7 Noiembrie: Ziua emblematică a Rusiei

În 1917, trupe bolşevice au răsturnat definitiv ordinea imperială moscovită şi au instaurat un regim care a impregnat politica mondială cu doctrina marxist-leninist-stalinistă.

În unul din primele documente semnate de V.I.Lenin, acesta statua, pe 15 noiembrie 1917, la o săptămână după „Revoluţie”, următoarele: egalitatea între popoare şi dreptul acestora de a fi suverane, dreptul popoarelor din Rusia la auto-determinare şi formarea de state independente, eliminarea tuturor privilegiilor şi limitărilor naţionale şi naţionale-religioase, dezvoltarea liberă a minorităţilor naţionale şi a grupurilor etnografice care populează teritoriul Rusiei.

La aproape un secol după evenimente, se observă că mai nimic din promisiunile revoluţionarilor ruşi nu s-a îndeplinit pe deplin. Rusia a continuat pe întreg parcursul secolului trecut să nege dreptul şi aspiraţiile de libertate ale altor popoare, a acţionat permanent într-un stil cvasi-imperial pentru menţinerea ocupaţiei în republicile reunite în cadrul URSS şi a menţinut o presiune politică şi economică constantă asupra tuturor celor care-şi doreau independenţa.

Doar trei state au reuşit să evadeze masiv din strângerea ursului moscovit şi anume statele baltice, dar şi acestea simt permanent presiunea pe care Moscova o pune pe propria lor dezvoltare. Adevărul este că dacă nu ar fi avut sprijinul masiv al Occidentului, mai precis al U.E. şi NATO, dar şi sprijinul propriilor lor istorii şi civilizaţii, cu greu am fi vorbit astăzi despre trei republici baltice independente.

În rest, mai nimic nou pe frontul de Est, moştenirea imperială este prezentă la tot pasul în vechiul URSS şi actualul CSI. Statele din Caucaz sunt direct sau indirect dirijate de la Moscova, seria de conflicte mai mult sau mai puţin artificiale făcându-le pe acestea să menţină, volens-nolens, o relaţie de subordonare cu Kremlinul. Singura sclipire de independenţă din partea Georgiei a fost rapid înăbuşită în sânge, iar micile state musulmane din zonă nu au nici cea mai mică şansă de a se vedea cel puţin autonome, dacă nu chiar independente. Petrolul şi gazele din zonă par a fi mai mult nişte blesteme decât comori pentru popoarele caucaziene, chiar dacă în Azerbaidjan se visează frumos la diverse conducte de gaz şi petrol.

Mai la Vest, Belarus rămâne îngheţat într-un anacronic post-comunism stalinist cu faţete hilare. Minskul este poate exemplul fidel al învăţăcelului care-şi depăşeşte maestrul, iar liderul bielorus pare să aibă o poziţie suficient de solidă încât să nu aibă niciun contra-candidat.

Republica Moldova baleiază fără ţintă între moştenirea sovietică şi o Uniune Europeană care dezvoltă mari temeri în a intra puternic în fieful Moscovei. În schimb adevăratul câmp de bătaie pare a fi Ucraina, teritoriu pe care ruşii nu-l vor ceda niciodată, indiferent de câte acorduri de asociere va semna Kievul cu Bruxelles-ul. Cu un teritoriu împărţit aproape matematic între pro-sovietici şi naţionalişti ucraineni, Kievului îi este greu nu să se decidă dacă doreşte să meargă către Vest, ci dacă doreşte să fie realmente un stat. Legăturile de sânge, cultură, dar şi moştenirea istorică slavă, face ca Ucraina să-şi topească treptat orice ambiţie de evadare din logica imperială, îndreptându-se încet, dar sigur spre o colaborare ciudată cu vechea capitală imperială.

De la Revoluţia bolşevică la Ziua Unităţii

În 2005, Vladimir Putin a redenumit aniversarea Revoluţiei bolşevice de pe 7 noiembrie, dar nu a dorit să scape de acest simbol. Ziua Unităţii nu reprezintă altceva decât o încercare străvezie de a reînvia zilele de glorie ale sovietismului ofensiv. Căci ce altceva reprezintă „unitatea” clamată. Între cine şi cine? Şi, dacă Uniunea Sovietică nu mai poate fi reînviată, ruşii doresc totuşi „unitate”. Indiferent dacă ceilalţi o doresc sau nu.

Simbol al comunismului militant, 7 noiembrie poate că este o zi fastă pentru adepţii leninismului şi stalinismului, dar pentru popoarele din fostul Imperiu Rus rămâne o dată de referinţă a terorii comuniste.