat să îi ajute pe țigani, cum a putut, prin proiectele și ONG-urile în care a fost implicat. „I’m gipsy. I’m proud” este unul dintre proiectele sale de suflet, prin intermediul căruia își dorește să schimbe mentalitatea oamenilor despre țigani. Timp de desfășurare: 20 de ani. „Copilul care se naște azi, la 0 ani, 0 luni, după 20 de ani va avea mentalitatea schimbată. Va crește acceptând etnia romă ca fiind egală cu el”, spune Damian.
Din punctul lui de vedere, situația țiganilor, în România, era mai bună acum 20 de ani. Remarcă faptul că majoritatea reprezentanților romilor în Parlament nu au făcut nimic pentru „țiganul de la firul ierbii”, cu toții au intrat în politică pentru interesele personale. Care este motivul pentru care a intrat el în politică? I s-a promis că va fi ajutat să facă ceva pentru romi: „Am mai primit propuneri să intru în politică, dar în comparație cu alte guverne, de data asta mi s-a spus că voi fi ajutat să fac ceva pentru romi”.

Secretul succesului: dorință, perseverență și umilință?
Umilința o ai sau nu o ai. Nu știe exact la ce ne-ar putea ajuta, dar ne îndeamnă să citim Biblia ca să aflăm. „Cere, crede că ai primit, acționează ca și cum ai primit și vei primi”, este citatul lui preferat din Biblie, pe care îl pune tot timpul în legătură cu legea atracției, în care crede în mod absolut. Așa a reușit el în viață: și-a dorit și a perseverat. „Ca să atragi lucrul pe care ți-l dorești cu adevărat trebuie să trăiești cu el, în fiecare secundă, în suflet”, încheie acesta.
Damian Drăghici și-a dorit succesul, dar nu perfecțiunea, și nu a renunțat niciodată la dreptul său de a greși. Recunoaște că până la urmă acesta este secretul succesului.

Ciprian Necula – antropologul care s-a vindecat de boala discriminării

„Am înţeles conceptul de discriminare târziu, după liceu. Nu înţelegeam de ce eu sunt „ţigan” atâta timp cât ceea ce aflam din afara familiei nu avea nicio legătură cu ceea ce eram eu sau familia mea. Am realizat că meciul pe care o să-l susţin în viaţă e mult mai dur decât cel al amicilor mei: pe lângă lupta cu sistemul mai aveam şi lupta cu „hello, eu sunt băiat bun, mă spăl, nu put, nu fur, nu bat, nu jefuiesc…””.

de Diana Șerban

Ciprian Necula şi-a ales meseria de antropolog din dorinţa de a fi mai aproape de comunitate: „Este ştiinţa care, cred eu, ne poate oferi informaţii relevante despre specificul comunităţilor locale de romi, despre diversitatea incredibilă a ceea ce noi numim generic „ţigani”.

În copilărie nu i se părea nimic deosebit în a fi rom. „Mi-am dat seama că alte persoane au o problemă cu asta, la începutul şcolii gimnaziale. A fost dureros să văd că trebuie să ascund ceva despre mine, că trebuie să fug de prejudecată, demostrând că eu nu sunt aşa cum spune stereotipul”, ne-a povestit Ciprian. A crescut cu un complex de inferioritate indus de societate şi de mass-media. L-a depăşit abia după ce a terminat liceul.

Puţini sunt cei care ştiu cât de mult ar trebui să ştie, ca să ştie cât de puţin ştiu. Ciprian recunoaşte că a gândit discriminatoriu în mai multe situaţii şi fără voia lui a preluat o serie de prejudecăţi şi stereotipuri, pe care a reuşit, în cele din urmă să le depăşească. „Imediat după liceu, când am intrat într-un grup împotriva discriminării romilor mi-am descoperit prejudecăţile împotriva comunităţii gay, împotriva femeilor şi a persoanelor cu disabilităţi”, ne povesteşte Ciprian.

Pentru ca romii să fie asimilaţi, în România, crede că, noi românii, ar trebui mai întâi să-i cunoaştem: „Interacţionăm zilnic cu romii din România. Ne sunt vecini, colegi, prieteni etc. Avem senzaţia că romii noştri (cele 2-3 persoane) sunt ok, dar restul (câteva milioane), ne justifică stereotipul. Soluţia este să vedem oamenii aşa cum sunt şi atât.”

Ciprian Necula a absolvit Şcoala Postliceală de Asistenţă Socială „Pro Humanitas”, din Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative (SNSPA), cursuri Postuniversitate de Diplomaţie Publică, în cadrul DiploFoundation Geneva şi a trecut prin mai multe cursuri de formare în domeniul mass-media, şi comunicare publică. În acest moment este doctorand în sociologie/antropologie în cadrul SNSPA.

După ce şi-a terminat studiile, s-a ocupat de campanii de comunicare publică, proiecte de economie socială şi analize politice şi sociale. A lucrat în organizaţii neguvernamentale precum Romani CRISS, Agenţia de Monitorizare a Presei – Academia Caţavencu, Romano ButiQ, precum şi în organizaţii internaţionale: Consiliul Europei şi OSCE (Office for Democtaric Institutions and Human Rights). De asemenea a coordonat cea mai mare campanie împotriva discriminării romilor a Guvernului României, campania SPER. A prezentat timp de cinci ani, în cadrul TVR, emisiunea Rom European şi a înfiinţat o organizaţie de afaceri sociale – KCMC. „În viitor, pentru că mi-am descoperit latura academică relativ recent, am de gând să investesc timp şi resurse în dezvoltarea mea în această direcţie”, ne-a mai mărturisit Ciprian.

Dacă ar trebui să-i dea un sfat unui copil rom care se simte inferior din cauza etniei i-ar spune următoarele: „Citeşte! Fii mândru cu ceea ce eşti pentru că eşti. Nu ai cum să-ţi scimbi originea. La un moment dat tot te va numi cineva ţigan în sens peiorativ. Singura soluţie este să-ţi asumi etnia şi să dezvolţi armonios relaţiile cu cei din jur”. Sau cum ar spune Kirkegaard: „Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte”.

Carmen Gheorghe – o feministă într-o etnie misogină

A pornit în viaţă cu gândul că nu va ajunge departe. Astăzi este doctorand şi desfăşoară mai multe proiecte sociale pentru romi. Citeşte mai jos cum a reuşit în viaţă o fetiţă căreia diriginta i-a spus, la 13 ani, să nu-şi facă planuri de viitor.

de Diana Șerban

Copilăria este o țară pentru fiecare copil. Carmen Gheorghe a plecat în viață cu stigmatul etniei sale. „De mică mi se spunea că sunt diferită. Şi mie şi fraţilor mei. Aşa am internalizat cultura diferenţei faţă de ceilalţi”. Din acest motiv nu i s-a părut nimic anormal, când în clasa I, a fost așezată în rând cu romii sau săracii clasei, în bancă cu o fetiță a cărei mamă era la închisoare. Această colegă i-a devenit, în scurt timp, cea mai bună prietenă: ”Amândouă purtam un stigmat: eu eram romă, ea avea mama în închisoare”. A trecut prin viață cu aceste experiențe care i-au subminat încrederea în sine. ”Atitudinea care te exclude și mentalitatea sunt cele care îți arată clar ce cred ei despre tine. Și asta a fost definitorie pentru mine. Am înțeles-o la 13 ani când diriginta mea nu m-a întrebat ce planuri de viitor am, așa cum o făcea cu fiecare, ci mi-a explicat că voi merge la o școală profesională și mă voi mărita, pentru că nu pot mai mult. M-am întâlnit cu ea la câțiva ani după ce intrasem la facultate. Am simțit la momentul respectiv, cea mai mare satisfacție”, a declarat Carmen Gheorghe pentru Q Magazine.

Plecând în viață cu gândul că nu are cum să ajungă departe, Carmen Gheorghe a absolvit, după terminarea gimnaziului, o școală profesională de croitorie, în timp ce se îngrijea singură de bărbații familiei: ”La 17 ani, trăiam o viață de femeie împovărată de toate grijile casnice”. După numai câțiva ani s-a gândit că poate să meargă mai departe. Astfel a terminat Facultatea de Administrație Publică în cadrul SNSPA, apoi a făcut un masterat în Politici de Gen și Relații Internaționale tot la SNSPA. În prezent este doctorand în Științe Politice, în cadrul aceleiaşi școli, pregătind o lucrare de cercetare pe tema “Reprezentarea intereselor femeilor rome pe piața muncii”. Această lucrare este expresia pasiunii de-o viață pentru feminism: ”De când mă știu am simțit nedreptățile care se fac asupra femeilor. Mai ales când ești dintr-o familie de romi. Când le povesteam alor mei, nu înțelegeau de unde am ideile astea”.

Le este recunoscătoare tuturor celor care au refuzat-o în viaţă. Datorită lor a reuşit pe cont propriu. „Îmi percepeam etnia ca fiind un dezavantaj care mă împiedica să arăt că sunt deşteaptă sau la fel de capabilă precum ceilalţi. Am învăţat cu timpul că este ceva inutil să te justifici de fiecare dată pentru apartenenţa ta etnică”, ne-a mărturisit Carmen. În tot ceea ce face mizează pe responsabilitate pentru că a învăţat că asumarea responsabilităţii aduce cu sine o schimbare de care ai nevoie nu numai în plan personal, ci şi în societate. Din punctul său de vedere, cea mai mare poblemă a noastră ca societate este faptul că nu suntem în stare să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce suntem.

În acest moment Carmen Gheorghe desfăşoară foarte multe proiecte dedicate romilor. Lucrează de patru ani în cadrul Agenţiei Împreună, unde a iniţiat programe pentru femei rome, pe piaţa muncii sau în comunitate. Proiectul „Priveşte-mă aşa cum sunt!” îi este cel mai drag: „e un concept foarte personal ce vine din propria mea experienţă de invizibilitate în spaţiul public, dar şi a multor femei rome ca mine”.

După părerea sa romii mai au mult până la a fi asimilaţi total în societatea românească pentru că nu ştim să ne acceptăm unii pe alţii aşa cum suntem. Recunoaşte că este încă departe de a schimba percepţia oemnilor in jurul ei în legătură cu romii: „o campanie de valorizare pe care o duci timp de un an, se dăramă într-o singuă zi în care apare o ştire despre un rom, care a făcut nu ştiu ce faptă ilegală”.

Tudor Adrian: „Am reuşit să schimb percepţia oamenilor din jurul meu despre mine”

Etnia nu l-a dezavantajat niciodată. Dimpotrivă. Citeşte mai jos cum a reuşit un tânăr de etnie romă să dărâme toate miturile despre ţigani.

de Diana Șerban

Când a intrat la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, în urmă cu patru ani, nu a putut fi încadrat pe locurile pentru romi, pentru că pur şi simplu nu existau. De ce? Pentru că nu se gândise nimeni, din conducerea facultăţii, să facă aşa ceva. „Mi-au zis: Du-te şi descurcă-te”, ne povesteşte Adrian amuzându-se. Şi s-a descurcat. A devenit Preşedintele Asociaţiei de Studenţi a Facultăţii de Drept şi a militat pentru introducerea locurilor speciale pentru romi în facultatea sa.

A devenit repede foarte popular din perspectiva funcţiei pe care o deţinea în cadrul asociaţiei studenţilor. Îi făcea plăcere să-şi ajute colegii cu orice şi din cauza aceasta nu a resemţit foarte acut eventualele opinii maliţioase ale celor care îl condamnau din cauza etniei sale. Există o singură întâmplare stânjenitoare de care îşi aduce aminte din copilărie: „Pe la 13 ani aveam mustaţă şi colegii găsiseră o asemănare între mine şi Guţă. A fost singura întâmplare legată de etnia mea”.

Un drum fără obstacole probabil că nu duce nicăieri. Adrian a reuşit să schimbe percepţia celor din jurul lui în legatură cu el şi etnia sa prin simplul fapt că a demonstrat că este mai bun decât ei. Prin intermediul departamentului de parctică al asociaţiei pe care o conducea a ajuns să lucreze pentru una dintre cele mai prestigioase case de avocatură din România, Vilau&Mitel, unde are şanse mari să obţină un contract avantajos după terminarea facultăţii. „Deocamdată le fac hârtiile, merg pe la judecătorii să le duc actele”, spune Adrian.

Între timp, pentru că şi-a dorit să fie independent de banii părinţilor, a lucrat ca şi cameraman în cadrul Televiziunii Naţionale, apoi a filmat primul sezon X Factor pentru Antena 1, iar din această toamnă va filma pentru PRO TV.

Poţi afla mai multe despre un om prin ceea ce spune despre ceilalţi, decât prin ceea ce spun ceilalţi despre el. Pe Adrian nu îl deranjează ce cred oamenii despre el din cauza etniei sale. Nu se supără dacă prietenii îl strigă: „Măi ţigane”. Reacţionează doar dacă cineva, care nu îl cunoaşte, îl numeşte aşa. În ceea ce priveşte discriminarea, este sincer: „Da. Îi discriminez pe ţiganii care chiar fură şi se bat şi fac lucruri rele”.

Pentru Adrian înţelepciunea vieţii e simplă: fă ca pe unde ai trecut să fie mai bine decât înainte.

Loredana Dumitru: „Cu ambiţie primeşti atât cât trebuie de la viaţă”

„Singura diferenţă dintre mine şi un român este că eu am rădăcini indo-greci, iar el daco-romane”.

de Diana Șerban

Loredana Dumitru este reporter şi prezentator al singurei emisiuni de investigaţii despre romi, din România. Rom European este difuzată de TVR 1 şi îi invită pe telespectatori ca, înainte să pună o etichetă, să încerce să-i cunoască pe romi.

Prima dată a văzut ce înseamnă discriminarea la şcoală când şi-a dat seama că profesorii creează unor elevi complexe de inferioritate, care, în timp, conduc la stagnarea evoluţiei unui copil. „Am văzut cum elevii mai bruneţi erau întotdeauna puşi în ultimele bănci, iar la serbări, lăsaţi undeva în spate, să nu iasă în evidenţă”, spune Loredana. Personal a avut noroc pentru că învăţa bine, iar profesorii erau nevoiţi să o aşeze în faţă la serbările clasei. „Ori de câte ori încercau să mă intimideze, profesorii, le demonstram că sunt pregătită şi atunci nu aveau argumente să îmi pună note mici”, mai spune ea.

În viaţă, mizează cel mai mult pe ambiţie: „Cu ambiţie primeşti atât cât trebuie de la viaţă. Atât cât să-ţi doreşti din ce în ce mai mult”. Prin tot ceea ce face încearcă să schimbe percepţia celor din jurul ei despre romi: „Am încercat asta în fiecare săptămână, prin reportajele pe care le difuzez în emisiune. În afară de asta încerc să văd de unde vin toate percepţiile celor din jurul meu, ca să înţeleg cum aş putea să-i abordez şi cum aş putea să îi ajut să scape de stereotipuri”, adaugă Loredana.

Cât îi priveşte pe romi şi viitorul lor în România, „ar trebui să mai treacă cel puţin încă o generaţie care să nu fie educată de părinţi cu binecunoscuta ameninţare: „Dacă nu eşti cuminte, te dau la ţigani!””

Cele mai importante două zile din viaţă sunt ziua în care te-ai născut şi cea în care afli de ce. În viitor, Loredana ne asigură că va face lucruri, care să conteze, să schimbe percepţii, poate chiar mentalităţi, atât în plan profesional, cât şi în plan personal. „Îmi doresc să lucrez în continuare în media şi să fiu prima prezentatoare TV, care îşi declară deschis apartenenţa la etnia romă”, încheie Loredana.

Romilor le place să vorbească despre ei. Le place să demonstreze că nu sunt așa cum îi credem noi românii. Romii nu sunt hoți, nu sunt cerșetori, nu miros urât și nu fură, iar unii dintre ei merită să le spui în față: Bravo!