Tu ce faci pentru visul tău?

Într-o zi, spre redacţia revistei Q Magazine a venit un mail care ne solicita să sprijinim printr-un articol demersul curajos al unor oameni frumoşi:

„Mă numesc Roxana Toader şi îndrăznesc să vin la dvs. cu o propunere.

Cu sprijinul Asociatiei Shareyes (www.shareyes.org), impreuna cu 3 iubitori de munte si de incercari, plecam in septembrie intr-o expeditie pe Kilimanjaro, intr-o campanie care se numeste: “INDRAZNESTE! URMEAZA-TI VISELE!”

Echipa este alcatuita din: 

– Vadim Toader, Presedintele Studentilor Romani de la Oxford, student si el la Oxford la Inginerie Economica, tanarul cu 1000 de proiecte si 1000 de prieteni;

– Claudia Damoc, la a 5-a expeditie la mare altitudine, manager al Centrului Seeds for Happiness, Bucuresti;

– Oana Ganea, sociolog, foarte discreta si extrem de aventuroasa;

– si eu, senior sales in logistica, mama unui baietel de 4 ani si mare iubitoare si sustinatoare a sporturilor de orice fel. 

Despre demersul nostru, despre cat de greu va fi  Kilimanjaro, despre ce dorim si ce inseamna aceasta expeditie pentru fiecare din noi  –  am scris pe site-ul expeditiei : http://kilimanjaro.shareyes.org/  si va invit sa cititi, cu drag.

M-am întâlnit cu Roxana şi am descoperit un om frumos, care te molipseşte cu setea ei de viaţă. Ne-am întâlnit la Cărtureşti şi, preţ de o ceaşcă de ceai , 🙂 mi-a povestit cât de greu le-a fost să strângă bani pentru un vis. Şi nici măcar nu i-au strâns pe toţi. Deci… dacă vreţi, dacă puteţi să sprijiniţi un vis… uşa spre ei e deschisă. Despre aventura celor patru temerari pe Kilimanjaro  nu vă spun foarte multe. Ne vor povesti ei, la întoarcere, într-un articol pentru Q Magazine. Până atunci vă redau integral scrisoarea Roxanei din seara aceasta… o seară tot mai aproape de ziua plecării:

„You’re ready?

Let’s Go!

For those of you

Who want to know

What we’re all about

Is’t like this

This is ten percent luck

Twenty percent skill

Fifty percent concentrated power of will

Five percent pleasure

Fifty percent pain

And a hundred percent reason to remember the name”

Fort Minor – Remember the name

Ducu (4 ani) m-a trezit la 4.25 azi dimineata, de sete. Apoi s-a culcat langa mine, eu insa n-am mai putut adormi. Gandurile, hm, poate mai putin, lucrurile sunt foarte clare practic. Golul din stomac, ora luciditatii, soarele inca nerasarit, asteptarea…

Cei dragi, ah, cei care ma tin amentitor de tare, cusuta cu fire nevazute – locului; si tot ei ma imping atat de tare inainte, incepand cu mama si arcul ei formidabil de libertate si incurajare!, Cristi (sotul meu) – care ne-a sustinut cu sfatul ingineresc in absolut toate ideile, variantele si planurile, tata – care nu are nici un dubiu ca voi ajunge pe varf si Ducu, care mi-a dat azi dimineata girul de care aveam cea mai mare nevoie:

–          Mami, nu vreau sa te duci la servici, vreau sa stai langa mine si sa ma pupi pana la noapte.

–          Ma duc si ma intorc si te pup pana la noapte! Dar pe muntele inalt ma lasi sa ma duc?

–          Da! din prima, fara gandiri, fara ezitare, NORMAL.

Marea cantitate de necunoscut cred ca este cea care iti rupe sirul firesc al simtirii, al propriului temperament; sunt intr-un fel in care nu ma recunosc, dar bag seama ca este normal sa fie asa; abia astept sa plec, abia astept sa ma apuc de urcat, abia astept sa ma intorc, sa decantez, sa povestesc, sa devin, …dar tot ce e intre aceste momente – ramane de trait ATUNCI. Nu pot anticipa nimic, oricate grafice mi-ar desena un profesionist.

Cred ca asa simt si cei care pleaca in strainatate, fara termen.

Asa am simtit si eu cand am plecat din casa parintilor mei, catre Bucuresti.

Asa am simtit in seara cand am plecat sa nasc.

TOATE mi-au fost de atat de mare folos in devenirea mea!

Singura sansa sa scapi de temeri si de aceste senzatii vagi, neintelese, ca niste intrebari ne-puse, este sa te duci sa TRAIESTI.

Cate am trait si astea 2 luni de cand ne-am hotarat…

Am muncit mult la servici, “ca sa merit”.

M-am consumat mult in incercarea de a aduna eu bani pentru toti (nu stiu de unde datoria asta covarsitoare in mine); am abordat de la zero branduri potrivite mari si firme care ar fi putut sa ne ajute.

Am fost foarte aproape de concretizari sanatoase (in sensul de idee receptionata corect si sustinuta si la nivel subiectiv de catre directori) cu cel putin 3 nume mari, insa ori bugetul de sponsorizare era deja epuizat pentru 2011, ori alpinismul nu era in lista de sporturi pe care “aveau voie” sa le sponsorizeze, ori ideea noastra eclipsa strategia lor de comunicare externa.

Cu cele mai multe firme si cu cei mai multi “adrisanti” – nu am rezonat, desigur, simplu.

Am invatat ca iti trebuie ani ca sa obtii sponsorizari, ca in dragoste, de la tatonare, cunoastere pana la potrivire perfecta.

Pana la urma, am adunat banut langa banut, iar cel mai mult ne-au ajutat prietenii (cu banii si firmele lor) si familia. Acum – totul e bine dramuit.

Echipamentele (mele si ale lui Vadim) sunt in pungi si au umplut cam toata casa. In seara asta le punem pe toate in sufragerie pe jos si impreuna cu Claudia facem bagajul, final.

Mai am azi de bifat cateva lucruri de pe lista: supe/ cartofi la plic, fructe uscate, seminte, “ceva bun” pentru noaptea varfului. Folia de supravietuire si incalzitoarele de picioare (se terminasera la toate magazinele, parca-i -apucat pe toti supravietuirea, sa raman tot eu la coada), caciula si sacul de dormit de la Oana, betele de la reparat.

E a doua zi in care port bocanii de varf, ca sa ii rodez, am venit cu ei la birou, nici nu-mi dau seama daca se uita lumea la mine pe strada, probabil si din cauza ca sunt treaza dinainte de vreme, sunt putin in alta lume oricum.

Mai sunt 3 zile, vin inca la servici, mai am lucruri importante de rezolvat, mi-e si foarte bine asa, ca sa stau cu mintea ocupata, iar timpul trece si mai usor.

Ma intreaba toata lumea cum ma simt.

Asa cum ma intreaba uneori lumea de ce plec.

Am multe raspunsuri, multe, dar imi dau seama ca cine ar intelege raspunsul, nu are nevoie sa ma intrebe, iar pentru cine pune intrebarea, nici unul din raspunsurile mele nu va fi satisfacator.

Exact ca cea mai absurda intrebare din istorie, vorba lui Nicu Steinhardt, cand Pilat la

Pont l-a intrebat pe Isus: “ Ce este Adevarul?”

Exact ca VIATA!

Multumim din inima Cristinei si lui Sorin Chiriac si promitem sa reprezentam brandul SENSE cu sens si simtire.

Multumim si tie Eveline pentru tot, o seara buna,

Roxana”