Ultima postare a criticului Alex Ștefănescu a fost despre moarte… și acum s-a stins din viață

Alex Ștefănescu, unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari, a încetat din viață la vârsta de 76 de ani. Anunțul a fost făcut pe Facebook de scriitorul Daniel – Cristea Enache.

• După 25 de ani, Burj Al Arab intră în renovare
• De la americani vine lumina…verde! Bogdan Ivan anunță redeschiderea Rafinăriei Petrotel deținută de ruși
• Peter Magyar: Vom suspenda serviciul de știri al presei publice
• Ce ar vota românii: AUR a ajuns să cumuleze cât PNL și USR la un loc, dar a scăzut față de ianuarie
• România a avut cândva 13 mari combinate de producție a îngrășămintelor chimice…

„O veste care îndoliază cultura română: a murit marele critic și istoric literar Alex Ștefănescu Dumnezeu să-l odihnească”, a scris Daniel Cristea Enache pe Facebook.

Alex Ștefănescu și Patriarhul Daniel Foto Basilica

Patriarhul Daniel a transmis un mesaj de condoleanțe în care l-a numit pe critic „un exemplu strălucit de bunătate, erudiție și fidelitate față de credință și cultură”

„Am aflat cu adâncă întristare vestea trecerii din această viaţă, după o lungă și grea suferință, a marelui om de cultură, erudit istoric și critic literar, domnul Alex Ștefănescu.

Martor profund implicat al unei prolifice epoci a literaturii române din ultimele cinci decenii, autorul unei monumentale Istorii a literaturii romane contemporane (1941-2000), unul dintre cei mai profunzi cunoscători și interpreți ai operei poetice eminesciene, un om onest, generos și credincios, domnul Alex Ștefănescu rămâne și post-mortem un model cultural și moral formator.

Distinsul intelectual creștin a fost și un vrednic colaborator al postului Trinitas TV unde a realizat memorabila rubrică Lecția de literatură.

În ultimii ani, ca semn de apreciere şi recunoştinţă, am oferit regretatului om de cultură Alex Ştefănescu mai multe ordine sau distincţii ale Patriarhiei Române: Diploma omagială Sfântul Ioan Gură de Aur,în anul 2015, Diploma şi medalia Sfinţirii Catedralei Naţionale şi Diploma omagială a anului 2018, iar în anul 2019 i-am acordat Diploma omagială a anului 2019 şi Ordinul „Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul. Ca o încununarea a întregii sale opere dedicate promovării credinţei şi culturii creştine, în anul 2020, i-am conferit Ordinul Crucea Patriarhală, cea mai înaltă distincţie a Patriarhiei Române.

În aceste momente de întristare, adresăm sincere condoleanțe soției și familiei îndoliate, prietenilor și tuturor celor îndurerați care l-au cunoscut sau i-au citit cărțile.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

Cu părinteşti condoleanţe pentru toţi cei îndoliați,

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române”, a fost mesajul Patriarhului.

Alex Ștefănescu s-a născut 6 noiembrie1947 la Lugoj.

A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1977. Contribuția sa de căpătâi, care l-a adus în centrul atenției lumii literare, este Istoria literaturii române contemporane (1941-2000). În această lucrare, pentru care a primit premiul Uniunii Scriitorilor în 2005, autorul răspunde întrebării „Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul regimului comunist?”. Aceasta analiză cuprinzătoare, incluzând toți scriitorii importanți din această epocă, împreună cu multe alte volume și articole de critică și istorie a literară, îl plasează pe Alex Ștefănescu printre cei mai importanți critici și istorici ai literaturii române, alături de George Călinescu, Eugen Lovinescu și Eugen Simion ori Nicolae Manolescu.

La sfârșitul lui 1994 înființează o editură particulară, Mașina de scris, condusă de soția sa, Domnița Ștefănescu.

A fost membru al Consiliului de Administrație al TVR în perioada 1998–2002.

A semnat peste 5.000 de articole de critică literară, publicate în presă. Nicolae Manolescu își amintește că „autorul ambițioasei Istorii a literaturii române contemporane s-a făcut de la început remarcat ca un harnic și omniprezent publicist”.

De asemenea, este autor al piesei de teatru Melania și ceilalți jucată la Teatrul „Fantasio” din Constanța în 1992 (cu titlul Love story în lift) în regia lui Constantin Dinischiotu și la Teatrul de Stat din Arad în 1994, în regia lui Sabin Popescu.

Autor al scenariului pentru serialul de teatru TV în 12 episoade Căsătorie imposibilă (în regia lui Silviu Jicman, difuzat în 2000). Realizează pentru Realitatea TV, săptămânal, timp de doi ani, 2004–2005, emisiunea Un metru cub de cultură (Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004).

A realizat pentru TVR Cultural, săptămânal, în perioada 2007–2009, emisiunea Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ștefănescu (Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008), și, în perioada 2009–2011, săptămânal, emisiunea Tichia de mărgăritar. În anii 2011–2012, tot pentru TVR Cultural, a realizat emisiunea Iluminatul public. Începând din 2014 Alex Ștefănescu a fost prezent ca invitat permanent în fiecare miercuri seara la emisiunea Ora de veghe realizată de Nicoleta Savin la Nașul TV.

Din anul 2019 a fost prezentatorul emisiunii Pagini despre satul românesc, de la Trinitas TV.

Alex Ștefănescu suferea de diabet. Din cauza acestei boli a avut ulcerații la picioare. Acesta a fost motivul pentru care cunoscutul critic se retrasese din viața publică.

Coincidență sau nu, ultima postare a criticului literar să aibă ca temă moartea. Vă prezentăm integral acest ultim text, intitulat „Peste vârfuri”, al lui Alex Ștefănescu.

„Moartea, cumplita moarte (din care imaginația populară a făcut o bătrână hidoasă, îmbrăcată în negru − sau, în unele țări, în alb −, cu un craniu acoperit de glugă în loc de cap și cu o coasă în mână) nu are nimic înspăimântător în poezia lui Eminescu. Dimpotrivă. Poetul simte adeseori un dor de moarte, de feminitatea ei abstractă, care i-ar putea alina durerea de a trăi.

Acest dor de moarte nu trebuie confundat cu dorința prozaică a unor oameni loviți de soartă de a-și pune capăt zilelor pentru a se elibera de suferință. Eminescu își intensifică bucuria de a trăi, până când viața începe să doară, și, pentru ca experiența să fie completă, amestecă în viață și puțină moarte. Se poate vorbi de rafinament și chiar de o anumită perversitate în această paradoxală invocare a morții tocmai în momentele de revelare a sublimului vieții.

Exemplul ideal pentru modul neobișnuit cum își reprezintă poetul moartea este poezia Peste vârfuri. Din numai 16 cuvinte, câte numără prima strofă, este reconstituită frumusețea unei scene din spectacolul existenței:

Peste vârfuri trece lună,/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.

De acest farmec al unei nopți de vară petrecute în pădure s-ar putea bucura multă lume dacă l-ar sesiza. Îl sesizează, pentru noi, Mihai Eminescu, decupând din realitate elementele care compun atmosfera de vrajă și aducându-le în raza atenției noastre:

Peste vârfuri trece lună… aceasta presupune un văzduh clar și un cer senin. Codru-și bate frunza lin (ce expresie plastică: își bate frunza lin!)… deci atmosfera este calmă, adie doar vântul ușor, aproape insesizabil. Dintre ramuri de arin melancolic sună cornul… se aude, putem presupune, un corn de vânătoare, al cărui sunet, oricum senin-tânguitor, este filtrat de frunzișul arinilor.

Și astfel, momentul se reconstituie, devine aievea, chiar și pentru un cititor lipsit de imaginație (dar nu și pentru unul care n-a mers niciodată într-o pădure sau nu s-a uitat la cer). Este un moment de comunicare fericită cu lumea, dus până la extaz, mai presus de care nu poate fi decât dorul de moarte.

Un efect estetic surprinzător are folosirea cuvântului lună în forma lui nearticulată. Dacă am face o anchetă pe această temă, am afla, fără îndoială, că, din o mie de oameni, o mie spun Peste vârfuri trece luna, nu Peste vârfuri trece lună. Eminescu nu este însă analizabil prin metode statistice. Trece lună înseamnă cu totul altceva decât trece luna. Lipsit de articolul hotărât, cuvântul lună nu mai este un astru identificabil pe firmament, ci o lumină misterioasă alunecătoare. Nu mai este un corp ceresc, ci un sentiment (de genul acelui extraordinar clar de inimă inventat de Nichita Stănescu).

Sunetul de corn, singurul care indică prezența unor oameni, se îndepărtează treptat, mărind trist-voluptuos sentimentul de singurătate:

Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet,/ Sufletu-mi nemângâiet/Îndulcind cu dor de moarte.

Poezia are un final interogativ, care îi amplifică rezonanța în conștiința cititorului:

Mai suna-vei dulce corn/ Pentru mine vreodată?