Ucraina – excepţia sovietică!

O veste banală într-un stat care nu ştie nici care sunt graniţele sale şi nici măcar nu ştie ce limbă vorbeşte.

De cel puţin 20 de ani Europa se străduieşte să dea Ucrainei măcar anumite elemente de bază ale democraţiei. Într-un efort inutil, atât Bruxelles-ul cât şi Viena sau Parisul încearcă să îndrepte Kievul către nişte sisteme de valori care, cred ele, ar folosi ucrainienilor. Numai că Kievului nu îi pasă şi, mai mult decât atât, va critica pe oricine îi arată orice altă cale decât cea pe care ei, ucrainienii şi-o doresc: autocraţia! Arestarea unui premier sau al unui mare potentat local este o ştire de senzaţie în Europa. În Ucraina  (sau mai ales în Rusia) această  ştire este banală: totul este făcut la „comanda Kremlinului”!

Kievul sau prima Moscovă

Adevărul este că nu e la îndemâna niciunui adevărat patriot ucrainean să recunoască că ţara lui a fost gazda iniţială a unui alt popor. Rusia modernă, atunci când s-a înfiinţat, s-a bazat pe vechea „Rusie Kieveană”, cu alte cuvinte cu capitala la Kiev, actuala capitală a Ucrainei, stat recunoscut, de voie-de nevoie, de ONU.

Oricărui „patriot ucrainean” nu îi este la  îndemână să recunoască faptul că peste jumătate din teritoriul actual al ţării nici nu a avut de-a face cu hatmanii ucraineni: Valul lui Traian încă se mai întinde până la Nipru, regiunea Liovului a fost întotdeauna (chiar şi în descrierile lui Petru cel Mare sau a francezilor participanţi la Războaiele Napoleoniene) o regiune locuită de polonezi, despre Herţa sau Bucovina pot doar românii lui Ştefan sau cei ocupaţi de austrieci să vorbească, Crimeea tătărească şi acuma îşi vrea independenţa şi îşi cere dreptatea pe la ONU, iar despre sudul Basarabiei vorbesc cronicile moldovene şi Tratatele cu Poarta Otomană îndeajuns cât o întreagă istorie.

Şi totuşi, trebuie să recunoaştem, Ucraina trăieşte mult mai multe drame. Pe de o parte trăieşte drama unor localnici care nu-şi cunosc propria limbă (ca şi în Bielorusia majoritatea localnicilor vorbesc doar limba rusă, iar propriul lor premier actual, Nicolai Azarov, se exprimă doar în limba rusă cu accent leningrădean),  trăieşte şi drama dezrădăcinaţilor (milioane dintre ei fiind doar la prima sau a doua generaţie de siberieni aduşi cu forţa pentru a coloniza câmpiile Ucrainei), dar trăieşte şi drama parazitului care nu vrea să recunoască gazdei propria ei identitate.

Pe de altă parte, Ucraina nu se poate desprinde realmente de  moştenirea imperială  rusească. Poate că ei, Ucrainei, i-a  venit cel mai greu în 1991, atunci când s-a pus problema desfacerii URSS. Cel puţin Rusia rămăsese cu imensul teritoriu, cu imensele resurse naturale, dar şi cu imensul prestigiu internaţional. Ucrainenii n-au rămas decât cu amintirea nefastă a lui Nichita Hruşciov şi, din când în când, cu gustul amar al Holodomorului (Marea Foamete impusă de Stalin între 1932-1933 căreia i-au căzut victime între 3 şi 7 milioane de ucraineni).

Dar şi acest gust a fost îndulcit, de îndată ce milioanele de ucraineni au fost înlocuiţi cu alte milioane de ruşi care, ca orice colonişti, au preluat doar părţile bune ale sovietismului, nu şi componentele negative. Căci vorbim despre acelaşi Stalin căruia cetăţenii dintre Nistru şi Nipru îi depun flori la picioarele fiecărei statui de fiecare dată când se mai naşte câte o generaţie de pionieri!

Şi totuşi cea mai mare dramă o trăieşte Ucraina atunci când vine vorba despre conductele de gaze: să le „şunteze” sau să ne şantajeze în mod direct pe noi, europenii ? Este exact aceeaşi „dramă interioară” a  mongolului siberian medieval care năvălea noaptea în propria ta casă: să îţi fur averea şi să-ţi omor familia sau să te întreb dacă îmi dai voie să îţi fur averea şi după aceea să te întreb dacă îmi dai voie să îţi omor familia?

Mentalitatea ucraineană este imbatabilă în acest sens, iar Iulia Timoşenko a excelat în acest domeniu în cei trei ani cât a fost premier în teritoriul dintre Nistru şi Nipru !

Gazprom şi Timoşenko – Împăratul şi Blonda portocalie!

În campaniile electorale, Iulia Timoşenko avea două simboluri: coada feciorelnică împletită într-un coc la ceafă şi culoarea portocalie pe care a arborat-o ca pe un steag de luptă. Revoluţia „portocalie” i-a fost fatală Doamnei-de-Fier a Ucrainei: nici cocul nu a avantajat-o şi nici culoarea stindardului! Ba, mai mult, portocaliul nu mai are trecere nicăieri în Europa, el începe să se transforme în „verde veştejit” !

Iar cearta cu Gazpromul a fost „ultimul bal” pentru frumoasa Iulia Timoşenko. Oricât de democratică ar fi vrut ea să pară şi oricâtă libertate ar fi vrut ea să aducă Ucrainei suverane, faptul că nu „s-a înţeles” cu gigantul politico-economic rusesc, i-a adus sfârşitul politic.

Alexei Miller, preşedintele Gazprom, Iuşcenko fostul preşedinte şi Ianukovici actualul preşedinte, toţi au avut în Timoşenko un adversar pe măsură. De la 250 de dolari pe mia de metri cubi, până la 430 de dolari, totul a fost o mare şaradă! Treptat, toate fostele republici sovietice obţinuseră preţuri avantajoase în schimbul unor concesii politice. Iulia Timoşenko s-a încăpăţânat să vrea mai mult decât trebuia pentru Ucraina: independenţa şi un statut paritar cu al Moscovei. A mai vrut şi ceva pentru firmele  ei private, dar asta nu face obiectul procesului penal căreia trebuie să-i  facă faţă zilele astea.

În plus, ce i se poate reproşa într-adevăr Iuliei Timoşenko este că a acţionat politic exact ca orice alt ucrainean:  prin şantaj! Şantajul pe care l-a aplicat Europei în lunile de iarnă (între 2007 şi 2010) nu a fost neapărat inventat de către ea, dar a fost perfecţionat: pretextul căderilor de tensiune sau a spargerilor conductelor a funcţionat mereu ca un pol sigur pentru justificarea opririlor alimentării cu gaze a Europei şi a creşterii profiturilor pentru grupurile de interese care deserveau puterea de la Kiev. Şi asta i-a adus, fără doar şi poate şi repudierea unei Europe care chiar crede în contracte şi în practica „cuvântului dat”!

Iar Europa nu a avut altceva de făcut decât să se înţeleagă direct cu Moscova: „Auf Wiedersehen Timoşenko”!

Ce-i trebuie Ucrainei?

Construită doar din şantaj, crescută prin şantaj, educată prin şantaj, Ucrainei îi rămâne să trăiască doar prin şantaj, Acelaşi şantaj s-a întors şi împotriva ei şi împotriva cetăţenilor Ucrainei (nu spunem „ucrainenilor” deoarece nu suntem convinşi cine sunt aceştia!). Acuma „Moscova încearcă de mai multe luni să convingă Kievul să accepte fuzionarea Naftogaz cu Gazprom , Rusia dorind în special să aibă controlul asupra căilor de export al gazelor sale spre Europa, întrucât gazoductele trec prin Ucraina”. (Mediafax). Iar Europa va sprijini acest demers, Ucrainei nerămânându-i decât să accepte că în lumea reală  (nu în lumea hapsânică a lui Mazepa!) contractele economice se respectă !

Interesantă rămâne arestarea doamnei Iulia Timoşenko, deşi probabil că va fi eliberată imediat. Prin arestarea ei de către Moscova (să nu credem cumva că acei procurori ascultă de altă comandă politică decât cea de la Kremlin!) Iulia Timoşenko a făcut  totuşi, în sfârşit, un bine cetăţenilor care populează statul ucrainean (iarăşi nu le putem spune ucraineni deoarece nu suntem siguri nici măcar de limba lor maternă!).

Arestarea fostului premier aduce totuşi pe cetăţenii ucraineni cu „picioarele pe pământ”: şantajul geopolitic poate fi viabil, dar doar dacă ai propriile mijloace la îndemână să o faci. Dacă ai doar nişte conducte, care oricum pot fi ocolite mai devreme sau mai târziu, mai ai şi o Crimee pe care ţi-a făcut-o altcineva cadou, o Herţă, o jumătate de Bucovină, o jumătate de Moldovă în componenţa ta, o treime de populaţie care gândeşte în limba polonă, o altă treime care suferă după Rusia, noi credem că se adună suficiente argumente pentru abandonarea politicii şantajului!

Iar arestarea Iuliei Timoşenko poate că va da un semn pentru revenirea cu picioarele „pe pământ” a locuitorilor dintre Nistru şi Nipru! Deşi, sincer, noi nu credem!