VASILE DÂNCU: Un exerciţiu de admiraţie: Mircea Rusu

Pe Mircea Rusu îl ascult, îl citesc, mi-e drag de când mă ştiu.
L-am văzut de câteva ori de departe, dar niciodată nu i-am strâns mâna, n-am avut norocul să beau cu el o bere. Acum câţiva ani, am fost într-un fel de vizită politică în Mureş, eram vicepreşedinte la pesedeul central (ce mare şef inutil!) şi am ajuns în Mureş.Mircea Rusu era primar PSD într-un sat din Mureş şi se lupxa să aducă bani pentru ţiganii din comuna lui.L-am văzut, iar primul sentiment a fost să mă duc la el şi să-l strâng în braţe ca pe un vechi coleg de armată, ca pe un vechi coleg de internat.Dar el nu mă cunoştea aşa, nu ştia că îi ştiu toate versurile şi toate cântecele şi toate mirările lui.I-a fost jenă să vină la mine să-mi ceară ceva, mie mi-a fost teamă să mă duc spre acel om drag.
Mi-era ruşine că sunt şef politic, deşi mi-aş fi dorit să vină să mă roage ceva, şi atunci aş fi făcut abuzuri sau trafic de influenţă.L-aş fi condus la miniştri sau la preşedinţi, aş fi făcut rost de bani pentru votanţii lui.Dar el s-a uitat doar o clipă spre mine, apoi a dispărut fără urmă printre colegii de partid, care se preocupau să ne sufoce cu prezenţa şi admiraţia lor deloc neinteresată.L-am căutat apoi, dar plecase.Simt şi acum gustul amar, pentru că nu am avut obrăznicia de a merge la el şi a-l întreba: „
Ce căutăm noi aici, Mircea?Hai să mergem la o votcă!" Am auzit, apoi, că şi-a dat demisia şi a căutat la alt partid banii pentru ţiganii lui din Band.Nu mai ştiu ce face acum, dacă mai e primar sau nu.Nu ştiu dacă îl ajută cu ceva fapxul că are un prieten bun, departe, un prieten pe care nu-l cunoaşte, dar care este alături de el ori de câte ori primeşte câte un şut de la lume, ori de câte ori viaţa muşcă adânc din el sau îi înfloreşte un gând pe care-l transformă în cântec.Nu cred…            Dar în seara asta mi-am dat seama că nu l-am mai ascultat de mult timp pe Mircea Rusu şi am deschis blogul lui.
Mi-era frică să nu fie plecat de-acolo, să nu fie blogul închis, să nu fie îngheţat cumva la ultimul cântec pe care l-am ascultat până dimineaţă într-o noapxe rece de ianuarie.Nimic din toate aceste spaime.Blogul era plin de piese noi şi de viaţa lui Mircea Rusu.Ascult pe nerăsuflate, la început câte o jumătate de piesă, apoi le iau pe toate de la început până la sfârşit, de câteva ori.Ascult şi mă simt ruşinat pentru că nu l-am mai vizitat de atât de mult timp pe prietenul meu.
Dar înţeleg cu ajutorul lui un lucru pentru care viaţa este minunată.Fiecare om poate crea un Cosmos în jurul lui, o lume completă, chiar dacă noi credem că viaţa toată este acolo unde suntem noi.Lumea lui Mircea este o lume de iarbă, un univers de lumină, un fel de rai beteag prin care trecem cu tălpile goale şi ochii trişti.Ca într-o catedrală de iarbă, vocea lui urcă spre cer asemenea unui fluture mirat de o lume pe care o va locui doar o singură zi. Ştiu că uneori se roagă să nu vină noapxea, uneori se ascunde să plângă în umbra nopţii, că umblă năuc să înţeleagă unde s-a dus iubirea. Într-o zi, un brav prefect de Mureş l-a pârât la DNA pentru că nu a făcut nu ştiu ce licitaţii pentru asanarea noroaielor din Band.Dom'' prefect, îl denunţ eu: Mircea Band ascunde lucruri şi mai grave, am eu dovezi.
Are acolo, în satul de pe Mureş, un Rai nedeclarat.Nu a făcut licitaţie pentru el şi nici nu plăteşte impozit.Pot depune mărturie, dom'' prefect. În noapxea asta oarbă, fiind singur la Bucureşti, m-am deplasat în lumea lui clandestină şi am constatat cele de mai sus.L-am şi înregistrat, ascultaţi ce poate să debiteze.Drepx pentru care, declar şi semnez…
Vasile Dâncu