„Aş dori să spun mai întâi că în aceşti 30 de ani de la semnarea tratatului de prietenie între România şi Germania s-au întâmplat foarte multe”. Așa și-a început conferința de presă de la Cotroceni, președintele Germaniei, Franz Steinmeier.
- PSD asigură că moțiunea va trece. Parlamentarii PNL, USR și UDMR vor fi prezenți, dar nu vor vota
- Ana Blandiana și Zbigniew Herbert, între destin și premiu
- „Criminalitatea este în creștere în întreaga UE, iar în multe privințe are chip de copil”
- Proiectul Neptun Deep: încep lucrările de instalare a conductei de gaze în Marea Neagră
- Va fi Chivu al treilea „Mag”, după Herrera și Mourinho?
Îmi aduc aminte, cu nostalgie, de momentul semnării acelui tratat, la 21 aprilie 1992. Hans-Dietrich Genscher, o legendă a diplomației germane și europene, a fost cel care a semnat cu mine acel document important, într-un moment esențial al transformărilor din Europa. L-am cunoscut în epoca sa de glorie și am avut o strânsă legătură. A avut un rol important în reunificarea Germaniei și în reconfigurarea zonelor de influență în Europa, după încheierea Războiului Rece.
Pentru România, semnarea acelui tratat a avut o semnificație politică deosebită, în condițiile în care crearea Grupului Vișegrad părea să lase țara noastră într-o zonă de no man’s land, între Occident și fostele republici sovietice.
Îmi aduc bine aminte vizita sa la București și de ceremonia în cadrul căreia am semnat, împreună, acel tratat. Spuneam atunci că tratatul poartă amprenta atât a noului spirit european, cât și a specificului relațiilor româno-germane, influențate de existența de peste 850 de ani a unei minorități germane în România. De altfel, la ceremonie a participat și distinsul Paul Filippi, președintele de atunci al Forumului Democrat al Germanilor din România. A mai participat, la ceremonie, si am avut apoi o lungă discuție, și o delegație a Asociației Sașilor și Șvabilor din R.F.Germania, originari din România.
În perioada aceea, Klaus Iohannis, bănuiesc, dădea meditații la fizică, de aceea nu știe cine a semnat tratatul respectiv din partea României.
Mi s-a părut premonitorie și extrem de amicală declarația ministrului federal, la conferința de presă pe care am organizat-o, atunci, împreună: „Sperăm că în curând vom putea începe negocierile privind asocierea la Piața Comună, dar asocierea este doar o primă etapă. Noi vedem tratatul de asociere în perspectiva unei participări ca membru deplin” (n.b. declarație din 21 aprilie 1992!). Aș adăuga, pe această linie de continuitate, și sprijinul Germaniei pentru aderarea României la UE, în perioada 2001-2004, în timpul guvernului condus de cancelarul Gerhard Schroeder.
A doua zi după semnare, domnul Genscher mi-a trimis o frumoasă scrisoare de mulțumiri pentru ospitalitate și pentru urările adresate cu ocazia împlinirii vârstei de 65 de ani. Cred, de altfel, că vizita sa în România a fost ultima sa vizită externă din lungul sau mandat de 18 ani la „externe”.
Îmi amintesc cu plăcere și faptul că în 2007, când a fost sărbătorit, cu mare fast, la Berlin, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, Hans-Dietrich Genscher m-a invitat să-i fiu alături, împreună cu alți foști miniștri de externe cu care a colaborat.












































