Țara Românească, Q Magazine
Imperiul Otoman a fost o supraputere imperială, care și-a manifestat dominația în zona mediteraneană și care a existat din 1299 până în 1922
Revista

UNIUNEA EUROPEANĂ și IMPERIUL OTOMAN

Poate că cea mai cunoscută replică de film din cinematografia românească este cea din „Columna”, în care personajul Bastos (interpretat magistral de Gheorghe Dinică) rosteşte: „În nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit”. Celebritatea replicii nu se datorează filmului (o producţie propagandistică din anii naţionalismului ceauşist), nici măcar extraordinarei sale interpretări, ci mai ales faptului că în ea se ascunde ceva din ceea ce am putea numi specificul neo-medieval al spaţiului civic românesc.

Acum ceva ani, având o polemică publică decentă cu un cunoscut intelectual român, pe care îl respectam şi ale cărui cărţi au fost formatoare pentru mine, dar a cărui evoluţie publică mă dezamăgise, replica venită din partea lui a fost dezarmantă: m-a acuzat de felonie.

Nefiind un amator de neologisme, precum ilustrul meu partener de polemică, am căutat în dicţionar termenul: „felonie”act de trădare, lipsă de loialitate de care se făcea vinovat vasalul faţă de seniorul său. Cu alte cuvinte, pentru acel cunoscut intelectual român, care cunoştea impactul cărţilor sale asupra formării intelectuale, relaţia noastră nu putea fi citită decât în cheia unor raporturi medievale între senior şi vasal.

 

Servilismul „bate” libertatea

Acum câteva zile, intervievat în cadrul unui proiect de cercetare al Institutului Diplomatic Român, cu privire la opţiunile mele politice, mi s-a pus următoarea întrebare: „Având în vedere faptul că aţi fost implicat într-un proiect POSDRU (în cadrul studiilor doctorale) cum vă explicaţi poziţiile critice la adresa UE?”. Cu alte cuvinte, cercetătoarea care făcea interviul se mira cum de nu mă prind că „în nemernicia mea, ca un câine turbat, am muşcat mâna care m-a hrănit”, prin opţiunea mea eurosceptică.

Tot acum câteva zile, într-un articol polemic de pe site-ul Contributors, o doamnă, scholar cunoscut, reproşa domnului Cristian Bădiliţă că este critic faţă de Andrei Pleşu, deşi ar fi fost beneficiar al unor granturi de cercetare din partea Colegiului Noua Europă, al cărui director este filosoful român. Cu alte cuvinte, „muşca mâna care l-a hrănit”.


Statul român este aglomerat de angajați care nu sunt competenți, dar performează în loialitate față de un „conaș”, un „naș” sau o „mare personalitate” 



„La mila Măriei Sale...”

Fenomenul este cu atât mai interesant şi cu atât mai grav cu cât afectează tocmai elitele intelectuale ale României. Acestea nu pot înţelege că loialitatea, o virtute patriotică şi de familie, devine o problemă când înlocuieşte competenţa în instituţii, Universităţi, centre de cercetare sau politică. Deşi este observabil lucrul acesta în chiar funcţionarea Statului român şi a universităţilor de la noi, aglomerate de angajaţi care nu sunt competenţi, dar performează în loialitate faţă de un „conaş”, un „naş” sau o „mare personalitate”, elitele româneşti nu pot înţelege un alt tip de mecanism de funcţionare al societăţii.

Servilism, Q Magazine

În România termenii devin înşelători. Grantul de cercetare, chiar dacă se numeşte aşa, e de fapt un grant de loialitate. Funcţiile şi demnităţile nu prea au treabă cu competenţa, ci cu încrederea pe care reuşeşti să o obţii din partea celor mai mari decât tine. Un C.V. onest în România nu trebuie să cuprindă titlurile lucrărilor publicate, ci e suficient doar să apară numele coordonatorilor şi al editurilor. E cea mai simplă formă de a fi identificat ceea ce contează cel mai mult: „al cui eşti”.

Această stare de fapt este acceptată cu o naturaleţe de multe ori dezarmantă. Când domnului Bădiliţă i se reproşează criticile la adresa lui Andrei Pleşu din perspectiva granturilor obţinute de primul de la Colegiul Noua Europă, cea care o face nu se prinde că, dacă textul ei ar ajunge sub ochii unor occidentali moderni sau postmoderni, acesta ar invalida tocmai NEC-ul condus de domnul Pleşu. Deoarece, pentru cercetătorul modern (sau postmodern), un centru de cercetare nu oferă granturi decât pentru cercetare, nu pentru loialitate, iar imaginea unui Andrei Pleşu care, de la înălţimea demnităţii de conducător al unui institut academic, împarte favoruri academice, ar fi descalificantă.

 

Privind spre o Înaltă Poartă           

Nici în relaţia cu străinii lucrurile nu stau altfel. Formulele de tipul „aşa cere UE”, „aşa e în Occident”, „aşa e pe afară”, care au dominat şi domină încă discursul public de la noi, arată mecanismul gândirii în raport cu Occidentul: e nevoie de un efort constant de a ne demonstra loialitatea faţă de suzeranii de la Washington şi de la Bruxelles. Faptul că suntem parteneri cu drepturi şi obligaţii egale în NATO şi în UE este un adevăr stipulat de tratate, dar nu este crezut de români.

Pentru cercetătoarea care mă intervieva pe mine cu privire la opiniile mele cu privire la Uniunea Europeană, foarte probabil era revoltător faptul că pot fi eurosceptic fiind beneficiar al unui grant UE.

Într-o astfel de viziune, Uniunea Europeană nu finanţase de fapt un proiect de cercetare doctorală despre influenţele marxiste în doctrina socială catolică (teza mea), ci îşi finanţase un cetăţean loial, care, prin lipsa lui de optimism cu privire la viitorul UE şi prin criticile sale faţă de anumite politici UE, muşcă acum mâna care îl hrănise. Din perspectiva unei astfel de viziuni, Uniunea Europeană e ceva radical diferit de mecanismul politic şi birocratic care încearcă să coordoneze politicile majorităţii statelor europene. Pentru o astfel de viziune, UE este un Imperiu Otoman, în care sultanul (i.e. Comisia Europeană) împarte cu mărinimie înspre vilayeturi şi paşalâcuri, daruri şi pomeni sub formă de „fonduri europene” şi granturi de cercetare. Nu e aşa că euroscepticismul meu este mult mai european decât acest tip de viziune zis pro-europeană?

Recep Erdogan și Donald Tusk, Q Magazine q magazine

Președintele Turciei, Recep Erdogan, alături de președintele Comisiei Europene, Donald Tusk

 


Că vorbim de politică, de cultură, de credință, de viața de zi cu zi, morala funcționează după un mecanism pre-modern, al obligațiilor medievale față de un suzeran și al marinimiei față de un vasal


Însă mai există o dimensiune dramatică a acestei viziuni neo-medievale asupra relaţiilor inter-umane. Aceasta este incapacitatea de a credita posibilitatea de existenţă a libertăţii de conştiinţă.

Omul neo-medieval nu vede în jurul său decât Ev Mediu şi de aceea nu este de mirare faptul că societatea civilă românească este atât de maniheistă în gândire. Dacă nu eşti „de dreapta” (i.e. progresist după standardele UE) eşti musai „comunist”, dacă nu eşti „pro-american” (în sensul medieval al termenului, de supunere vasală faţă de Washington), eşti musai „pro-rus”, pentru că mecanismul de gândire neo-medieval te împiedică să ai acces la nuanţele presupuse de libertate.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top