Unde sunt liderii liberali?

Nici Ludovic Orban şi nici Călin Popescu Tăriceanu nu par să mai dorească să participe activ la viaţa liberalilor. Şi nici PNL nu dă semne că şi-ar mai dori să-i aibă pe cei doi în prim-planul decizional.

PNL s-a comportat după alegerile din decembrie 2008 ca şi cum ar fi suferit un eşec usturător în disputa electorală cu PD-L şi PSD. Lucru complet neadevărat, atâta timp cât scorul obţinut (aproximativ 20%) denotă ceea ce toată lumea ştia: liberalismul pur nu are cum, în mod logic şi realist, să atragă mai mult de un sfert din simpatia maselor. De ce şi-a pus totuşi cenuşă în cap PNL, dar mai ales de ce vechii lideri nu mai sunt vizibili?

De ce nu mai sunt vizibili lideri de forţă precum Călin Popescu Tăriceanu sau Ludovic Orban? Pus în faţa imposibilităţii unei coabitări contra-firii cu Traian Băsescu, PNL a ales o alianţă contra-naturii politice cu PSD. Să fie această reorientare a lui Crin Antonescu declanşatorul acestei auto-surghiuniri a principalilor lideri ai PNL?

Problemele de conştiinţă

Istoricul Neagu Djuvara spunea că nu este de acord cu ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în Partidul Național Liberal. Spusele reputatului istoric par să caracterizeze pe deplin ciudata ascundere din viaţa politică a vechilor lideri liberali.  PNL nu poate „să meargă mână în mână” cu PSD, partid care „are în spate umbra lui Iliescu, a lui Cozmâncă sau a lui Hrebenciuc”, toţi aceşti oameni politici fiind în opinia sa „criminali”. (Ziare.com).

„Să pui PNL, care de 20 de ani e dreapta autentică românească, să-l pui alături de PSD mi se pare nenatural, nefiresc şi va duce la pierderea personalităţii PNL şi la o reducere a capacităţii de a transpune în decizii efective în stat politicile liberale”, declara la începutul anului vechiul lider PNL Ludovic Orban.

Mergând  pe acest fir logic al conştiinţei identitare sau doctrinare, practic, liberalii nu ar trebui să aibă niciun fel de parteneri de dialog politic în România: dreapta autentică nu poate coabita cu stânga, dar nici cu un preşedinte cu tendinţe dictatoriale.

Totuşi, liberalii au fost puşi în faţa unei dileme existenţiale: să colaboreze cu un partid de sorginte socialistă  (în declaraţii cel puţin) şi să-şi păteze blazonul apartenenţei la „dreapta” europeană, sau să accepte convieţuirea cu un personaj greu de definit, cel puţin din punctul de vedere al comportamentului colegial într-o coaliţie. Dilema a fost rezolvată destul de uşor: comportamentul unui om se poate schimba foarte greu, dar doctrina politică a unui partid, fie el şi de stânga, mai poate fi modelată.

Una dintre marile probleme ale liberalilor a fost schimbarea garniturii de conducere a partidului.  Unii au pierdut şi unii au câştigat. Extraordinar de bizară a fost ne-eleganţa ambelor părţi: nici cei care au câştigat şefia partidului şi nici cei care au pierdut nu au avut eleganţă în comportamentul faţă de ceilalţi.

Vechea echipă a lui Călin Popescu Tăriceanu nu a înţeles momentul politic şi a continuat să creadă că partidul mai poate avea un rol de spus în politica românească de unul singur. O alianţă era inevitabilă şi vitală pentru liberali, iar aceasta nu se putea face cu Traian Băsescu. A intervenit, în mod evident, şi o frustrare a liderilor partidului pentru pierderea funcţiilor de conducere. În definitiv, nu fusese vina lor că partidul nu a reuşit să intre din nou la guvernare. De aceea retragerea lor din prim-plan poate fi justificabilă, parţial.

Probleme de leadership

Un fapt divers vine să picteze în culori extrem de grave viaţa politică a unui partid care pare să fie într-o relativă degringoladă: primarul liberal al comunei Lehliu, din judeţul Călărași, Nicolae Matei, a anunțat recent că la alegerile din 2012 va candida din partea UNPR. Dincolo de natura ultra-oportunistă a unui asemenea act, rămâne constanta dezertare a diverşilor lideri din teritoriu către PD-L sau, mai ales, către UNPR.  Hemoragia de lideri nu a început acum, ci încă din 2006, la înfiinţarea PLD.  Şi dacă atunci se putea justifica prin ofensiva extraordinară lansată de Traian Băsescu, în prezent una dintre caracteristici pare să fie lipsa de reacţie a liderilor actuali.

Iar această pantă descendentă a liberalilor nu este determinată de asocierile forţate cu mogulii de presă (pe care o tot flutură PD-L-ul) şi nici de mari scandaluri de corupţie sau de oarece greşeli grave pe timpul cât au condus România. Nici măcar nefericita alăturare de PSD nu pare să fie un motiv suficient pentru bazinul electoral al liberalilor pentru a se îndepărta încet-încet de partidul domnului Antonescu. Delăsarea care a cuprins conducerea centrală a liberalilor s-a extins ca o amorțeală în filialele din teritoriu.  Prea ocupat cu jocurile prelungite anti-Băsescu executate magistral dar deja obositor, pe la diversele televiziuni bucureştene, prea-doctrinarul lider de conjunctură al liberalilor a lăsat garda jos în teritoriu. Nici nu-i prea place şi nici nu-l prea interesează ce se întâmplă cu liberalii prin judeţe. Nici măcar autoritarismul de care, se pare, începe să dea dovadă din ce în ce mai mult, nu are vreo susţinere prin acţiunile pe care Antonescu le are.

Lipsa de îngăduinţă faţă de critici sau păreri diferite, refuzarea oricăror compromisuri în propria-i echipă, începe să-i îndepărteze până şi pe liberalii care au avut funcţii de conducere şi au dus greul guvernării dintre 2004-2008 (aşa cum a fost ea, cu bune şi cu rele!). Iar îndepărtarea tocmai a acestora face parte dintr-o strategie păguboasă a lui Antonescu, care va lăsa răni adânci în PNL. Prea ocupat cu filosofia politică, preşedintele liberal nu realizează că îi îndepărtează tocmai pe cei care au contribuit, în ultimii 6 ani, la succesul de necontestat al PNL-ului dar şi al lui personal la alegerile prezidenţiale.

Neatenţia costă scump

Vechii lideri liberali nu par să mai dorească să se implice în leadershipul PNL. Crin Antonescu nu le lasă prea  mult spaţiu de manevră şi nici Tăriceanu sau Orban nu mai dau dovadă de aceeaşi incisivitate. Un singur liberal mai speră să influenţeze ce se întâmplă la „sediul central”: Dinu Patriciu, dar din cu totul alte motive decât s-ar aştepta mulţi adepţi ai liberalismului clasic. Neatenţia conducerii liberale şi impoliteţea de care dau dovadă faţă de cei care au dat României primul guvern autentic de dreapta s-ar putea să coste scump viitorul partidului: nici PSD şi nici PD-L nu au gânduri de pace eternă.